Sambata, 3 ianuarie, la Manastirea Pasarea a avut loc pomenirea de 40 de zile de la trecerea la cele vesnice a lui Artur Silvestri. Slujba a fost tinuta de Inalt Prea Sfintitul Vicentiu.

Ne-am adunat la mormantul lui pentru pomenirea crestineasca a numelui si a faptelor sale.

In memoriam Artur Silvestri – continuam impreuna activitatea MARELUI OM Artur Silvestri

Artur Silvestri a facut enorm pentru noi, a venit momentul sa facem si noi pentru amintirea lui, pentru cinstirea lui, pentru fapta lui culturala, pentru ideile si opera lui.
In urma cu nici patru saptamani, am cerut colaboratorilor sa compunem impreuna o carte ca o lumina, ca o candela pe care publicand-o, sa-l poata tina in viata. N-a fost sa fie, s-a stins, a plecat dintre noi, atat de repede, atat de neasteptat. Am sufletul plin de durere, dar stiu ca trebuie sa fac aceasta carte, mai multe carti, sa continui ceea ce a fost pentru el misiunea vietii. Am primit si am citit cu emotie si textele trimise, in acele cateva zile, cate au fost inainte de plecarea lui cat si pe cele indoliate. Am fost si raman impresionata, miscata, pentru ca ele confirma ca Romania Tainica, pentru care el a gandit, a visat, a luptat si a dat mult din sanatatea si poate din zilele sale, exista, lucreaza si dureaza.
As vrea sa ordonez putin ideea de actiune :
1. Revistele on-line asa cum le-a gandit si compus Artur Silvestri, continua. Vor gazdui pana in luna Ianuarie inclusiv, numere speciale „Artur Silvestri- in memoriam”, apoi vor continua tematica specifica, drept care, autorii sa continue sa  trimita textele, atat „in memoriam”, cat si conform programelor revistelor.
2. Asociatia Romana pentru Patrimoniu isi va continua activitatea.
3. Editura va continua sa publice.
Pentru ca fondatorul si sufletul acestei uriase miscari culturale si patriotice este de neinlocuit, trebuie sa ne unim eforturile pentru a reusi in aceasta continuitate. Cand spun sa ne unim eforturile, ma gandesc la toti cititorii, colaboratorii, prietenii, dar si la echipa de la centru. Echipa de la centru se compune din : Mariana Braescu Silvestri, Teodora Mindru, Gabriela Chircea, Maria Anghel (telefon/fax : 021.317.01.14, mobil 0744.380.643, mail: anghel.maria@gmail.com) . Pentru ca lucrurile sa fie unitare, toate cele patru persoane de coordonare, vor avea o adresa de mail comuna: mariana.braescu.silvestri@gmail.com, la care de acum incolo vom primi toata corespondeta, toate materialele.
Foarte important !
Asa cum am spus in titlul acestei scrisori, pe care v-o adresez cu multa durere dar si cu multa speranta, doresc sa publicam cat mai repede urmatoarele carti despre si pentru Artur Silvestri:
a. Artur Silvestri – in memoriam– cuprinde toate cuvintele si textele indoliate ale celor care si-au exprimat sentimentele sau vor mai scrie, in legatura cu tragica sa disparitie. Ele sunt o marturie a faptului ca exista acea Romanie Tainica.
b. Artur Silvestri – Fapta Culturala – aceasta carte va cuprinde marturii ale celor care pot sa scrie si pot sa povesteasca despre opera sa de initiator cultural, de fondator al multor reviste, site-uri pentru publicare de carti, despre capacitatea sa de a insufleti, de a pune in miscare o intreaga retea, un imperiu mediatic on-line. Sunt importante scrisorile, amintirile despre discutiile telefonice, fotografiile, incurajarile asa cum fiecare le cunoaste si fiecare le-a trait.
c. Artur Silvestri – editorul sau gradinarul daruit – aceasta carte va cuprinde marturiile celor care au beneficiat de sprijinul generos, sufletist, dezinteresat, pasionat, al „gradinarului” Artur Silvestri care a facut sa vada lumina tiparului zeci si zeci de carti pentru autori pe care de cele mai multe ori nici nu ii intalnise vreodata. Ma adresez acestora care-si cunosc fiecare povestea tiparirii propriei carti sau propriilor carti de catre Artur Silvestri. Ei sunt datori cu aceasta marturisire, cu marturii din scrisorile si conversatiile la ore tarzii de noapte, cu fotografii si cu orice considera ca poate intregi imaginea acestui OM MARE.
d. Artur Silvestri – asa cum l-am cunoscut. Aceasta carte va da posibilitatea si celor care au despre el marturii din mai multe perioade biografice, care i-au fost aproape sau care doar l-au intalnit din cand in cand dar l-au citit si s-a hranit din ideile lui sa poata lasa o marturie, pentru ca asa cum spunea Artur Silvestri importanta dupa ce omul nu mai exista este POMENIREA.
Desigur, nu e nici o problema daca autorii care vor trimite materiale vor trimite pentru doua sau mai multe sectiuni si nici daca intr-un singur articol vor atinge temele a doua, trei carti. Vom proceda cum credem ca va fi mai bine. Sper ca fapta lui mare si emotia la tragica si neasteptata sa plecare dintre noi, cand mai avea atatea lucruri de facut si mai ales bunul Dumnezeu sa ne ajute sa facem ceea ce ne-am propus si sa-i cinstim memoria.
Multumesc cu multa emotie si cu durere vie in suflet tuturor celor care, au participat cu gandul, cu lacrima, cu fapta, cu prezenta si tuturor celor care au scris si care se vor grabi sa scrie pentru cele patru carti, care vor aparea in ordinea pe care le-am enumerat.
Dumnezeu sa ne ajute! Dumnezeu sa-l aiba in imparatia ingerilor !
MARIANA BRAESCU SILVESTRI

16 decembrie 2008

Cezarina Adamescu: „Înfăptuire închinată spiritului uman şi declaraţie de existenţă în istorie“

O Carte de învăţătură concepută şi îngrijită de Artur Silvestri, volumul ,,Cuvinte pentru Urmaşi. „Modele“ şi „exemple“ pentru Omul Român“, vol. II, Editura Carpathia Press, 2007 este, aşa cum mărturiseşte cel care a alcătuit acest volum, – al doilea dintr-un ciclu de volume cu acest titlu, apărut prin efortul Asociaţiei Românilor pentru Patrimoniu şi continuă, aşa cum a fost schiţat în momentul original, seria de învăţăminte, „depoziţii“ şi „mărturisiri de viaţă“, precum şi multe poveţe aparţinând unor laureaţi ai Premiilor Patrimoniului Românesc şi un veritabil „document de epocă“, aşa cum a fost considerat, atât de autor, cât şi de cei care l-au parcurs.

Cartea beneficiază, cum e şi firesc şi cum ne-a obişnuit, de un Cuvânt binecuvântat de învăţătură, dăruit de Dr. Artur Silvestri, intitulat „Laudă Jertfei fără nume“, în care Domnia sa spune:

„Dar acest simţământ nu se opreşte numai la „cuvinte“ sau la „poveţe“, ci merge şi mai sus, acolo unde se află o fabulă cu înţelesuri mai înalte „Locului“ românesc, semne de identitate culturală şi enigme ale naturii, ele pot fi şi sunt chiar operă de anonim.“(…)

Domnul Artur Silvestri îşi susţine şi argumentează buna intenţie (dar oare mai era nevoie, ca pentru o bună intenţie să vină cu argumentări? Poate că da, în condiţiile actuale când intenţiile lăudabile sunt lesne deformate şi prost înţelese sau de-a dreptul respinse).

„Căci astăzi, spune Domnia sa, ca şi ieri, au însemnătate nu vorbitorii de profesie şi cheltuitorii din banul săracului idealist, ci, fără nici cea mai mică îndoială, cei care îşi dedică viaţa binelui colectiv, nu „stau“ ci „fac“, iar prin înfăptuirile lor, prea de multe ori dispreţuite de o „intelighentsie“ lacomă, hoaţă şi rea, ţin pe umerii firavi, slabi şi tremurători, întregul duh al acestei ţări ce nu va pieri, căci aceştia sunt mulţi şi nici nu mai are importanţă dacă ei au nume ori nici nu li se mai ştie „felul cum li se zice“. Pe aceştia, prea adesea umiliţi, obidiţi şi dispreţuiţi, trebuie să-i vedem cu precădere, deschizând ochii în lărgime şi preţuind, cu emoţia ce ne aduce simţământul Faptei Mari, jertfa lor cotidiană, „sărăcia“ lor însuşită, „castitatea“ sufletească şi „ascultarea“ faţă de Ceva ce le vine din vremurile fără nume şi fără istorie, trăind, astfel, ca un fel de călugări laici ai unui ordin de „cavaleri ai ţării“.

„Cuvintele acestea sunt opera lor şi declaraţia lor de existenţă în istorie. Tot ce am adunat aici, am adunat nu spre a evidenţia „chipuri diferite“, ci ideea de a înfăţişa o ipoteză de Om Român de peste tot şi dintotdeauna.

Căci esenţialul în aceste şiruri de experimente iscusite şi, uneori, traduse în poveţe, învăţături ori fabule, nu stă atât în experienţa individuală, în concluzii proprii şi în „lecţia unei biografii“ – care, având însemnătate, rămân fructul timpului imediat – cât mai degrabă în abstragerea din contingent şi în privirea de sus şi de la înălţimi ce lămuresc pe deplin înţelegerea formelor de relief şi a proporţiilor ce definesc lumile văzute.

De fapt, acolo unde astfel de „cuvinte“ se reţin şi se vor citi încă multă vreme de acum înainte, ele ating un fel de anonimat de suflet colectiv şi sunt tot atât de puţin definite istoriceşte precum este producţia de folclor. Ca şi pildele fără autor şi fără de vârstă, acestea îşi află locul din tainele fără istorie, precum pădurile de brazi.“

După asemenea înălţătoare cuvinte, aproape că n-ar mai fi nimic de adăugat. O dată fixat obiectivul cultural-istoric-literar, iniţiatorul acestei admirabile lucrături „de începătură“ – pusă în practică de Dumnezeu (şi acolo unde pune Dumnezeu început, omul se nevoieşte să continue şi să ducă la bun sfârşit, chiar dacă nu la înălţimea şi la perfecţiunea la care Dumnezeu îl cheamă, după a omului putinţă, deschidere şi bună voire), în aceste firimituri de gânduri şi simţăminte se întrevede perspectiva întregului.

Mângâiaţi şi întăriţi în spirit de cuvântul bun al Dr. Artur Silvestri, putem nădăjdui: „că nimic nu este încă pierdut definitiv şi aşa cum avem un trecut, vom avea şi un viitor.“

Secvenţa a doua a cărţii înşiruie „ca într-o friză în basorelief“ pe toţi cei care până astăzi, au primit recunoaşterea cetăţenească şi gând bun de confirmare naţională prin Premiile Patrimoniului Românesc.

Aceşti sunt foarte frumos numiţi: „Părinţi ai Patriei de Azi“, începând cu Î.P.S. Antonie Plămădeală, Î.P.S. Bartolomeu Anania – pentru monumentala traducere a „Bibliei“ în limba română, Nestor Vornicescu, Ioan Opriş, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi alte distinse personalităţi. De asemenea, o seamă de reviste culturale şi literare şi-au primit binemeritata răsplată prin premiile ARP.

A treia secvenţă debutează cu un Cuvânt de Dan Culcer (Franţa), despre Revoluţie şi Reconstrucţie, care face o pledoarie călduroasă pentru păstrarea patrimoniului natural, pentru neatentarea la echilibrul ecologic al acestui areal numit România şi, în chip deosebit pentru păstrarea valorilor, fie materiale, fie spirituale ale acestui neam.

El îi pregăteşte astfel pentru „rezistenţă şi reconstrucţie fizică şi morală“.

Dan Culcer îi îndeamnă pe români să-şi ia inima-n dinţi, să-şi pună mintea la contribuţie şi „să ne asumăm, adică, gospodăria ţării.“

Pentru aceasta e necesar „să căutaţi împreună soluţiile, cele mai potrivite firii şi locului.“

…………………………………………………………………………………………………

Ion Gaghii face o observaţie pertinentă: „Trist este că nici măcar în ziua de azi n-am învăţat cu toţii benefica lecţie a aprecierii, dovadă că, falsele ierarhii la care suntem obligaţi să ne raportăm, dau limpede oricui de înţeles că nu avem ochi pentru geniu, pentru cei ce asudă pe măreţele altare ale omenirii fără a fi luaţi în seamă, întrucât suntem bântuiţi de sisteme bulversante de apreciere şi valorizare. (…) Poate că nu întâmplător Artur Silvestri şi prestigioasa ARP a făcut, ani buni, muncă de mecenat, încercând să corecteze acest uriaş deficit e apreciere cu eforturi uriaşe investiet într-o binevenită revoluţie psihologică şi afectivă comună.“

Toate aceste mărturii, adunate într-un corolar binecuvântat, constituie un imens POEM închinat Vieţii, Spiritului, Minţii omeneşti.

Şi, suntem încredinţaţi că roadele acestor „modele“ şi „exemple“ pentru Omul Român, vor rămâne mărturie peste Timp şi peste Spaţiu.

CEZARINA ADAMESCU, Galati, România

_______________

Elena Buica: „Cutezanţa noului: literatura imobiliarului“

La prima întâlnire cu scrierile semnate Artur Silvestri despre imobiliare „Loc şi persoană – Eseuri despre geografia tainică“ apărut în anul 2008, m-am oprit un moment ca să iau distanţa cuvenită ca atunci când vrei să vezi un tablou cu atenţia sporită. Am pipăit cu ochii minţii prin conţinutul cărţii şi mă temeam că subiectul nu mi-ar putea oferi prea multă „poezie“. Dar pentru că aveam în minte cunoştinţa despre valoarea omului de cultură care şi-a pus semnătura, mi-am zis că aici trebuie să fie ceva ce nu poate încăpea în calapoadele cunoscute şi ca atare, voi întâlni cutezanţa noului. Din prima pagină am despris că asemenea gânduri au mai dat târcoale şi ălora, aşa după cum mărturiseşte autorul în capitolul introductiv intitulat: „Scurt eseu despre vorbirea „în două limbi“. Autorul ne dezvăluie: „Ani de-a rândul mulţi dintre cei care mă cunoşteau – dar care aparţineau „lumii literare“ priveau cu oarecare compasiune scrierile mele „din viaţa de afaceri“ pe care, fără măcar să le răsfoiască, le socoteau a fi ca un fel de „rătăcire“ într-o pădure obscură unde domnesc Banii şi principiile necurate. Era ca un fel de înţelegere a unei drame intelectuale trăite de un „fârtate“ de-al lor care a trebuit să îşi denatureze talentul ce i-l dăduse Dumnezeu spre a-şi câştiga pâinea într-un fel convenabil în zilele noastre atât de nesigure şi de răscolite în rădăcini. Iar mai departe: … „un intelectual respectabil îmi dădea a înţelege că, în loc să mă ocup de „mari sinteze culturale“, unde aş fi putut să dau cărţi importante, am ales să mă ocup cu „imobiliarul“. Chiar în maniera de a pronunţa acest cuvânt – care ar fi însemnat „înţelegerea cu „Viţelul de Aur“ – arată o anumită rezervă dacă nu chiar o mică intonaţie conţinând dispreţ“.

După terminarea lecturii, i-am trimis autorului următoarele însemnări:

Am bănuiala că persoanele care au văzut în scrierile semnate Artur Silvestri despre „imobiliar“ drept o scădere a exigenţelor literare s-au grăbit să îşi spună părerea fără să citească măcar cu minimum de atenţie. Se poate să fi trecut aşa de uşor peste o idee fundamentală a scrisului? Nu despre ce scrii este important, ci ceea ce spui şi cum spui. Poţi să scrii despre un ac cât se poate de mic, dar ceea ce spui să te plimbe într-un univers uriaş. Poţi să îţi alegi un subiect despre care s-au scris mii şi mii de tomuri, subiect „tocit“ prin folosinţă, cum este iubirea, să zicem, şi despre care crezi că s-a spus totul, dar ce spui şi cum spui să fie o răscolitoare lectură ce te poate urmări zile în şir.

Când am făcut primele lecturi pe această temă, am avut impresia că mă aflu în faţa unei noutăţi revelatoare…

Ce face autorul Artur Silvestri este să aştearnă în scris, cu remarcabil talent, astfel de comentarii, nu numai despre case, ci şi despre locuri şi oameni care formează un tot. Îmbină informaţia, cu esteticul, cu istoria, cu obiceiurile şi tradiţiile, cu elemente de psihologie, filosofie, folclor, literatură scrisă, sau despre ocupaţia oamenilor etc. toate într-un limbaj al scriitorului cu o cultură întinsă pe arii largi şi cu creionul exersat.

Frumuseţea acestor scrieri îşi are izvorul, tocmai în ceea ce unele persoane nu au observat: un nou mod de a vorbi despre case, ceea ce-i conferă modernitate şi originalitate, împletindu-le cu elementele de largă cultură, îmbrăcate într-o aleasă exprimare.

Am continuat însemnările despre acest gen de scrieri după ce am făcut şi lectura următorului volum apărut: „Opera non grata. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi neo-migratori“, 2008“.

Şi această carte mi-a făcut o mare plăcere, pentru că autorul, „nedisciplinatul intelectual“, prin scrierile sale „scoase din contingent“, a creat o nouă specie literară, care se pare, îi derutează pe unii cititori nedeprinşi cu acceptarea prea lesne a noutăţilor. Pe bună dreptate, autorul notează: „Acolo unde mulţi văd numai pricepere în a descrie în imediat şi în pragmatic există şi un strat care atârnă greu şi este cultivat cu stăruinţă, înălţând materia din contingent“.

Cu atât mai mult sunt de apreciat aceste scrieri, cu cât ele constituie un adevarat pionerat în acest domeniu. Din ele desprindem „sforţarea de a pune „ceva“ acolo unde nu se află decât superficialitate gălăgioasă, calcule din spatele uşilor închise … spirit balcanic de învârteală şi profit fără efort“.

Satisfacţia lecturii îşi are izvoarele şi în „spectacol intelectual, formula memorabilă, aptitudinea de a face din materii prea de tot pestriţe şi cu aparenţa de necompatibil, literatura“. Eu aş mai adăuga: este o literatură de profundă meditaţie, căci lumea clădirilor este „o lume palpitantă, ce pasionează ca şi un roman prin desfăşurările ei de necrezut“. Sunt eseuri care vorbesc despre societatea românească într-un limbaj şlefuit de aleasă cultură, dar coborând în înţelesurile mai adânci ale faptelor de viaţă, adevărata filosofie şi psihologie socială, prognoze istorice, sociologie culturală, o frescă a societăţii româneşti. Nu de puţine ori glasul se ridică acuzator împotriva celor care sluţesc Bucureştiul pentru mulţi, mulţi ani înainte şi locuitorii lui vor fi nevoiţi să trăiască apăsaţi de „realitatea ororilor care nu se mai modifică“, dar şi pentru că în România „s-au furat şi ouăle de sub găină“ sau împotriva celora care „şi-au creat onorabilitatea prin hoţie“.

Valoarea scrierilor este subliniată şi de „furii“ care „vizitează pe întuneric“ aceste scrieri şi apoi pleacă cu părţi substanţiale din ele, uitând să spună cui aparţin.

Eu am certitudinea că aceste scrieri vor lăsa o „dâră mai adâncă în ţărâna întotdeauna umedă a istoriei care nu ascultă de nimic“.

ELENA BUICĂ – Toronto, Canada

_________________

Aurel Anghel : „Sentimentul misiunii“

Comentariu la un interviu cu profesorul Artur Silvestri

-fragmente-

Locuiesc în cartea Domnului Artur Silvestri ca printre rafturile bibliotecii cu două rânduri de cărţi în care s-a aflat, foarte tânăr fiind in Italia.

Un parfum ce-mi este cunoscut mă răscoleşte adânc. E mirosul pe care-l simţi citind conjuncturala evocare, e ceva tainic ce m-a ţinut în biblioteci în vremea studenţiei , la o facultate unde mi se dăduse (credeau ei)anatema de tocilar.

Mirosul de bibliotecă are ceva uluitor.Nu-l voi uita niciodată, ori dacă l-aş fi uitat, interviul Elvirei Irşai cu profesorul Artur Silvestri mi l-a adus în cea mai proaspătă stare.

Profesorul Artur Silvestri are harul evocării în câteva tuşe a unor oameni din timpul ceţos al copilăriei, luminat cu câte o rază ca în tablourile lui Rembrand. Chipurile”boieroaicelelor misterioase”, al bunicii, al acelei lumi creionate, au în mintea mea transfigurarea celebrelor personaje din Scrinul Negru.

Este în oralitatea acestui interviu o mare speranţă că într-o bună zi vom avea în mână un roman care să ne ţină cu sufletul la gură, o carte care să transfigureze artistic aceste excelente evocări care m-au emoţionat.

Poate chiar avem o asemenea carte prin dosarele de care vorbeşte autorul. La cât de mult aleargă în atâtea direcţii, la cât de mult scormoneşte în trecutul sau, aşteptăm acest soroc pentru acele scrieri aflate la dospit şi la înmulţit.

Mă bucur să mă apropii de lucrarea necunoscută mie până nu demult al acestui mare cărturar. Chiar mă întreb, ce se întâmplă, sau ce se va mai întâmpla să ma pot ţine aproape de domnul profesor?

Am avut toată viaţa o nevoie acută de modele şi Bunul Dumnezeu mi le-a dat.

Este altfel spus o coincidenţă. Domnul profesor se întoarce într-un trecut binecuvântat de Dumnezeu cu mari cărturari ai neamului, eu mă recunosc in ipostaza de protocronist prin impactul cu oameni simpli, cu misterul vieţii dintr-o câmpie care la prima vedere nu oferă nimic. Aceşti ţărani din care mă trag vin direct sau nu sunt decât o za desprinsă de nicăieri? Ei sunt urmaşi ai unor zeci şi sute de generaţii. Ei sunt de acolo sau au venit acolo, cum ştiu sigur din mărginimea Sibiului, oieri, vin din munţii Cibinului. Strămoşii profesorului vin din Munţii Pindului, suntem rodul unor migraţii, dar într-un spaţiu uriaş care a fost al strămoşilor noştri şi pe care nu dorim să-l revendicăm teritorial, ci ca spaţiu istoric şi cultural, ca spaţiu al sufletului de care avem nevoie noi şi cei ce vor urma.

Iată de ce, am citit şi din nou am avut un imbold puternic de a scrie imediat despre cele aflate într-un interviu de câteva pagini care are în concepţia mea dimensiunea unei cărţi mari, deja conturată şi care se va scrie, sau chiar este scrisă şi încă nu am ajuns la ea.

Staţionez temporar într-o bibliotecă ce cuprinde câteva cărţi primite zilele trecute de la domnul Artur Silvestri. Aşa cum am promis voi citi şi voi scrie cu rugămintea de a fi atenţionat atunci când alunecările mele devin derapaje de neiertat.

Citez:”Nu cartea care-ţi poartă semnătura e importantă, ci amprenta ce se lasă, spiritul acţiunii morale şi intelectuale, modelul sau exemplul, ”urma”ce ar trebui continuată.”Iată cuvinte dintr-un interviu-axiomă, cu idei forţă:”România va trebui să rămână o societate agregată-nu trăieşte în istorie decât prin idei-forţă ce stăruiesc”

Iată ce-l defineşte pe profesorul Artur Silvestru:

-Ce credeţi că vă defineşte ca om?

-Sentimentul misiunii.

AUREL ANGHEL, Buzău, România

__________________

Angela Monica Jucan: „Bunul samarinean de pe calea electronică“ (fragmente)

Şi iată o cale nouă, imaterială, cum n-a mai fost în istoria omenirii – calea electronică, pe unde, de asemenea, oricine poate trece. Şi iată un călător care nu-şi vede liniştit şi indiferent de interesele lui şi e atent la rănile celor întâlniţi în cale (căzuţi pradă unui tip de selecţie întemeiată pe preferinţe, adeziuni la „coterii“ sau pseudo-criterii de valoare – am citat din programul dicţionarului on-line pe care l-a gândit şi înfăptuit). Şi acest călător îi ia în mijlocul lui de transport şi-i pune la adăpost de marginalizări, îi lasă în siguranţă alături de nume sonore, în reviste, cărţi, dicţionar, colecţie fotografică – toate putând fi accesate din oricare colţ al lumii (şi sunt români peste tot), ba chiar editează volume colective tipărite în format tradiţional, pe care le distribuie gratuit sau se implică în întemeierea unor societăţi culturale chiar şi atunci când alţii urmează să le conducă. Nu ştiam câţi dinari din propria-i viaţă cheltuieşte când îşi face timp să ne scrie tuturor – la sărbători şi-n zile de lucru, neuitând să le însemneze şi pe acestea cu sfinţii lor, cei trecuţi cu negru în calendar (sfinţi pe care nu-i prea băgăm în seamă, dar iată că este cineva care nu trece indiferent nici pe lângă ei); ne spune despre proiecte, despre realizări, despre muncă şi despre vacanţe; ne invită să-i scriem; se scuză (de parcă ar avea vreo obligaţie!) când e nevoit să-şi amâne răspunsurile. Nu ştim exact cât din viaţă, dar cheltuieşte, din ea, enorm. Când oamenii de lângă noi nu ne observă şi trec pe alături, este cineva care ne dă chiar importanţă. Cu cât din viaţă? Şi nu ştiam câţi dinari din suflet cheltuieşte ca să ne trimită şi balsam de untdelemn cu turnare de vin în cuvinte. Dar ştiam că are de unde.

Spre noi, colaboratorii ARP, fondatorul şi promotorul neobosit al Asociaţiei a venit de multe ori. Acest câmp de contacte care e ARP, am văzut bine cum, şi prin oportunitate, şi prin conţinut, e spinarea însemnată cu cruce a asinului care te duce, ca în pilda biblică, într-un han primitor.

Nu ştim câţi dinari a risipit Artur Silvestri, dar şi-a chivernisit bine talanţii. Tot în folosul altora!
ANGELA MONICA JUCAN , Baia Mare, România

___________________

Rodica Elena Lupu: „Un dar spre veşnicie“

Motto: Dacă aveţi în casa dumneavoastră o carte a lui Artur Silvestri sunteţi un om fericit.

Voi scrie astăzi despre Artur Silvestri, un OM între OAMENI, care a ştiut tot timpul cine este şi ce este, a vrut mereu să fie el însăşi, indiferent de locul şi tributul cerut de acesta şi a intuit corect valoarea obiectivă a celorlalţi, persoanele semnificative din viaţa sa, în raport cu propria subiectivitate. Numai aşa, Artur Silvestri a putut să rămână lucid şi stăpân pe sine. Tot ceea ce scrie Artur Silvestri are un caracter educativ, se adresează tuturor şi spre luare aminte. Dacă unele pagini cuprind zbuciumul unui suflet căruia viaţa i-a adus necazuri, în celelalte descoperim o împăcare cu sine, o acceptare a destinului şi chiar mulţumirea că n-a trăit fără rost.

Pot spune că ceea ce este Artur Silvestri astăzi, nu este un produs al şansei, ci al modului în care şi-a colectat, prin iubire, energia. A acceptat cu toleranţă tot ceea ce i-a fost potrivnic, i-a înţeles pe toţi cei care i-au trecut agresiv prin viata, pentru că a avut înţelepciunea de a primi lumea aşa cum este. Iar această capacitate, atât de rară, s-a născut din iubirea timpurie pentru tot ce este creaţie, are armonie şi poate fi perfect în nişa sa ecologică. În momentul revelaţiei divine, Artur Silvestri nu a venit cu temele nefăcute, el ştia doar că poate să iubească. Restul a venit de la sine.

Spirit european prin talent şi cu mare dragoste de literatură, nu are de primit sfaturi decât de la natură, de la adevăr şi de la inspiraţie. El este prezent pretutindeni în tot ceea ce a scris. Dacă aveţi în casa dumneavoastră o cartea a lui Artur Silvestri atunci sunteţi un om fericit.

Vreau să ştiţi că încă din clipa în care ne-am cunoscut virtual, am avut senzaţia unei întâlniri cu adevărat între doi oameni care iubesc frumosul, care iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul şi pot să spun cu mâna pe inimă că Artur Silvestri a fost un OM binecuvântat.

Acest om deosebit ştia că nu trebuie să compare niciodată realizările lui cu ale altora, a înţeles de mult că important este doar ceea ce a căpătat singur în viaţă, prin muncă. Şi mai ştia să trăiască şi ştie să taie o felie dintr-o pâine românească. Pentru că el se număra printre puţinii care văd că felia are întotdeauna două feţe şi ştia că poate merge mereu înainte, chiar şi după ce-a simţit că nu mai poate trăi într-un anumit fel.

Artur Silvestri îi cunoştea pe cei din jur, simţea care erau oamenii care îl iubeau şi îi ghicea pe cei falşi. El şi-a cucerit dreptul de a nu fi rău, a înţeles ce înseamnă prietenia şi ştia bine că dragostea poate avea zeci de feţe. Desigur, a fost şi rănit, a plâns uneori, dar aşa a învăţat să ierte, indiferent cât de mult a suferit şi este printre puţinii care au înţeles că lumea nu se va opri niciodată în loc să asculte durerile lui, a devenit înţelept şi a conştientizat singur personalitatea unică a fiecărui om.

Fire sensibilă şi romantică, Artur Silvestri a găsit în scris sprijinul, s-a regăsit în cuvinte, expresii frumoase, scrise cu vocaţie interioară de un om cu suflet de aur şi inimă bogată.

Ceea ce Artur Silvestri a scris este exact viaţa! În esenţă este o demonstraţie de felul în care eşecul poate să semnifice o victorie şi izbânda o înfrângere. Depinde de la ce distanţă priveşti lucrurile şi, mai ales, cu ce inimă.

Aceste cărţi sunt o ,,nostimă“ conversaţie despre lume, adică despre fapte reale, despre trăiri, precum şi despre reacţia faţă de ele. Şi cum faptele noastre sunt în mod obligatoriu, relieful istoric al timpului trăit de fiecare, iată-ne în faţa reacţiei noastre vis-a-vis de epocă şi de principiile pe care le ilustrează. Până la urmă, o să vă daţi seama, ceea ce titlul cărţilor ascunde paginile lor divulgă!

Când aţi citit ceea ce Artur Silvestri a scris aţi fost mai aproape de sufletul lui ca niciodată…!

Îţi mulţumim Artur Silvestri pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ai dăruit spre veşnicie.

RODICA ELENA LUPU, Bucureşti

__________________

Lucia Olaru Nenati: „Sir Arthur – omul instituţie“

Artur Silvestri, – căruia în corespondenţa mea cu el îmi era mai la îndemână să-i spun probabil dintr-o subconştientă impresie despre un anume aristocratism al lui – Sir Arthur-este de departe unul dintre cei mai originali şi incitanţi oameni pe care i-am cunoscut, chiar deconcertant uneori, dar neasemeni nimănui. După o dispariţie îndelungată din peisajul public românesc, timp în care şi-a concentrat energiile şi priceperile şi a făcut ceea ce puţini au reuşit, adică avere şi situaţie, el s-a întors acolo unde şi-a lăsat inima, adică în zona culturii. Căci, de fapt, se vede treaba, el n-a fost niciodată un autentic om de afaceri, căci aceia nu fac nimic altceva cu banii lor decât să-i sporească sau să-i consume cu delectări proprii.

Or, Artur Silvestri pare că a făcut banii ca să-i cheltuiască în ceea ce l-a pasionat pe el întotdeauna, cultura. Aşadar, el a conceput şi apoi a pornit să construiască un edificiu care, după temeliile turnate, pare a nu fi mai mic decât Casa Poporului, un imperiu on-line, cu numeroase publicaţii culturale, cu edituri, cu biblioteci, dar şi cu cărţi tipărite pe hârtie (Cuvinte pentru urmaşi, Zoe Dumitrescu Buşulenga – Opera încoronată, Mărturisirea de credinţă literară, Al cincilea patriarh – Prea Fericitul Teoctist, s.a), cărţi lansate în cadrul unor mari întruniri de înţelepţi şi oameni de valoare, cei mai mulţi din stirpea celor de regulă ignoraţi de către „cei care contează“, pentru că au fost mereu ocupaţi să producă valoare autentică şi nu să se mediatizeze pe ei, să-şi facă imagine cum fac mai toţi cei vizibili în ziua de azi. Iar Artur Silvestri a ambiţionat să suplinească, să compenseze ca o autoritate publică această lacună profundă, cronică şi metastazică a autorităţii, care trebuia să observe ea, să recunoască şi să răsplătească aceste valori umane. El, singur (dar având-o alături pe Doamna lui Mariana Brăescu) – şi insolit, ambiţios, tenace şi contrariant, a nutrit uriaşul orgoliu de-a deveni marea instanţă de recunoaştere, identificare şi consacrare a valorilor, zidind o adevărată catedrală axiologică , un fel de „Lista a lui Silvestri“ (cu aluzie la „Lista a lui Schindler“!), cuprinzând oamenii meritului profund dar nerăsplătit de societate.

Aşa se face că la întrunirile organizate de instituţia creată de el, ARP, adică Asociaţia Română pentru Patrimoniu, s-au adunat de fiecare dată, ca la un semn, oameni de a căror existenţă nu se mai ştia sau nu le era observată, unii bătrâni şi firavi şi de-abia mişcându-se, dar venind cât de grabnic puteau la chemarea lui, care a fost pentru mulţi singura sau cea mai importantă distincţie pe care au primit-o acei oameni doldora de merite şi săraci în recunoaştere, ba adesea şi săraci la propriu. El nu le-a dat răsplăţi materiale căci probabil ar fi fost prea greu până şi pentru un om bogat, le-a dat premii platonice şi diplome, dar mai ales, le-a dat ceea ce cei mai mulţi nu mai sperau să primească vreodată: o demnitate a meritului proclamat public şi statuat fără tăgadă. Îmi amintesc, iată, aici de cazul vrednicului cercetător Emil Satco de la Suceava, autor de unul singur al unei lucrări realizabile în mod normal de către un întreg institut de cercetări care să primească salariu ani întregi (desigur, trăgând de timp!), Enciclopedia Bucovinei. Premiul pe care l-a primit la Bucureşti, din mâna lui Silvestri în cadrul unei mari festivităţi de premiere a fost singurul şi cea mai mare răsplată pe care a primit-o pentru marea sa operă, într-un moment care avea să fie ajunul sfârşitului său. Nu poţi să nu simţi bucuria că în acest fel el a fost fericit înainte de moarte datorită iniţiativei lui Artur Silvestri, această instanţă de răsplătire a tuturor uitaţilor şi neglijaţilor acestei ţări, pe care i-a mai şi adunat între coperţile unei mari cărţi numindu-i „Părinţi ai Patriei“ şi îndemnându-i să lase câte o mărturie pentru urmaşii de mâine.

Căci, acum îmi dau seama, Artur Silvestri are ca o obsesie aceasta a patrimoniului pentru viitor, izvorând probabil din acea concepţie religioasă hrănită din belşug de marile întâlniri ale vieţii sale cu acei prelaţi ortodocşi, adevăraţi Ava, precum vlădica Antonie Plămădeală a cărui personalitate a căutat s-o pună cât mai revelator şi convingător în lumină în scrisul său.

Şi câte şi câte altele pe care nici nu le poţi cuprinde cu ochiul liber şi nu le poţi reţine pe toate dar care creează imaginea şi impresia unei desfăşurări de forţe impresionante pornite să trezească energiile amorţite, acoperite de mâlul depresiei şi resemnării, într-o adevărată cruciadă a României Profunde.

Din ţară şi din ţările Europei, din Canada şi SUA, din Australia şi, dacă ar fi români şi pe lună, e sigur că cineva dintre ei, cei cu veleităţi de comunicare şi cu apetenţă culturală ori cu curajul opiniei, ar răspunde „prezent“ şi ar da semne că nu suntem o naţie de somnolenţi, oligofreni sau canalii, că există jur-împrejurul lumii, români care gândesc şi cărora le pasă de ceea ce se întâmplă şi încearcă fiecare după puterile sale să contribuie la îndreptarea lucrurilor.

Iar cel ce ne-a reunit pe toţi în acest fel, Artur Silvestri, a construit cu adevărat un imperiu al comunicării românilor cu românii, de fapt, un forum sau o Agora în care oamenii îşi pot părăsi solitudinile angoaselor moderne şi pot ieşi în „bătătura“ lumii unde să comunice cu ceilalţi. Cred că nu este de loc puţin şi că se cuvine să-i mulţumim celui ce ne-a scos din cochiliile singurătăţilor noastre şi ne-a făcut să nu mai fim fiecare „eu“, ci să fim „noi“ împreună, conştienţi de ceea ce reprezentăm. Aşadar, pentru toate acestea şi nu numai, să ne adunăm acum, toţi aceştia gândurile noastre bune într-o rugăciune pentru sufletul său.

LUCIA OLARU NENATI , Botoşani, România

_______________

Alexandru Nemoianu: „Artur Silvestri ne-a ajutat cu o generozitate şi o gingăşie fără egal“

Artur Silvestri face parte din categoria celor care produc substanţa vie în permanenţă. Volumul cantitativ al scrierilor sale este copleşitor, ameţitor. (Cu toată siguranţa, el este dintre cei care produc într-o lună câţi alţii în ani.) Dar încă mai zdrobitoare este calitatea scrierilor sale. De fapt lucrarea lui Artur Silvestri poate fi împărţită în două părţi principale; opera scrisă şi opera cultural-socială.

Opera scrisă este enormă şi ar fi lipsă de bun simţ şi mândrie nebună din partea mea să încerc să o expediez în câteva paragrafe. Dar ce îmi pare a fi esenţial în această operă sunt trei lucruri: o nouă viziune, articularea caracteristicilor noii viziuni, definirea conceptelor şi înţelesului vorbelor (crearea instrumentelor care fac posibil dialogul între cei de acelaşi gând şi credinţă).

Viziunea lui Artur Silvestri stă pe un plan, este egală în valoare, cu cea a celor mai mari personalităţi româneşti, a celor care au „biruit gândul“. Principalul mesaj al lui Artur Silvestri este că modelul existenţial românesc este străvechi, practic post-edenic şi el nu este în nimica inferior altor modele existenţiale. Caracteristica modelului este bine arătată şi la fel de bine modul în care a fost şi este atacat prin modele de import, numite „creole“. Iar conceptele care, cum spuneam, fac cu putinţă dialogul între cei de un gând şi o credinţă, sunt pe cât de interesante pe atâta de frumos rostite; „modele creole“, „banda“, „reconquista“ şi atâtea altele. Opera scrisă a lui Artur Silvestri a crescut galopant. Volumele sale au aparut aproape săptămânal şi sincer, îmi pare că din punctul de vedere al prolificităţii el poate fi asemuit doar lui Nicolae Iorga. Dar la fel de importantă este activitatea lui social-culturală.

Cu o răbdare, persistenţă şi pricepere fără egal Artur Silvestri a „descoperit“ pe acei scriitori români care stăteau împotriva nefastei lucrări a „elitei de mahala“ (sau „bandei“) şi care, toţi oameni cinstiţi sufleteşte, se credeau singuri, izolaţi, înfrânţi.

Artur Silvestri le-a arătat că nu este aşa, i-a adunat la un loc şi a creat astfel posibilitatea zilei de mâine pentru şi întru cultura românească. În acest fel, ca întreg, lucrarea lui Artur Silvestri este simultan un program şi o alternativă în bine.

Că lucrarea lui a biruit pe plan spiritual nu am îndoială, că va birui şi la nivel social-istoric.

La cele spuse mai sus aş dori să mai fac o mărturisire, şi o fac cu dorinţa de smerenie, în convingerea că după cunoştinţa şi conştiinţa mea, ce spun este adevărat.

Artur Silvestri m-a ajutat cu o generozitate şi gingăşie fără egal.

În acest fel relaţia mea cu Domnia Sa este personală în modul cel mai adânc al vorbei.

Cred că între noi există o relaţie care a trecut tărâmul realităţii imediate şi a pătruns în cel al veşniciei, care va fi şi al bunei voiri, comuniunii şi dragostei fără sfârşit, care se duce, din „genune în genune“, în absolut. Eu cred că Artur Silvestri, mai mult decât orice, îşi merită numele de om bun. Într-o vreme şi în împrejurări, în care exemplul personal este treapta necesară spre mântuirea de obşte, Artur Silvestri „ a trudit necontenit“ pentru a apropia cu o clipă „Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu“.

ALEXANDRU NEMOIANU, Missouri, USA

_____________________

Ion Pachia Tatomirescu: O carte despre autorul „Cânticelor ţigăneşti” (fragmente)

Recenta lucrare dedicată de Artur Silvestri autorului celebrelor «Cântice ţigăneşti», Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu (Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2004), mai la vale de cuvântul „deschiderii“ («Dincolo de „patologia neîncrederii“»), relevă – într-o decadă de aur – următoarele obiective „transmonografice“: Miron Radu Paraschivescu în lumea prin care a trecut, Poezia – către un realism „sans rivages“ (cu subcapitolele „cardinale“: «Doctrina inovaţiei şi sensibilitatea „decadentă“», «Un mit al „spiritului creol“: Cântice ţigăneşti», «Episodul „academist“», «Triumful lui Proteu»), O metodă de creaţie: „tălmăcirea“, „Poemele dramatice“: expresionismul ca necesitate neînţeleasă, Reportajul: de la „sociologia naţiunii“ la iarmaroc (cu subcapitolele: «Efectul „Alexandru Vlahuţă“», «O clipă într-o Românie a străvechimii», «Căderea în timp: „Bâlciul“»), Două nuvele între I. L. Caragiale şi Camil Petrescu.

„Memorii“ documentare şi imaginare, O posibilă gazetărie de „cronicar muntean“, Efigie la „spiritul creol“ (capitole datându-se în orizontul anilor 1980 / ianuarie, Râmnicu-Vâlcea, şi 1987 / august, Mânăstirea Ciolanu) şi Soartă postumă, istorie stranie (capitol „de închidere“, scris la 5 martie 2004, în Bucureşti). „Cazul“ este examinat cu multă fineţe de Artur Silvestri, dinspre modelul Omului Mare (căci Miron Radu Paraschivescu, într-adevăr, «vrednic fuse atunci când era pe pământ» – p. 127), dar şi dinspre creolitate, dinspre ceea ce şochează în istoria literaturii române, acele «nenumărate cazuri de vocaţie biruită şi de biografie supusă apăsării enigmatice, care o striveşte», dinspre «Golgota ce izbăveşte umanul, lăsând divinul să se releveze», dinspre observarea acelei impresii «de incompletitudine», «fără a se susţine totuşi necontestabil, impresia de eşec istoric şi de operă neisprăvită prin dramă personală; când nu sânt de-a dreptul tragedii ce impresionează, curmându-se prea repede talente ce poate ar fi atins genialitatea (precum Labiş, Cârlova şi poate Pavel Dan), aceasta rămâne doar impresie superficială când, de fapt, arată mize prea mari pentru puteri limitate; aici apare geniul pustiu, personagiul dramei naţionale, exponentul dacic sacrificat; el este cel chemat a face mult în timp scurt, convocând energii irosite anterior şi organizând ocaziile risipite; modelul impresionează; Heliade-Rădulescu, Hasdeu, Eminescu, Iorga şi Pârvan, Lucian Blaga, Cantemir şi Stolnicul deschid nesfârşite şantiere ce ar fi reclamat, spre a se încheia vreodată, contribuţii de generaţii, fiind evidentă aci năzuinţa, de nu chiar necesitatea consimţită a individului reprezentativ, a construcţiei peste fracturi…» (p. 3).

…………………………………………………………………………………………………………

Lămurirea sferei semantice a creolităţii, clarificarea conceptelor de tipologie creolă, de spirit creol, solicită, fireşte, un amplu circuit critic-estetic, nu un „scurt-circuit“, cum ne-am propus; Silvestri observă cu atenţie formulările invocate pentru lucrarea lor „împotriva curentului“: «universalism prin difuziune, cultură de import, adopţie de perspective», ori «metodologie nepotrivită», aproape-concluzionând: «Şi totuşi, ar fi greşit a se pune tipologia creolă doar în categoria reacţiilor culturale „satanice“, înţelegând prin aceasta subminarea voită, acţiunea nocturnă, conspiraţia organizată. Chestiunea se poate pune şi în termeni de onestitate. Iluzia protecţiei ca şi năzuinţa către o „civilizare“ văzută drept necesară sânt posibile şi în condiţii de sinceritate morală, fără a se presupune neapărat contribuţia demagogiei şi duplicitatea. La urma urmei, rezultatul contează şi esenţial este a se vedea ce şi cât din ceea ce se produce culturaliceşte în urmarea acestor adeziuni are valoare perenă şi dacă vocaţia nu-i astfel pierdută ori amânată pe căi ce nu duc, în fond, nicăieri. Bineînţeles că talentul ca virtualitate nu este condiţionat de ideologie şi nu decurge din ea dacă nu-i prezent în conformaţia sufletească inefabilă. Nu produci nimic din nimic. Când talentul există, capitală rămâne valorificarea lui în direcţia potrivită, ce îi asigură prefacerea din potenţialitate în act.

……………………………………………………………………………………………………………….

«Iată de ce noi, ca români, ce ilustrăm o istorie de convulsiuni biruite, avem mai mult decât alţii sentimentul datoriei faţă de o cultură ce îşi recucereşte memoria după momente de Artur Silvestri se dovedeşte a fi un veritabil spirit balzacian, nu „creol“, şi de aici, poate, impresia de „descendeţă călinesciană“, pe care i-o dă, în 1981, criticul Nicolae Ciobanu, pe lângă exact-aplicatele „epitetele-binom“, valabile pentru toate anotimpurile-i creatoare, «dezinvolt şi preţios, retoric şi fastuos, graţios şi incisiv – într-un cuvânt, impunătoare alură de critic artist», şi – mai adăugăm noi – un justiţiar incontestabil şi bărbos, ca un adevărat atlet al lui Iisus Hristos. Iar dinspre lumina istoriei veridice a literaturii române, lucrarea lui Artur Silvestri, Radiografia „spiritului creol“…, se constituie într-una dintre cele mai profunde analize ale „întregului“ operei lui Miron Radu Paraschivescu, din câte s-au ivit până în prezentul / perfectul conjunctiv de azi.*

ION PACHIA TATOMIRESCU: Scurt-circuite critice: Opt cărţi – O carte despre autorul «Cânticelor ţigăneşti» (cronică la: Artur Silvestri, Radiografia „spiritului creol“ – cazul Miron Radu Paraschivescu, Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2004), în «Rostirea Românească», anul al XI-lea, nr. 1-2-3 / ianuarie-februarie-martie, 2005, pp. 63 – 65.

_________________

Aurel David: „Ne-am obişnuit sa-i cautăm scrierile minunatului om, Artur Silvestri“

Când am luat cunoştinţă de zbaterile D-lui Artur Silvestri, în urmă cu patru ani, referitoare la Asociaţia Română pentru Patrimoniu, nu intuiam o ascensiune în domeniul respectiv. Dar, cătinel-cătinel, am început să citesc din scrierile, necunoscute pentru mine, ale minunatului Om, Artur Silvestri, minunându-mă. Printre ele, aş aminti „Arhetipul călugărilor sciţi”, „Memoria ca un concert baroc”.
Nu-mi mai amintesc exact care dintre revistele ON-line, urnite de dr.şt. Artur Silvestri, au fost printre primele. Aşa că am început nu numai să le citesc, dar să şi colaborez la ele: „Analize şi Fapte”, „Epoca”, „Ecoul”, „Tânărul Scriitor”, „Neamul Românesc”, „Luceafărul Românesc”… Ce de mai publicaţii a creat neastâmpăratul Artur Silvestri! Iar pe deasupra, Editura Carpathia Press si diferite asociaţii chemătoare!.
Bucurie mare mi-a produs apariţia pe Internet a Bibliotecii ON-line, ca şi Literatura în imagini, unde mi-au fost incluse şi câteva fotografii personale (despre care mi-au scris diverse persoane necunoscute de pe mapamond), dar am avut prilejul să cunosc şi eu, de la distanţă, o mulţime de oameni. Mare, benefică ispravă a reuşit scriitorul prolific, criticul literar, neobositul promotor cultural Artur Silvestri! Chiar şi fiul meu cel mare, stabilit de un deceniu şi mai bine în Florida, îl citeşte cu mu mult interes, parcurge
revistele urnite de Domnia-Sa.
Ce să mai zic eu? Îi aşteptam întotdeauna scrierile, intervenţiile competente la diverse reuniuni literare, istorice, de patrimoniu şi toate acţiunile pe care le avea în vedere.
Dar după ce am scris rândurile de mai sus, am primit cu mare tristeţe vestea că inimosul scriitor, om de cultură, de ştiinţă, neastâmpăratul răzbătător profesorul dr Artur Silvestri a decedat.

Sincere condoleanţe familiei!
Dumnezeu să-l aibă-n pază!
AUREL DAVID, Călăraşi, România

________________

Adrian Dinu Rachieru: „Artur Silvestri – un enciclopedist fantast“

Ocnaş al scrisului nocturn, asediat – şantieristic – de un munte de fişe şi dosare, ARTUR SILVESTRI părea că scrie dintotdeauna. Scrisul este viaţa, zicea. Ideea cumplită, de nesuportat, că i-ar putea fi furate orele de scris l-a vizitat, totuşi. Dar s-a lepădat, nu tocmai lesnicios, de această temere spăimoasă. Şi în foiala proiectelor urieşeşti, de absorbţie enciclopedică, mânat de impulsuri secrete deturnându-i energiile, scriitorul ivea ritmic, recuperator, titluri de altădată, îngropate ori rătăcite în stiva manuscriselor.

Trist, regretabil, nedrept, timpul – cum sună o sintagmă predistă – „n-a mai avut răbdare”. Artur ne-a părăsit lăsând în urmă exemplul faptei, mânat de un simţământ al datoriei dar şi atâtea alte gânduri rodnice pe care nimeni, vai, nu le va putea continua. Avea, probabil, în chip de poruncă divină, în regim de urgenţă, sentimentul misiunii. Credea în acea lucrare tainică, biruitoare, întâmpinându-i pe cei de după noi, vestind înrădăcinarea într-o vreme tulbure, de vâscozitate axiologică, ameninţând cu destrămarea chiar Ţara Părinţilor. Cartografiase, prin ARP, o geografie de valori, visa la o Românie tainică urmând a izvodi cărţi fundamentale, o Predanie culegând „modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Aduna Cuvinte pentru urmaşi, un şir de poveţe (îndrumări orale, laconice, apoftegmatice) rostite / şoptite de „povăţuitori secreţi”, atât de trebuitoare însă în ceasuri de cumpănă şi nevolnicie. Un şir de bărbaţi iluştri, binefăcătorii naţiei, lucrând tainic aproape, testamentar, – departe de circul mediatic şi jalnicul spectacol politicianist – spre binele unei Românii ipotetice, pentru acel mâine care va exista, desigur, fără noi.

Este impresionantă, la o primă ochire, suprafaţa preocupărilor sale. Cu „gust semi-profetic”, Artur Silvestri palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia „orele astrale” şi răspunsul autohton. Închipuia, aşadar, largi panouri privind geografia literaturii proto-române, cobora în substratul getic, developa spiritualitatea patristică. Propunea, se vede bine acum, o sinteză istoriografică, acribios documentată, fructificând cercetări alcătuite cu ani în urmă. Altfel zis, descoperea realitatea strămoşilor, aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului. Negreşit, când e vorba de studii mai vechi, unele chiar netipărite (încă) în limba română, pecetea unei vârste (intelectuale, îndeosebi, dar şi sufleteşti) se simte. Avem, în totul, în această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii de trudă tenace, un critic artist, în descendenţă călinesciană, de cert rafinament stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doctrinar. Bătăios în perioada luceferistă, angajat în felurite campanii de presă şi războaie ideologice, oferindu-şi apoi o voluntară retragere („dispariţia publică” fiind o întremătoare adâncire în sine), Silvestri împăca – aş zice miraculos – succesul în afaceri (fiind, se ştie, un expert în piaţa imobiliară) cu largile desfăşurări eseistice, încercând a descifra pentru noi „revolta fondului neconsumat”, procesele modelatoare enigmatice, ciclicitatea cu irizări fantastice.

Era uşor de bănuit că instinctul epic lucra în fiinţa cărturarului. Artur Silvestri avea, neîndoios, „magia ficţiunii” (cum se pronunţase, folosind invocata sintagmă pentru Mesure d’une ombre, romanul lui Paul Lahovary). Aşa fiind, nu e de mirare că literatura enigmatică i-a confiscat interesul în anii juneţii; iar compoziţiile de atunci erau, în fine, dezvăluite în Apocalypsis cum figuris (Ed. Carpathia Press, 2005). Fiindcă opul în discuţie recuperează şapte nuvele fantastice, izvodite între 1983-1984 la Snagov şi Izvorul Mureşului. E drept, una dintre ele (e vorba de Geneza, după Balzac) e din 1977. Aceste şapte compoziţii se alătură unui roman (Pinnacle, tot din 1977) şi fac dovada că aveam în Artur Silvestri un prozator secretos şi parcimonios.

Bineînţeles, efortul de a cerceta această recoltă prozastică în ramă contextuală ne invită să chestionăm epoca. Erau anii explozivi ai realismului magic sud-american. Dar, observăm iute, prozatorul – atent la proximităţi – nu se îndatorase vreunui model. Dominanta scrisului său, tutelat de o memorie care, luxuriant, se desfăşoară îndărăt penetrează, inevitabil, şi epica. Silvestri ne-a propus, deseori, un imaginar acvatic, reverberând liturgic; întotdeauna însă folosea „pastă geneziacă”, într-o regresie îmbibată de stranietate, dezvăluind – pe un fabulos scenariu mitic – noi straturi ale arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris”. Sunt descrieri fastidioase, de o lentoare a acumulărilor care amintesc, cred, de o epicureică plăcere barbiană, savurând textul; şi, desigur, de un ecou eliadesc, rodind, în această formulă, o scriitură, până deunăzi, încă tăinuită.

Hotărându-se, târzior, să se îngrijească, gospodăreşte, de manuscrisele care aşteptau de atâta vreme lumina tiparului, Artur Silvestri era promis unei înalte cariere. Verdictul a venit brusc, curmând firul unei vieţi muncite, vestea neagră ne-a cutremurat. Dar nu putem crede nicidecum că cei ce se dedică binelui colectiv sunt destinaţi uitării, cum nota undeva chiar Artur Silvestri. Aşa că numele lui va dăinui.

ADRIAN DINU RACHIERU , Timişoara, România

________________

Elisabeta Bogăţan: „Modelul Artur Silvestri, directorul de conştiinţe“ (fragmente)

Prin tot ce a făcut, Artur Silvestri a dovedit o rară vocaţie de ctitor de istorie : istorie literară, istorie a gândirii, istorie a simţirii româneşti. Sentimentul românesc al fiinţei este în gândirea sa un concept central, care dă calea de intrare în concertul mondial al culturilor : conturarea specificului naţional, nu disoluţia lui.

O energie debordantă, un ochi limpede şi pătrunzător, o minte clară, un suflet mare, au făcut din Artur Silvestri autorul unei opere impresionante.

Prin anvergura, profunzimea şi diversitatea lucrărilor publicate, prin clarviziunea istorică şi intensitatea iubirii de neam, prin fermitatea convingerilor şi puterea lor modelatoare, Artur Silvestri rămâne o replică modernă a marelui Nicolae Iorga, enciclopedismul personalităţii sale copleşitoare făcându-l în acelaşi timp comparabil cu B.P.Hasdeu.

Trei sunt conceptele cheie în jurul cărora pivotează întreaga sa operă: Modelul, Omul mare, Fapta. Cu ajutorul lor Artur Silvestri a urmărit, jalonând timpul şi spaţiul, o direcţionare a conştiinţelor către fapta ziditoare.

I. Teoria modelului.

La Artur Silvestri ideea de model, despre necesitatea căruia s-a mai vorbit şi înaintea lui, devine centrală. Corelată cu ea, este ideea de Om mare. Explicit sau implicit, observă Artur Silvestri, întreaga istorie se raportează la aceste concepte.

Artur Silvestri nu construieşte o teorie pură a modelului, ci analiza lui e aplicată. Caută întotdeauna modele care, în evoluţia lor, fac evidente circumscrierile, valorizările. În felul acesta el se dovedeşte un semănător, alt concept drag lui, risipind în suflete seminţe care vor rodi mai târziu; se dovedeşte un director de conştiinţe.

Întreprinderea lui Artur Silvestri este cu atât mai meritorie, cu cât vremea de azi dovedeşte o mai dureroasă criză de model, manifestată printr-o derută spirituală şi civică. O detaşare faţă de ceea ce a fost şi un dezinteres faţă de ceea ce va fi. Spre deosebire de vremurile trecute, care au au marcat pe răbojul timpului fapte şi Oameni Mari.

Subliniind nevoia explicită de model, Artur Silvestri îşi intitulează una din cărţi Modelul „Omului Mare”. Zece „Convorbiri de amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”, ( Editura Carpathia Press, 2004).

Este uimitoare similitudinea de structură interioară între Antonie Plămădeală şi Artur Silvestri. Căci dacă Antonie Plămădeală afirmă: „ Cîţiva prieteni îmi reproşează că m-am lăsat ademenit de arhive, că aş putea face şi altceva (…) Am aproape convingerea că mi s-au descoperit ca să-i reconturez, să-i redau vieţii”, exact cu aceleaşi cuvinte s-ar putea autodefini şi Artur Silvestri.

………………………………………………………………………….

Dar, mai mult chiar, Artur Silvestri şi Antonie Plămădeală se întâlnesc, de asemenea, în sentimentul unei anume predeterminări a omului mare : „mâna nevăzută care, alegând „omul mare”, îl orânduieşte unde şi când trebuie. Gândul propriu apare, evident, dar cînd se organizează, el organizează un „ceva” ce i se spune adeseori fără cuvinte ci doar în felul unei insuflări care, spre a se încorpora, îl îndrumă prefăcând viaţa prea repede trecătoare în destin şi, deci, în model.” spune Artur Silvestri, iar Antonie Plămădeală: „Am aproape convingerea că mi s-au descoperit ca să-i reconturez, să-i redau vieţii. Ce s-ar fi făcut ei fără mine? (…) Dumnezeu îi duce pe oameni unde are El nevoie de ei, nu unde cred oamenii că trebuie să fie.”

În plus, dacă focalizarea convorbirilor s-a concentat exclusiv asupra modelului Antonie Plămădeală, epistolarul aduce, explicit sau implicit, referiri la Artur Silvestri. „Mă întreb numai cînd veţi mai avea timp s-o faceţi, pentru că sunt mereu uimit de cât de mult scrieţi, şi cât de diverse teme vă atrag. Şi, dincolo de toate, cu câtă competenţă le abordaţi pe toate! Vă urmăresc scrisul cu interes şi am vorbit adesea despre dvs. în cercul meu de legături culturale, cu admiraţie şi preţuire.” spune Antonie Plămădeală, (tot el: „Sunt uimit de cît de multe lucruri ştiţi şi pe cîte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele, fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave. Deşi am avut prilejul să stăm puţin de vorbă, mi-a fost de ajuns să-mi dau seama de izvoarele pure ale cunoştinţei din care beţi cu nepotolită însetare.” simţind nevoia să se refere „Mai întîi la felul cum curge erudiţia Dvs., parcă luînd-o înaintea condeiului care abia se ţine după dînsa. Un adevărat Har de la Dumnezeu.”).

………………………………………………………………………………………………………………… Conceptul de Om Mare primeşte prin „lucrarea” lui Nestor Vornicescu un apogeu: „Apare, astfel, tema Sfinţilor Români, ce nu s-a examinat încă precum ar fi trebuit dar se va face, cu siguranţă, într-o bună zi. În vasta desluşire intuită, aceasta este materia fundamentală, entelehia, suportul enigmatic nestricător: Oameni din Munţi, adică de peste Timp şi de Înălţime, oameni ai Cărţii, ai Cuvântului, ai Faptei Mari”.

……………………………………………………………………………………………………………….

Rostul prezentării vieţilor exemplare ale Oamenilor Mari rămâne mereu extragerea modelului: „cînd se va scrie mai senin şi mai potrivit istoria acestor vremi, Episcopul Eftimie al Romanului se va impune drept Marele Stareţ, modelul perpetuu ce a întărit şi pe alţii în credinţa că meritul există cînd fapta există şi aceasta este, la drept vorbind, de-ajuns spre a se îndeplini misiunea ce ni s-a dat.” „Modelul a „lucrat” adânc şi lucrează şi azi iar dacă, în contemporaneitate, se arătară stareţi mari, ce lăsară urmă şi pecete, este şi pentru că, odată şi mai deunăzi, fuse pe lume Episcopul Eftimie de la Roman.”

Urmărind personajul prezentat, autorul extrage, când se iveşte ocazia, reguli de comportare aleasă, specifică Oamenilor Mari, întru luare-aminte : „cuvintele, imprimate la maşina de scris, se încheiau cu o semnătură de neuitat, însemnată cu stiloul şi cu cerneală, o cerneală de culoare mov, ca să se distingă şi să arate, după cele mai înalte reguli de protocol, preţuire pentru destinatar.”

Acţionat de alte resorturi decât cele îndeobşte cunoscute, Artur Silvestri îşi pune scrisul în slujba instituirii legii celor zece fericiri, ca zece porunci, într-o citire aparte, pe care i le-a dezvăluit un „înger bătrân”, ( metaforă şi existenţă ), care i-a adus iluminarea, pacea şi înţelepciunea :

• „Fericit cel ce are un loc al lui pe Pământ

• Cel ce trăieşte liber printre cărţi, citite sau ascultate

• Cel ce ştie de unde vine

• Cel ce ştie unde se duce

• Cel ce apără pe cele Necuvântătoare şi pe cele Nemişcătoare

• Cel ce pomeneşte

• Cel ce ştie să asculte pe toţi şi pe toate cele ce îi vorbesc

• Cel ce înfăptuieşte

• Cel ce lasă o urmă

• Cel ce nu uită.”

…………………………………………………………………………………………………………………

Tablou imaginar de familie, vol. III din Memoria ca un concert baroc, pe linia datoriei de a nu uita, recuperează portrete din „cealaltă realitate, realitatea Strămoşilor” mânat de o dorinţă „sălbatică de înrădăcinare”. Şi în această incursiune conturează Omul Mare, omul Faptei. Astfel, vorbeşte despre Mitropolitul Tit Simedrea, „ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgâni şi răspândise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în Limbi”.” Adus la Bucureşti „cu anasâna”, şi-a trăit ultimii ani retras din lume şi din timp la mănăstirea Cernica, supunându-se regulii „chiliei luminate”.

………………………………………………………………………………………………………………

În familia sa spirituală Artur Silvestri enumeră de asemenea pe Dimitrie Grama, Bucur Chiriac, Teofil Răchiţeanu – „Învăţătorul din munţi”, Alexandru T. Drăgănescu, „tatăl meu, scriitorul de bătrâneţe”, „scriitorul tainic”, Doina Păcurariu, Corneliu Florea, „un căuzaş, un veghetor”, Alexandru Nemoianu, Mariana Brăescu, cu „lucrarea ei miraculoasă”, Lucian Hetzco, cel cu „talent de Grădinar care presimte floarea rară”subliniind la fiecare respectul pentru Faptă, specific Omului Mare.

În toate acestea, conturate şi scrise, dincolo de datoria ce şi-o asumă de a lupta contra destrămării produse de timp, de a salva de la uitare chipuri şi fapte memorabile, Artur Silvestri este mereu Învăţătorul care arată, care povăţuieşte, explicit sau implicit: uite cum trebuie trăită demn viaţa, uite puterea Faptei, puterea exemplului, a Modelului Omului Mare. Este mereu Director de Conştiinţe.

Mai mult decât atât, tablourile prezentate, înşiruirile de fapte, portretele atât de vii, încât simţi parcă omul mişcându-se în faţa ta, dezvăluie un remarcabil dar de scriitor, pentru care „scrisul este viaţa”.

2. Scriitorul

Surprinzătoare prin echilibrul perfect între estetismul superior şi fiorul unui profund lirism izvorât din convieţuirea cu esenţele, prin capacitatea de a transpune receptorul într-o atemporalitate care-i trezeşte ochiul pentru mister, prozele lui Artur Silvestri reunite în volumul „Apocalypsis cum figuris. Şapte nuvele fantastice şi un epilog”, apărut în Editura Carpathia Press, 2003 şi reeditat în 2005 sub titlul „Apocalypsis cum figuris. Sept nouvelles fantastiques et un épilogue”, de Centro Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, sunt menite să marcheze un moment memorabil în evoluţia prozei scurte româneşti.

„Acestea sunt nu „proze” ori „nuvele” ci un fel de fragmente de epos criptic, ce captează un mister natural nedesluşit şi doar îl înregistrează fără a-l organiza. Sunt „bucăţi” înregistrate în marginea apei, îndrumate de un imaginar acvatic ce îşi caută formele potrivite unde să poată sălăşlui.” – spune autorul în epilog, oferind propria cheie de lectură. Dincolo de cuvinte, această cheie trădează percepţia poetică a realităţii, semnificând nu doar gândirea în imagini, ci şi contemporaneitatea cu miturile , cu naşterea timpului din timp.

……………………………………………………………………………………………………………………

„Mileniu în păduri” este un titlu care sintetizează admirabil esenţa respectivei proze. Decupajul în timp şi spaţiu este vag la maxim, cele două nume de personaje nu reuşesc să fie determinante, să individualizeze în vreun fel. Se simte parcă răcoarea timpului etern, din care au apărut personajele cu barca lor, să ia trupul Lenorei şi să se reintegreze misterului şi timpului fără istorie :”Cînd nimic nu se mai văzu după ei, lumea îşi pierdu, şterse ca de o mînă nevăzută, culorile: un cristal străveziu, limpede, precum mineralele împărăţiei lor fără iubire.”

Tema vieţii ca vis cunoaşte aici una din cele mai concise, mai puternic empatetice şi mai frumoase tratări.

Dincolo de valenţele fiecărei proze în sine, volumul se impune ca un corp omogen, având în subtext mesajul măreţiei omului în luptă cu atotputernicia timpului infinit, decupajele în timp rămânând însumabile pentru o istorie zbuciumată şi dureroasă prin puţinătatea şanselor, dar cu atât mai semnificativă. Nu o depunere a armelor, ci o asumare a condiţiei de muritor, de fiinţă istorică.

Şi, deşi autorul însuşi îşi luminează în epilog unele tangenţe literare, („Epoca de unde provin acestea îi cultiva cu precădere pe prozatorii sud-americani, pe Borges şi Marquez, pe Alejo Carpentier şi Vargas Llosa. Dar mai degrabă decât aceştia se întrevăd vagi ecouri din „Moderato cantabile”, din „Ţărmul Syrtelor”: Marguerite Duras, Julien Gracq şi poate Ernst Jünger”; „Noaptea de Sînziene” a lăsat o urmă atît de pregnantă”), prozele volumului „Apocalypsis cum figuris” se impun ca novatoare şi cu o puternică amprentă individualizatoare.

Precizia cuvântului, puterea evocatoare a imaginilor, dozajul exact de elemente concrete în conturarea nucleului epic , deschiderea înfiorată către sens şi capacitatea de transmitere a sentimentului de locuitor al timpului infinit, deci de concretizare a meditaţiei în trăire, dau prozelor lui Artur Silvestri un caracter modern, aşezându-le între cele mai bune pagini de proză scurtă , nu numai românească.

Prin tot ce a făcut, Artur Silvestri s-a străduit să dea Faptei strălucire maximă, să se apropie de model nu numai descoperindu-l, ci şi întrupându-l, s-a străduit să fie semănătorul care, risipind modele, să pregătescă rodiri viitoare, al căror ctitor tainic şi uriaş deja este, într-o lucrare enigmatică ce, la vremea potrivită, va răzbi la lumină.

ELISABETA BOGĂŢAN, Petrila, Hunedoara

______________

Nicolae Nicoară-Horia: „Cuvintele, lacrimile ochilor săi“

Nu l-am cunoscut personal pe omul şi scriitorul Artur Silvestri. Din scrisul Domniei sale mi se părea a fi un om trecut de 75 de ani, apreciindu-i inteligenţa feroce si aplecarea atentă asupra tuturor lucrurilor si fiinţelor din jurul său.

Când am aflat de vârsta sa reală am simţit prin trupul meu înfiorat un fel de vină legitimă- maestru era mai tânăr ca mine cu 2 ani?!

Niciodată nu mă voi putea obliga să cred şi să înţeleg acest adevăr!

55 de ani!

E mult, e puţin?!

Scriam odată Iancului, la un ceas aniversar al meu, cu sufletul pe genunchi, această scrisoare:

Iancule, iartă-mă că sunt

In Viaţă

Mai bătrân decât tine

Acum!

Am trecut peste Vârsta

Pe care-o avea

Trupul tău,

Umbra lui

Rătăcită pe drum…

……………………………..

Iancule, iartă-mă că sunt

Mai bătrân decât tine

Şi totuşi

Mă simt

Atât de pruncuţ

În faţa durerilor Tale,

Divine…

Artur Silvestri împlinise o vârstă bine-meritată, câstigată cinstit cu sodoarea feţii sale şi a sufletului său!

Vârsta copacului

O ştim

Numărându-i cu fierăstrăul

Cercurile-

Vârsta Omului,

Cea adevărată,

Numai

După faptele

Sale!

Personalitate cu o activitate enciclopedică, evidenţiată de unii, contestată de alţii, Artur Silvestri rămâne un nume mare!

Îi rămân în urmă cuvintele- lacrimi ale ochilor…

DUMNEZEU să-i odihnească truda anilor săi!

NICOLAE NICOARĂ-HORIA, Sagu, Arad, România

________________

Anca Negru: Artur Silvestri şi spiritul cercetării în „Istoria apocrifă a literaturilor“

Artur Silvestri creionează în eseul „Istoria apocrifă a literaturilor“ un ideal de spirit al cercetării literare, o schiţă nuanţată subtil, dar şi vehement a „stratului apocrif“ existent în literatura universală, ca şi în cea autohtonă.

Artur Silvestri suprapune cu acuitate idealul istoric tacitian, „sine ira et studio“, cercetării literare. Există, în perspectiva scriitorului, o cerinţă universală şi absolută de obiectivitate în studiul literar, o absenţă intenţionată şi asumată, în mod ideal şi ideatic, pentru critici, a arbitrarului, a „comerţului“ sau „negoţului de indulgenţe“, o căutare şi o analiză profundă universalizantă a tendinţelor, curentelor, autorilor individuali. (p.38 „Lipsesc voci, cărţi, nume şi şcoli, direcţii şi tendinţe, ori, când acestea apar au loc mărunt şi simplă menţiune nesemnificativă. Procesul însuşi de recapitulare de fenomen istoric pare a porni, astfel, de la o reducere voluntară de material practicând selecţii care – în loc să aibă în vedere desfăşurări complexe – tind către versiunea elementară şi la rezumatul ‚firului roşu’ sau al ‚cursului scurt’ de uz ideologic“.)

Artur Silvestri critică „atitudinea comună“ de reducere arbitrară realizată de istoriile şi sintezele literare curente, o lipsă de raţional şi luciditate în cercetarea de acest tip, un puternic „comerţ cu nume“ (p.39 „’comerţul cu nume’ se observă în proporţii diverse mai la tot pasul şi în toate chipurile de exprimare artistică umană“.)

Soluţia scriitorului este o revenire la surse, la izvoare, o documentare exhaustivă, un plus de obiectivitate, o luptă pentru a nu pierde sau uita valorile ascunse ale literaturii, o cercetare atentă şi sagace a vechiului în toate nuanţele şi variantele sale pentru o mai sigură, semnificativă şi esenţială înţelegere a noului sau pentru o reinvestire a lui cu sensuri inedite sau arhetipale (p.40 „Vechiul rămâne izolat şi înmormântat de fapt inactiv şi, până la urmă, privat de capacităţile încă vii de a crea descendenţă. Tot ce se poate realiza se înfăptuieşte numai cu reazem moral şi din idealism genuin“.)

Autorul pledează pentru „acţiune radicală“, revenirea la surse cu tenacitate şi privirea mereu îndreptată spre valori adesea pierdute, spre meditaţie şi lectură asidue, doar astfel se va putea reuşi în a reda ansamblul sau, mai degrabă, „tabloul“ universalizant al scriiturii şi scriitorilor fără prejudecată, în deplină obiectivitate.

Scriitorul conchide că tocmai acest demers cu toate eforturile mai înainte menţionate reprezintă unica soluţie pentru aprofundarea exprimării subiective a autorilor particulari şi a contribuţiilor lor individuale (p.40 „În evoluţia lor organică, singura posibilă în absolut, abia aceasta este soluţia în a afla adevărata libertate ce îngăduie exprimarea persoanei irepetabile şi a urmei trecerii ei pe Pământ“.).

ANCA NEGRU

________________

Ion C. Hiru: „Se sting coloşii“

DUMNEZEUL MEU mi-a hărăzit să cunosc şi chiar să-mi fac prieteni mari personalităţi, mari oameni, mari suflete, să iau contact cu modele de comportament intelectual şi social, calapoade ale corectitudinii, perseverenţei şi consecvenţei de la care nu ştiu cât de mult am învăţat, oricum umila-mi părere este că din multul întâlnit s-a lipit şi de muritorul meu suflet câte ceva.

Aceasta fie că l-a chemat Constantin Doncea, Alexandru Piru, Radu Boroianu, Dina Cocea, Gheorghe Tomozei, Doru Răpan, Constantin Dinischiotu sau medicul aromân Teja Papahagi, folcloristul Gh. Vrabie sau marele critic Şerban Cioculescu, muzicologul Marian Voican Ghioroiu, Gheorghe Năstase, scriitorii Mihail Diaconescu, Valeriu Găgiulescu, Toni Dârţu, prof. univ. Nicolae Tanaşoca, acad. Gheorghe Păun, istoricul George Rotaru şi mulţi alţii, dar nu în ultimul rând omul, intelectualul, prietenul, incomparabilul profesor Artur Silvestri cel cu care am întreţinut bune relaţii, sfătuindu-ne, ajutându-ne cu bonomia-i caracteristică.

La început prin poşta electronică apoi, cunoscându-ne direct stând unul în faţa altuia, strângându-ne mâna, luându-ne de braţ, angajându-ne în discuţii benefice în sala de şedinţe la sediul firmei sale din Piaţa Romană.

Vorbea puţin şi bine, calm, cald, deosebit de judecat, într-o limbă dulce, curată, limba pandurilor lui Tudor, a uriaşului de la Hobiţa, a bardului din Podarii Doljului, a lui Iancu Jianu, Marin Preda sau Liviu Vasilică.

Iubitor al tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor poporului român, profesorul Silvestri simţea amărăciunea lacrimilor sufletului său nobil, exprimându-şi opinia, în ceea ce priveşte îndepărtarea voită sau nevoită de ce a avut şi trebuie să aibă mai sfânt acest popor sângerat de valurile istoriei, tradiţiile şi obiceiurile sacre înlocuite cu grotescurile saltimbancilor aşa-zişi moderni sau cum Domnia Sa spunea în PROSTOLOKICON, „vremea clownilor”, amintind totodată zicerea, din Duminica Tomii (15 aprilie 2007), despre epoca „beţiei banului”.

De Ziua Sfântului Apostol Andrei s-a dus la Dumnezeu, într-o fracţiune de secundă. S-a dus la locul de veşnică odihnă departe de ţară – în oraşul valsului lui Strauss, Viena, Artur Silvestri – eseistul, OMUL MARE care nu cu mult înainte de a-şi încheia bunul rost în această lume trepidantă, scrisese cele „Zece convorbiri de amurg cu Antonie Plămădeală” şi „Douăzeci şi opt de scrisori de altădată”.

Cum poţi să nu plângi pe cel plecat prea repede dintre noi spre DUMNEZEUL CERURILOR, pe cel care ne-a relatat „Povestiri reale şi imaginare din Lumea-de-Nicăieri” sau „Şapte nuvele fantastice şi un epilog” în „APOCALYPSIS CUM FIGURIS”, Eseuri despre „Bizanţul paralel”

Cum poţi să nu suferi, să nu-i duci lipsa celui care a dat răspuns întrebării „ce este originismul?” celui care dedica lucrarea „Memoria ca un concert baroc. Ofrandă aproape fără grai” acelora care „au nădăjduit să-mi dezlege ceva din enigma Timpului nepătruns, fiind binecuvântate întipărite în imagini ale unui sens ce poate, nu l-am desluşit”… marelui Mitropolit Nestor, mitropolitului Antonie Plămădeală, un Meşter Manole căruia îi lipseşte aripile Arhimandritului Ciprian, visând, pe terasa Mânăstirii Bistriţa.

Cum poţi să uiţi istoricul civilizaţiilor, prozator, creatorul unei literaturi enigmatice la limita eseului filosofic a memorialisticii, autorul romanului PINNACLE, scriitor, istoric al civilizaţiilor, personalitate cu activităţi enciclopedice, doctor în literatură medievală la „Trinity Bible Research Center University of Madras, India, doctor h.c. la „Institut d’Estudis medievals de Catalunya – Barcelona, specializat în ultimul deceniu, în analiză economică, preşedintele Uniunii Patronale Imobiliare din România, autor a peste 50 de cărţi şi peste 2500 studii, articole şi cercetări cu caracter literar şi ştiinţific.

Prof. dr. Ovidiu DRÎMBA spunea: „În constituţia sa intimă, Artur Silvestri este – intelectualmente – un „Homo religiosus”.

Vă iubim, domnule Artur, veţi rămâne veşnic în inimile noastre; vă stimăm domnule Artur Silvestri pentru tot ceea ce aţi făcut pentru noi, pentru revista noastră „Pietrele Doamnei” pe care aţi apreciat-o, îndemnându-ne să mergem mai departe. Vă iubim pentru ce aţi făcut pentru spiritul poporului nostru românesc hăituit şi năpăstuit, popor care a fost parte din sufletul dumneavoastră nobil, adunându-i datinile, obiceiurile şi tradiţiile sale care pentru dumneavoastră au fost ca un foc sacru ce a luminat existenţa milenară a fiinţei noastre naţionale, când veselă, când tristă, când învinsă, când învingătoare dar totdeauna demnă şi mândră de istoria sa.

Îmi permit să reproduc spusele acad. prof. dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, modelul Omului Mare:

„Eseurile lui Artur Silvestri, despre „arhaic” reuşesc să fie o exegeză în jurul acestui cuvânt şi deschid cititorului o perspectivă care îl îndeamnă, ba chiar îl obligă să ia materia de la capăt şi să controleze tot ce a gândit şi tot ce a simţit în timpul primei lecturi prin cheia oferită de Artur Silvestri. O cheie de aur.”

Dumneavoastră, domnule Silvestri vă datorăm faptul că astăzi biblioteca marelui scriitor Gheorghe Tomozei, sunt obiecte ale poetului, manuscrise şi fotografii donate cu mult drag şi bunăvoinţă de către gingaşa doamnă Cleopatra Lorinţiu, Fundaţiei „Petre Ionescu Muscel”, dumneavoastră i-aţi inspirat încredere soţiei maestrului în noi, în domnişanii, în aceşti oameni iubitori de cultură de la răspântia drumurilor voievozilor basarabi. La dumneavoastră în casă s-a semnat actul de donaţie.

Vă promitem, domnule Artur Silvestri, promitem stelei de deasupra Domneştiului, cu voia doamnei Mariana Brăescu, va exista într-un colţişor al bibliotecii Tomozei – cărţile dumneavoastră, articole eseuri, fotografii să se ştie pentru eternitate că alături de Cleopatra Lorinţu, Mariana Brăescu aţi fost prietenul Domneştiului de unde, poate, domnul Basarab şi-a ales Meşterul Manole şi pe cei nouă zidari .

Dumnezeu să vă aibă în pace!

Prof. Ion C. Hiru, Preşedintele Fundaţiei „Petre Ionescu-Muscel” Domneşti –Argeş

Membru al Ligii Scriitorilor din România

__________________

Adriana Hegbeli: „Am avut norocul să-l întâlnesc, via internet, pe acest om mare, Artur Silvestri“

Locuiesc în Statele Unite ale Americii în statul New York, de 25 ani. Sunt producător de Televiziune, (am produs un program TV pentru Comunitatea românească din New York, pentru 9 ani). Din motive personale a trebuit să închid emisiunile.

Scriu poezie de foarte mulţi ani, aş putea spune mai mult că am ţinut poeziile mele în sertar.

Niciodată nu am putut să apreciez cât de bune sau mai puţin bune sunt compoziţiile mele, cât de mult ar place cititorului poeziile mele. Şi poate chiar dacă pot să le public undeva.

Parcă aşteptam un miracol, un ceva care să mă cheme, care să mă facă să am încredere în mine.

Aşa s-a întâmplat atunci cînd am avut norocul să-l întâlnesc pe acest OM mare, Artur Silvestri.

Spun „OM MARE“ şi mă gândesc că în aceste doar două cuvinte să includ tot ceea ce aş putea spune în multe, multe pagini.

L-am cunoscut doar prin via internet. Am citit mult din bogaţia scrisului lui.

Artur Silvestri a fost pentru mine omul care mi-a deschis un drum în poezia românească. Asta se întâmpla în anul 2005. I-am trimis câteva poezii, cu mare sfială, după care mi-a răspuns într-o scrisoare plină de încurajare şi apreciere, spunând: Adriana, în numărul viitor al reviste o să-ţi publicăm câteva poezii, asta înseamnă debutul tău în poezia Românească. Era exact la începutul lui Decembrie 2005.

A fost cel mai frumos dar pentru acel Crăciun, pentru mine.

Pentru mine Artur Sivestri este un model de om, de cultură, de creaţie, de înţelegere, de ajutor, de tot ce un adevarat om poate face în viaţă pentru el şi pentru cei pe care i-a cunoscut în timp, un iubitor de oameni.

Ştiu că a fost un om credincios şi cu iubire către Dumnezeu.

Vestea pe care mi-aţi dat-o astăzi m-a întristat nespus de mult. Nu mă aşteptam la aşa ceva.

Dumnezeu să fie cu el şi să-l odihnească în pace.

ADRIANA HEGBELI, New York

________________

Daniel Dragomirescu: „Artur Silvestri ne-a arătat Calea Damascului“

În urmă cu ceva vreme, nici multă dar nici puţină (căci şi o zi poate părea câteodată lungă cât un veac, iar un veac o zi puţin mai lungă), la sfârşitul unei ierni care ne ţinea încă sub troiene, deşi în calendare sosise primăvara, s-a întâmplat ca paşii destinului să ne aducă în preajma unui om pe care acelaşi destin – sau karmă cosmică – l-a hărăzit să poarte, în această epocă marcată de atâtea dramatice sfâşieri propagate la scară planetară, vestmintele austere ale călătorului pornit pe calea Damascului şi un nume de sfânt din vremurile când creştinătatea din Răsărit şi din Apus se închina în acelaşi fel sub acoperişul bisericii lui Hristos, dar şi prenumele unui rege de legendă din vechiul Albion.

Întâlnirea noastră cu Artur Silvestri s-a petrecut pe tărâmul luminos al slujirii Cuvântului şi sub cerul înstelat al plaiurilor mioritice, cu grijă şi afecţiune pentru florile dalbe ale spiritului şi ale cugetului românesc. Mijlocitor ne-a fost un prieten drag care, trăind de-o viaţă într-un mare oraş din patria lui Goethe, n-a încetat niciodată să fie legat prin toate fibrele sufletului de ţara de baştină şi să-şi poarte inima învestmântată în portul strămoşilor săi de pe plaiurile transilvane. Ne dădeam silinţa, cu modestia cuvenită unor fraţi benedictini, să punem pe cât ne sta în putinţă în valoare acel „genius loci“ într-o parte de ţară de unde s-au ridicat în trecut vrednici cărturari şi apostoli ai neamului, şi unde izvoarele curate ale duhului românesc încă îşi mai picură nectarul, făcând să vadă lumina tiparului o foaie pentru minte, inimă şi literatură, născută ca din întâmplare la ceas aniversar, în ziua de naştere a Luceafărului. „Adevărul Literar din Vaslui” s-a bucurat, la apariţia sa şi după aceea, de o primire binevoitoare din partea confraţilor de breaslă, mai de aproape ori mai de departe, dar nimeni n-a preţuit lucrarea noastră întru Cuvânt cu mai multă cordialitate şi cu mai caldă prietenie decât a făcut-o Domnia sa. După ce şi-a petrecut o întreagă noapte ca să citească, cu mintea şi mai ales cu sufletul, foaia noastră de pe meleaguri moldave, în care adunasem laolaltă ceva izvodiri de grai şi de simţire strămoşească, s-a aşternut cu entuziasmul unui june de douăzeci de ani să ne scrie o lungă şi emoţionantă epistolă, în care îşi mărturisea bucuria pe care fără să ştim i-o oferisem, şi sprijinul său de suflet pentru lucrarea ce începuserăm. Poate că, dacă nu ar fi fost acea încurajare şi acea susţinere morală venite la ceasul potrivit, „Adevărul Literar din Vaslui” s-ar fi stins, ca o stea căzătoare, cu mult mai devreme, fără să lase nici o dâră luminoasă în urma sa. Aşa, am găsit temei şi tărie de a continua atât de mult cât a fost posibil, cu mijloacele noastre benedictine, şi ceva, în urmă, tot s-a ales.

Artur Silvestri, prieten bun care ne-ai descoperit şi nouă calea Damascului, îţi mulţumim.

DANIEL DRAGOMIRESCU

____________________

Eugen Dorcescu: „Perpetuum mobile“ sau despre enigmă în opera lui Artur Silvestri

Tema (sau, mai exact, arhitema) prozei lui Artur Silvestri – ne referim, în primul rând, la Perpetuum mobile, 2005, dar, din câte credem, afirmaţia este valabilă şi în cazul celorlalte volume, Apocalipsis cum figuris, spre exemplu – a fost, este şi rămâne enigma, în accepţiunea extinsă („indefinită“, ar zice autorul) a termenului. Enigma supune şi dirijează totul. Ea dă formă gândului, peisajului, mişcării, ea configurează timpul (un timp rotitor, „perpetuum mobile“, „Timp Circular; tiparul veşnic“, Timp circular) şi spaţiul (pustiu, infinit), ea mişcă personajele în coordonatele concret – iluzorii ale vieţii: „Apoi se opriseră fără să vrea ori, poate, fără să înţeleagă. Pasul lor oprit era o enigmă“ (subl. aut., „Scriitoarea de semne“). Sau: „Era toamnă, o toamnă universală în a cărei enigmă stătea închisă însăşi inconsistenţa vieţii lui, ajunsă aici, acum, în faţa unei semnificaţii care îi scăpa“ (Asfinţit, în toamna universală).

Existând enigmă, există, desigur, un sens (nedefinit, mai mult: indefinisabil, cum afirmă, mereu, scriitorul). Existenţa sensului exclude absurditatea lumii, a celor ce sunt. Totodată, cum sensul este imposibil de cuprins, lumea, ce se bizuie, integral, pe enigmă şi o evocă prin toate manifestările sale aparente, are şi vastitate şi profunzime. Orice scrutare a acestor scrieri cu o coloratură ezoterică s-ar cuveni, după opinia noastră, să pornească de aici.

*

O primă constatare este aceea că, sub presiunea enigmei, contingenţa se diluează, devine evanescentă, dispare aproape cu totul. Nu există reliefuri mărunte, întâmplări înscrise în palpabile concretitudini, nu există anecdotică, dialoguri recognoscibile, nu există ambianţa deprinderilor superficiale. Viaţa, deşi, în fond, plină de fervoare, este «suspendată între două lumi» (Poco loco), între «aici» şi «acolo», între lumea imediat perceptibilă şi «lumea aceea imaginară» (Ibidem). Pe scurt, infuzată de enigmă, realitatea (ceea ce numim, în genere, realitate) devine «suprarealitate»: „Dar când îşi dădu seama că ea există şi că nimic nu e întâmplător, încercase un simţământ nedefinit, un amestec de încântare şi de spaimă, trăia senzaţia de suprarealitate (subl. n., E. D.) asemănătoare cu visul, înşiruire de poveşti enigmatice, adăugiri de episoade fără aparentă legătură; vrajă, magie, iluzie?“ (Steaua mărilor).

*
Neclintite rămân câteva repere esenţiale, realităţile (şi stihiile) în genere sacralizate: marea, îndeosebi («tot atât de calmă şi de concentrată în mişcarea ei fără gând ca şi fiinţa lor definită fără cuvinte», p. 32), dar şi muntele, cerul, norii, vântul (ruah, pneuma, duh: «vântul insidios, şuierat şi continuu, ca o bandă sonoră de o putere neobişnuită», p. 18). Iar celelalte componente minime ale peisajului, ale ontologiei, obiectele, nu se mai reprezintă pe sine, nu mai sunt opace, ci îşi dezvăluie, brusc, funcţia de mesageri, devin semne, simboluri, ale unui mare sens nedefinit, ale atotstăpânitoarei Enigme: «Acum, chiar dacă gândul era neorganizat în cuvinte, se lăsau în voia celor ce apar, fără să aştepte să se întrezărească la fiecare clipă câte un mesaj, ori să li se arate un sens. Căci deşi poate că acestea existau şi îi înconjurau câteodată, venind din toate părţile, înţelesul se desluşea târziu, altă dată, ori poate niciodată. De fapt, în această lume de semne, gândul însuşi era neputincios» («Scriitoarea de semne»). Totul este purtător de sens. Sensul copleşeşte referentul, trece dincolo de marginile lui, îl înglobează. Dar el însuşi nu poate fi cuprins. Lumea concretă trimite, necontenit, la acest abis semantic, în mijlocul căruia evoluează eul. «Dinspre mare vin, aduse de curenţi necunoscuţi, valuri de aer amintind ceva nedefinit, poate o putreziciune de plante smulse de la locul lor, poate altceva, ce nu cunoaştem şi nici măcar nu putem pătrunde cu gândul; un ‘ceva’ simbolic şi misterios» (Deus ex machina). Mintea şi inima, aplecându-se, atent, spre sine şi în afara de sine, observă, uneori, «cum se naşte imaginea veşnică despre toate acestea – apăreau, ca într-un şir de oglinzi paralele, nesfârşite alte scene identice, ecou şi oglindire, răsfrângere, realităţi ipotetice faţă de o singură altă realitate, unică, palpabilă, sigură. Care să fi fost?“ (Mesagerul).

*

Cum anticipam, în universal simbolic, dominat de semne ale nedefinitului şi ale infinitului, în această atmosferă de vis şi crepuscul (cronotop bântuit, parcă, de un Hypnos lucid, veghetor) evoluează personajele. Consistenţa lor este mai curând reflexiv-extatică decât epică: «Şi, deodată, pe strada tăcută unde vânzătorii de mărunţişuri abia că se mai zăreau ca nişte năluci, auziră amândoi, în aceeaşi secundă, zgomotul acut, neliniştitor, al frunzelor duse de vânt, muzica tristă de jazz în grădinile pustii, trecând printre mesele goale, printre umbrelele inutile, peste copertinele unde nu se mai adăpostea nimeni. Şi se răspândea pretutindeni, până departe, ca un ecou dintr-o lume care fusese şi începea să nu mai fie, amestecându-se în tânguirea de hazard gâtuit, de saxofon, pian şi flaut, cu paşii lor, tot mai îndepărtaţi, mai puţin auziţi, siluete ce se îndepărtează în lungul străzii tot mai pustii, aproape scenografice, unde în curând nu vor mai fi decât frunze moarte pe asfalt, împrăştiate de vânt“ (Muzică de jazz, în grădinile pustii). Personajele («călcând parcă prin văzduh», p. 26) nu se impun, neapărat, sau doar, prin ceea ce zic sau prin ceea ce fac, ci, în primul rând, prin intensitatea cu care trăiesc misterul. Ele asigură dimensiunea verticală, profunzimea cronotopului, aşa cum marea sau întinderile pustii îi conferă acestuia orizontalitatea sa nedefinită. În plus, prin ele, prin dinamica lor lăuntrică, personajele imprimă textului o structură triadică, ilustrând calea iniţierii eului în taina limbajului pe care lumea de-aici, pe care presupuseele «lumi paralele» (Călători în văzduh, Deus ex machina), pe care « tiparul » etern, pe care o «altă dimensiune» (p. 26) ori timpul ciclic i-l pun necontenit dinainte: «un fel de limbă pură, ‘limba lui Adam’» ( p. 11).

*

Personajul, «suflet solitar, mirat în faşa necunoscutului» (Cuvinte din dicţionar), străbate trei etape, trei momente, urcă trei trepte pe calea iniţierii sale în cele ce sunt (cum sună titlul unui volum de demult al lui Mircea Ciobanu). Acest periplu, recognoscibil passim în volum, este ilustrat emblematic de Ferry-boat. Mai întâi, cunoaşterea sensibilă, contactul cu mediul, însoţite de o reţinută exuberanţă a senzorialităţii: «Era ora misterioasă când indefinitul domneşte, entre chien et loup. Dar cu cât nedesluşitul i se părea mai stăpânitor, cu atât creşteau, venind din toate părţile, nori de senzaţii diferite, stranii şi noi, neîncercate până atunci. Ascultă o clipă valurile şoptind cu mişcări necunoscute şi nesfârşite, clipocit de forme ce se nasc pentru o fracţiune de secundă şi dispar pentru totdeauna: sunet aproape ritmic ca de vâsle care bat apele, răscolindu-le uşor, lent, neodihnitor. Apa în mişcare fără început, precum ploaia. Din sus, sau din jos de fluviu, ori poate din pădurile nevăzute acum, dar întinse pe amândouă malurile, i se păru că vin mirosurile de toamnă care începea. Şi îşi imagină puţin, doar cât să se înfioare, straturile fără vârstă de frunze moarte, adunate una peste alta, sfârşind până la urmă prin a se face una cu pământul într-un fel de triumf al morţii ce, poate, să fi fost şi o renaştere în milioane de alte forme, posibile dar necunoscute» (p. 16 – 17). Să se observe că percepţia însăşi este, treptat, interiorizată şi că alunecă, inexorabil, spre zona misterului. Reveria, eventual Hypnos, sesizează prezenţa, ubicuă, a teribilului Thanatos («hieroglifa morţii», p. 18; „triumf al morţii“, p. 17). Acum, se declanşează intuiţia, forţa lăuntrică ce girează a doua strajă, al doilea popas, ea dezvăluindu-i fiinţei Neantul, «Valul Negru», «Apele Mari» (Apocalipsa după Antim), «Selva Oscura, spaţiu fără dimensiuni» (Selva Oscura) şi generând angoasa («angoasa blândă», p. 17), «spaima», «frica» («frica de Apele Mari», p. 20): «Şi, totuşi, într-un străfund de timp neidentificat apăruse, cu o putere parcă fără margine şi cu o interioritate aproape insuportabilă, Spaima» (Apocalipsa după Antim). Fiinţa nu rămâne, însă, imobilizată în această intuiţie a neantului şi în angoasa paralizantă ce o inundă într-o asemenea clipă, şi pe care autorul le evocă foarte precis : «Teroarea podului uitat în legătura lui către pământ, groaza de necunoscutul ce se ascundea la adăpostul întunericului?…Dar şi mai distinct şi mai inteligibil i se păru glasul alcătuirii lui irepetabile, îngândurată şi temătoare, aflată într-o clipă lungă, poate suspendată, în preajma oricărei posibile destrămări» (p. 17). Eul depăşeşte, în scurtă vreme, acest al doilea prag.

Pe neaşteptate, înaintând în timp şi în existenţă, adâncindu-se în sine, fiinţa ajunge, la un moment dat, în preajma revelaţiei şi, atunci, totul, absolut totul, se schimbă: «Înaintau demult, parcă nici nu se mai ştia de câtă vreme şi când îşi dădu seama că s-ar putea să înainteze astfel la nesfârşit, în voia întâmplării ce nu se putea pătrunde şi nici explica, îl cuprinse deodată o linişte neaşteptată, ininteligibilă, poate fericită. Şi atunci, fără să ştie de unde îi apăruse această imagine pe care poate nici măcar nu o va fi văzut vreodată, îşi aminti cum, pe când era tânăr, rămânea pe gânduri ori de câte ori, la orice oră a nopţii şi a zilei, de la fereastra casei învecinate îl privea, de undeva de sus, acelaşi chip impenetrabil, de bătrân fără vârstă» (p. 17).

Cunoaştere sensibilă (însoţită de bucuria calmă a vieţuirii între elemente), intuiţie a golului, a vidului, a nimicului (acompaniată de angoasă) şi tresărirea discretă a revelaţiei (dătătoare de o indicibilă fericire) – iată pilonii ce susţin aceste proze. «Spaimă şi bucurie în acelaşi timp» (p. 38), nostalgia «timpului fericit» (p. 10), a «morţii fericite» (p. 20) – acesta este conţinutul sufletesc al omului ieşit din «cuptorul Genezei» (p. 37).

*

Trebuie spus, în final, că textele, întrucât tratează, cvasi-exclusiv, obsesiv, despre fiinţă, ar putea fi aşezate sub insigna existenţialismului, dar, neapărat, a unui existenţialism spiritualizat, creştin. Fiindcă lumii pe care ele o evocă nu i s-a retras harul: „Era un om religios, aşadar? Cine ştie, probabil că era, ca orice fiinţă vie în a cărei alcătuire exista şi ceva din Cel ce o făcuse posibilă“ (p. 7). Creatorul este prezent pretutindeni, aşa cum probează, între altele, perifrazele ce-I aproximează Fiinţarea insondabilă: «Cel ce le seamănă pe toate», „Cel care le ştie pe toate“, „Cel ce îl învăţase fără grai“, „Cel ce le rânduieşte pe toate“, „Cel care îl luminase“, „Cel care le orânduia astfel“.

În acest «univers închis, aproape ireal şi poate chiar simbolic» (p. 38), Creatorul, ca o «altfel de realitate» ce «i-ar fi înconjurat deodată» (p. 14), ca o «imagine a perfecţiunilor nedefinite» (p. 9), «ca un punct nedefinit» (p. 24), este sensul prim şi sensul ultim al existenţei şi al enigmei. Este Adevărul. Este Enigma însăşi.

EUGEN DORCESCU , Timişoara, România

__________________

Aurel Pop: „Respect şi-ngrijorare“

În unul din miile de articole, Artur Silvestri mărturisea: „scrisul este viaţa”, da, aşa este; stau dovadă zecile de cărţi scrise, miile de articole publicate, pe întregul mapamond, în presa vremii. La vârsta de 55 de ani, Domnul Artur Silvestri avea tot temeiul să fie mulţumit de rezultatul activităţii sale de intelectual în care şi-a pus talentul, energia, întregului său potenţial creator, în slujba prosperării culturale şi spirituale a românilor.

Ne-am întâlnit în spaţiul virtual, altfel nu ne-am cunoscut , dar „creştinii sunt cei care se iubesc fără să se cunoască”, pentru că am privit „în aceeaşi direcţie”, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, într-o Românie tainică. Tot timpul am fost conştient că: „nu suntem singuri”, având un „exemplu şi model”: pe Artur Silvestri, care m-a încurajat să-mi duc „până la capăt”, fără „frică”, datoria.

Din discuţiile purtate vreme de câţiva ani, pe net, am ajuns la concluzia că port un dialog cu „un OM liber” – fapt descoperit în una din cărţile Domiei Sale, trimise cu atâta generozitate, pentru care-i mulţumesc: „duc, şi astăzi, o viaţă de boier de pe vremuri, retras la moşie”.

Să fie oare Artur Silvestri OMUL care şi-a însuşit „lecţia singurătăţii”? cu brio; este Artur Silvestri un fricos incurabil ? O, nu! – ci este însusi Curajul intrupat! Iată întrebări pe care le pun acum, şi tot eu le dau răspuns… Dacă în tinereţe , după mărturisirea Domniei Sale, era purtat de crezul; „scriu ca să nu mor” -la cei 55 de ani; „scria ca de frica morţii” – iată coordonatele vieţii unui mare enciclopedist, a unui promotor cultural, a unui istoric, editor cu o bogată experienţă, apreciat pe toate meridianele lumii.

Mereu aflat în „misiune”, pe care şi-a dus-o, precum Crucea Golgotică – şi şi-o duce, de fiecare dată, cu cinste, până la capăt, dovadă stând cartea „Cuvinte pentru urmaşi” prin care ne-a dat posibilitatea multora să lăsăm; „celor ce vor veni”, // „predania unei generaţii”, adevărate „modele şi exemple pentru Omul Român”.

Colecţia de carte „Primul cuvânt” – deschisă tuturor celor cu har creator – este încă o dovadă a generozităţii lui. Să dai posibilitatea tinerilor să se afirme, printr-o carte de debut, fără nicio cheltuială, este un gest de-o mare nobleţe. Artur Silvestri a făcut-o cu gândul generozităţii de mecena al ştafetei culturii: „gândul cel mai puternic a fost să fac, la rândul meu, şi pentru alţii, oricine vor fi.

Nimeni, din generaţia lui, nu mi-a inspirat atâta respect – dar, uneori, şi îngrijorare – pentru o atât de vastă, copleşitoare vâlvătaie a arderii de Duh!

Drd. Aurel Pop

Satu Mare, Anul Domnului 2008.

_________________

Ana Dobre: „Artur Silvestri sau lungul drum al nopţii către zi“

„Vă urmăresc atent şi în presă şi (…) sunt uimit de cât de multe lucruri ştiţi şi pe câte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele , fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave. Deşi am avut prilejul să stăm puţin de vorbă, mi-a fost de ajuns să-mi dau seama de izvoarele pure ale conştiinţei din care beţi cu nepotolită însetare. De aceea mi-ar face plăcere să stăm mai mult de vorbă, prilejuindu-ne încântări de care nu în fiecare zi şi în tot locul are parte omul pământului din galaxia noastră” îi scria, la 16 iulie 1987, Mitropolitul Transilvaniei, Antonie Plămădeală, şi portretul pe care îl schiţează este semnificativ pentru a înţelege multiplicitatea faţetelor personalităţii scriitorului Artur Silvestri.

Destinul lui Artur Silvestri este un destin tipic pentru un segment anume al intelectualităţii româneşti în tranziţie şi ar putea ilustra ceea ce Milan Kundera, el însuşi un scriitor contestat în ţara lui, numea paradoxurile terminale. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, afirmăm dreptul fiecărui om la exprimare, libertate şi libertatea cuvântului, iar, pe de altă parte, o retragem aleatoriu, întreţinând o stare de război continuu, un război mediatic. Vrem să uităm greşelile trecutului, dar facem altele nedreptăţindu-i pe alţii…

Cât din ce suntem cu adevărat noi înşine ajunge la celălalt? Cum suntem receptaţi de ceilalţi, suntem, într-adevăr, suma părerilor celorlalţi despre noi? Ce anume decide ca un om să urce treptele consideraţiei publice sau să coboare treptele desconsideraţiei? De unde, din ce punct viaţa se transformă în destin?

Fiecare om are un drum al lui, iar pe acest drum trebuie să fie el însuşi. Important este să nu abdice de la el însuşi, să se slujească pe sine. Cred că Artur Silvestri este el însuşi în tot ceea ce face, responsabil şi consecvent în mărire şi în cădere, în victorie şi în eşec. Cum spune Antoine de Saint-Exupery, există victorii care coboară şi eşecuri care înalţă. Inteligenţa, cultura, predispoziţia către prietenie, comunicarea empatică, lipsa oricărei infatuări le-am descoperit în dialogurile cu Artur Silvestri în modul de a întoarce pe toate feţele ideile care îl preocupau. Când vorbea, se însufleţea, toată puterea se concentra în ochii sfredelitori, curioşi, pătrunzători, afectivi. Sub lumina lor castanie, vie, te simţeai confortabil. Nu te inhiba, deşi erai mereu surprins de diversitatea cunoştinţelor, de temeinicia lor, de capacitatea de a nara idei, de a le face relevante. Prin tot, te invita la sinceritatea mărturisirii de credinţă despre ceea ce credeai că este important pentru tine în această lume trecătoare. Toată fiinţa i se construia în jurul acestei priviri. Omul răsărea din spatele ei aparent masiv, fiziceşte. Avea un cap de patriarh impunător prin proporţii şi expresivitate aşezat pe un trup viguros fără să fie strivitor prin forţă statuară. Vocea avea căldură, dar şi fermitate. Muzica ideilor urca şi cobora inflexiuni, note şi tonuri care-ţi făceau vizibile jocul ielelor, jocul ideilor. El însuşi părea un personaj camilpetrescian fascinat de idee, de o lume lăuntrică asupra căreia se concentra pentru a aduce la nivelul conştiinţei propriul adevăr, care e un adevăr absolut şi etern, urmărit, de aceea, cu consecvenţă, fără escamotări, fără bruiaje, fără false măsuri.

Am avut emoţii când l-am întâlnit prima dată pe Artur Silvestri. Nu mi le-a lăsat mult timp, m-a scos de sub imperiul lor într-o discuţie ca între colegi, aşa mi-a spus, şi a adus discuţia pe un nivel de egalitate de unde emoţiile, inhibiţiile nu mai puteau acţiona. Scrisese o carte despre Miron Radu Paraschivescu şi aş fi vrut să vorbim despre ea, să depăşim, astfel, filele cărţii pentru a intra în culisele, în laboratorul scrierii ei. A acceptat generos dialogul.

Omul mi se revela în capacitatea lui de a dărui şi de a se dărui. Era pasionat de subiect şi aceasta se vedea, se simţea în căldura, în bucuria de a împărtăşi altcuiva ceea ce adunase, ceea ce ştia. Era, cred, dornic de astfel de convorbiri. Mi-a sugerat o mulţime de idei. În Miron Radu Paraschivescu vedea manifestarea spiritului creol – stare de hibrid, de metisaj cultural, poate de balcanism literar manifestată mai ales în Cântice ţigăneşti. Au urmat câteva lungi convorbiri telefonice, adevărate taifasuri intelectuale pe parcursul cărora bucuria dialogului dădea impresia că, în acest mod, se desprindea de realitate pentru a locui doar în lumea ideii, a literaturii.

Poate că ar fi avut motive să fi fost supărat pe lume şi pe oameni. Ura, spiritul vindicativ nu îl caracterizau. Când i-am vorbit de o Românie profundă, cea de care vorbea Octavian Paler, dumnealui mi-a vorbit de o Românie tăcută, aceea care păstrează ceea ce este durabil, bun şi frumos, adică ceea ce este definitoriu pentru noi ca naţiune, o Românie tainică, discretă aşa cum a fost el însuşi. Niciodată, în convorbirile pe care le-am purtat, aceste energii negative nu au primat. Avea o superioritate a spiritului care-l ridica deasupra clipei.

Omul Artur Silvestri avea propria lume – lumea cărţilor, avea şi propriul ideal. A crezut în steaua sa şi acum steaua sa l-a chemat acolo, între taine. A fost mai înţelept decât mulţi alţii. Nu şi-a risipit energiile în revolte, în lupte inutile. Nu a demolat destine. L-a construit pe al său în ciuda adversităţilor, a rebours, poate împotriva tuturor.

Un om care clădeşte este un constructor. Un om care îşi clădeşte propriul drum în viaţă, propriul destin este un învingător. Cărţile pe care le-a scris sunt victoriile sale. Iar sentimentul victoriei într-o lume nesigură, supusă trecerii, poate justifica o viaţă şi defini o vocaţie.

Când am început să scriu aceste rânduri, mă gândeam că fac un dar unui om pe care îl preţuiesc, pe care l-am considerat prieten. În timp ce-l scriam pe calculator, am aflat că Artur Silvestri nu mai este. Dificultatea de a-mi povesti gândurile, amintirile a căpătat un sens, dar altă explicaţie. Gândurile pe care mă străduiam să le ţin într-un prezent al trăirii s-au dus într-un timp al mărturisirii care este, inevitabil, trecutul.

Cale lină şi lumină eternă, Artur Silvestri!

ANA DOBRE

30 noiembrie 2008

_____________________

Gheorghe Postelnicu: „Vocaţia construcţiei la Artur Silvestri“

Într-o cultură cu vocaţia rupturii, publicaţiile Asociaţiile Române pentru Patrimoniu constituie puntea între tradiţie şi noutăţile vieţii moderne, între localismul îngust şi poziţiile lucide europene. Ele concentrează, prin viziunea fondatorului acestei politici culturale, Dr. Artur Silvestri, importante forţe creative, în jurul unei platforme din care e cu neputinţă să nu apară capodopere. Editorialele Domniei Sale consemnează angajamentele convenţionale ale acestor proiecte care au un profil cultural complex, iniţiind o reabilitare a gândirii contemporane. Condiţiile grafice sunt remarcabile, apariţiile regulate în contextul presei culturale româneşti. Revistele excelează prin calitatea materialului polemic dominat de profesionişti. În Editura Semănătorul şi în Biblioteca online se publică studii critice, eseuri, poezie, proză, teatru, jurnale. Perspectiva asupra fenomenului cultural contemporan este largă prin publicarea consecventă a unui mare număr de autori din toate „regiunile culturale”. Reconsiderarea trecutului după grila unor criterii de valoare exigente în locul melancoliei exclamative, problemele prezentului fosforescent şi dinamic, iată temele care împacă diversitatea talentelor angajate de publicaţiile ARP. Etic şi estetic, naţional şi universal, tradiţional şi modern într-o „nouă geografie literară”.

Spiritul enciclopedic al editorului are darul de a-i linişti pe colaboratori, de a le apăra speranţa măcinată de răul desfăşurat în jurul lor. Domnul Artur Silvestri inspiră marea bucurie culturală prin convingerea că frumosul şi binele pot salva oamenii. Cine, în cultura română, şi-a mai pus timpul, sănătatea şi banii în slujba unor asemenea idei? Publicaţiile electronice difuzate sub formă de reviste şi de buletine informative, proiecte gratuite şi independente care încurajează dezbaterea liberă, solidaritatea, sporesc patrimoniul larg al cercetării şi al creaţiei contemporane, întrucât părintele lor a imprimat o forţă centripetă a coeziunii prieteneşti mult mai tare decât tendinţele centrifuge ale societăţii. Unele din lucrările apărute la Carpathia Press sau la Semănătorul vor trece fără dificultate din imediat în istoria culturii. Acest proiect demonstrează faptul că tineri şi vârstnici, debutanţi şi consacraţi zboară liber peste şesul propriului destin, este adevărat, unii împiedicându-se în propria retorică, alţii în doctism şi exegeze esoterice, dar, indiferent de ce spun şi cum spun, cu toţii sunt animaţi de bune intenţii. Diferitele feluri de vocaţii sunt ajutate să-şi desfăşoare aripile, chiar dacă se vor găsi mereu ipocriţi porniţi să sugrume acest proiect grandios. Un text literar nu e o operă, iar o operă nu e literatura însăşi. Totul se împleteşte precum ochiurile unei broderii străvechi.

Înfrânţi de „elitismul” şi acreala celor mai multe reviste pe suport material, un număr mare de autori s-au îndreptat instinctiv spre formula virtuală, generoasă şi flexibilă. La început o speranţă, ea a devenit între timp şi o direcţie interdisciplinară, uşurând contactul cu vectori mai puţin făţişi, cu tendinţe care dau lovituri stagnării şi izolării. Proiectele iniţiate şi organizate de Domnul Artur Silvestri, susţinute prin contribuţia Asociaţiei Scriitorilor Creştini reprezintă faţa vie a culturii actuale, un argument în plus cu privire la continuarea lor, departe de cărările bătute ale crispării şi indiferenţei, dacă nu chiar ale dispreţului faţă de diversitatea fenomenului cultural actual. Scriitorul nu este locatarul unei eprubete. El caută forme mai puţin constrânse de comunicare în care să spună ce este şi cât este, zidindu-şi sufletul în ceea ce construieşte, făcându-ne părtaşi la secretele sensibilităţii sale.

Cum aş fi fost eu, Gheorghe Postelnicu, fără publicaţiile ARP? De bunăseamă, mai puţin productiv, mai puţin imaginativ, mai puţin cunoscut, mai puţin … fericit, pentru că nu aş fi aflat niciodată cum gândesc viaţa şi arta Mariana Brăescu, Cezarina Adamescu, Maria Eugenia Olaru, Al. Florin Ţene, Constantin Miu, Adrian Botez, Emilian Marcu, Alexandru Nemoianu, Eugen Dorcescu, Dimitrie Grama, George Anca. Activitatea ARP este imaginea unui roi de albine în agitaţie, activ şi gata de ripostă, de o mobilitate înviorătoare, strângând în faldurii fagurilor aroma pajiştilor noastre.
GHEORGHE POSTELNICU

__________________