~Valentina Becart: „Se răsturnase cerul ca o poartă (in memoriam Artur Silvestri)“

SE RĂSTURNASE CERUL CA O POARTĂ…

{in memoriam Artur Silvestri}

Se răsturnase cerul ca o poartă

la ieşirea din pădurea înverzită.

sub pleoapa zilei – ce privea uimită

tremura lumina… uşor înfiorată…

am şovăit…

dar zborul alb de îngeri

ne-a fascinat

şi plini de încântare – le-am zâmbit.

… şi ce sublimă a fost primirea noastră

în necuprins albastru

şi cât de tandru – două lacrimi străluceau –

în ochi senini de astru…

ne prinse strâns în braţe

– culoarea chemărilor spre casă –

şi inimile jubilând

în voia gândului senin

purtate ca un vis – se lasă…

… pădurea se frământă-ndurerată

plânge… e geloasă

dar cu priviri duioase…

ne urmăreşte pasul – ce se pierde –

dincolo de freamăt şi de poartă…

pas călăuzit… de cânt triumfător

de bucuria şi nestinsul dor

al grădinilor mereu în floare

şi de liniştea scăldată-n soare

din pridvorul „primei case”

„primei case”…

______________

DIN ADÂNCURI – UN CÂNT URCĂ SPRE SOARE

Mi-ai închis sufletu-mi

în pământ putred

hienă –

ce-nghite flămândă

taine

sunet

culoare.

Nici o milă

pentru aurul agonisit

în inima-mi…

pradă

adâncurilor…

unde ceruri senine

se zbat –

căutând

drumul spre Soare –

Torturată

de propria-i cruzime…

chiar inima

pământului – va plezni –

tâşnind în lumină

mări şi oceane

şi-n lotcă nevăzută…

sufletu-mi

din nou – va pluti

legănat de valuri…

de valuri…

…ce cânt sfâşietor

‘nveşmântat

în culoare

urcă –

spre Soare…

spre Soare!

__________________

CU MÂNĂ NEVĂZUTĂ…RÂNDURI NEVĂZUTE ÎŢI SCRIU

Nu sunt decât umbră…

mânată de rătăcitu-mi gând,

De când ochii tăi …

Fără milă i-a ‘nchis –

un pumn de pământ!

Cu mână nevăzută…

Rânduri nevăzute iţi scriu.

Cum le-ar putea citi – ochiul tău –

Ce nu-ţi mai este viu!

Dar rândurile curg, albe, nevăzute…

Pe foi de lumină –

Şi le rup mai apoi…aruncându-le…

In ochiul crud al umbrei – ce se miră?!

„M-ai încolţit fără milă, diabolică fiară”!

N-am crezut că funiile tale…

–înfăşurându-mi trupul –

Atât o să mă doară!

Pe chipul luminii – doar un palid

surâs a mai rămas…

Culorile –i suave – arzând mocnit,

în cuvinte fără glas…

Şi sângele-i picurând tăinuit,

În sufletu-mi orb – ce nu lua aminte.

……………………………………………..

Şi umbrele viclene,

mă strângeau…mă strângeau…

Cu sforile-i groase…

nevăzute

nevăzute…

{din ciclul poeme becartiene}

VALENTINA BECART