Adriana Vidroiu Stanca (Spania): Utopie (capitol din nuvela „Liniştea începe niciodată“)

În liceu, am avut privilegiul să fiu eleva unui renumit profesor de Filozofie.Nicolae B. era unul dintre cei mai temuţi dascăli dorită sistemului original de predare – examinare, un sistem imprevizibil, nonconformist şi oarecum haotic, pe care foarte puţini elevi au reuşit să îl asimileze, iar „obiceiul” de a „lăsa pe vară în masă” alimenta această teamă. Era un lucru ştiut de toţi că măcar o dată în cei patru ani de liceu te vei întâlni cu dumnealui la sfârşitul lunii august.

În vara lui 1981 îmi venise şi mie rândul. Îmi amintesc că era o zi extrem de călduroasă, sufocantă chiar, în jurul orei prânzului, când topiţi de căldură şi lihniţi de foame, ne-am auzit strigati de secretara liceului unul cate unul.Nu ştiu ce gândeau ori ce simţeau ceilalţi, însă pentru mine amestecul acela de senzaţii : foame , căldură şi teamă, îmi provocase o stare soră cu indiferenţa, aşa încât, am intrat la „interogatoriu” palidă şi “absentă”. Profesorul, conştient desigur de starea în care mă aflam, m-a măsurat un timp în tăcere, secunde care mi s-au părut ani, apoi, într-un târziu, spuse:

-„Aşterne pe hârtie impresiile , sentimentele şi opinia ta despre profesorul de filozofie Nicolae B.”

Deci, învăţasem toată vara definiţii peste definiţii, nume, ani şi câte altele… în zadar. La senzaţia de foame, amestecată cu teama şi căldura insuportabilă, se adăuga sentimentul că mi se făcea o mare nedreptate, căci tot ce îmi mai lipsea, era să fac o caracterizare sinceră unui profesor care , după parerea mea, fusese nedrept cu mine.

M-am ridicat in picioare, am luat foaia şi pixul, m-am indreptat spre catedră şi cu mult respect, am rostit:

-Domnule profesor, acest capitol din manualul de Filozofie l-am lasat la sfarsitul recapitulării considerându-l mai puţin important, apoi, din lipsă de organizare a timpului nu l-am mai citit. Dacă este posibil, vă rog să îmi faceţi dumneavoastră un rezumat sau o schemă a acestui subiect de examen şi desigur ,v-aş rămâne recunoscătoare dacă, aşa ca o lectură suplimentară, adaugaţi şi o opinie personala cu privire la personajul in cauză. Mai daţi-mi o şansă şi promit să mă prezint mîine cu lecţia învăţată.

Rostisem ultima frază privindu-l respectuos, fără nici un fel de ironie în gesturi sau glas. L-am vazut cum se ridică de pe scaunul ce facuse un zgomot uşor, aşa ca un scârţâit sec, mi-a pus mâna dreaptă pe umăr şi cu vocea gravă mi-a adresat urmatoarele cuvinte:

– „ Nu voi uita niciodata aceasta lecţie de demnitate. Nu m-am înşelat în privinţa ta, eşti un caracter rebel şi utopic”.

Totul se sfârşise cu bine, insă eu, mult timp am încercat să înţeleg însemnătatea cuvântului utopic adăugat caracterului meu.
Ieri, după aproape trei decenii , ascultănd o conversaţie într-un bar între doi imigranţi am descifrat misterul.Unul îmi era cunoscut, un sculptor argentinian, iar celălalt, am aflat apoi că era un pictor destul de renumit. Prinşi într-o discuţie despre artă şi viaţa, sculptorul, rosti la un moment dat:“Dacă crezi în valori şi ai demnitate, rămâi în casă, nu ieşii pe stradă că o să fie vai şi amar de tine.Trezeşte-te la realitate, uită-te în jur, demnitatea a fost ştearsă din dicţionarul societăţii în care trăim”!