~Ana Dobre: „Artur Silvestri sau lungul drum al nopţii către zi“

„Vă urmăresc atent şi în presă şi (…) sunt uimit de cât de multe lucruri ştiţi şi pe câte portative ale spiritului vă încercaţi gândurile şi cuvintele , fiind dintre cei cu posibilităţi de a cuprinde uşor mai multe octave. Deşi am avut prilejul să stăm puţin de vorbă, mi-a fost de ajuns să-mi dau seama de izvoarele pure ale conştiinţei din care beţi cu nepotolită însetare. De aceea mi-ar face plăcere să stăm mai mult de vorbă, prilejuindu-ne încântări de care nu în fiecare zi şi în tot locul are parte omul pământului din galaxia noastră” îi scria, la 16 iulie 1987, Mitropolitul Transilvaniei, Antonie Plămădeală, şi portretul pe care îl schiţează este semnificativ pentru a înţelege multiplicitatea faţetelor personalităţii scriitorului Artur Silvestri.

Destinul lui Artur Silvestri este un destin tipic pentru un segment anume al intelectualităţii româneşti în tranziţie şi ar putea ilustra ceea ce Milan Kundera, el însuşi un scriitor contestat în ţara lui, numea paradoxurile terminale. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, afirmăm dreptul fiecărui om la exprimare, libertate şi libertatea cuvântului, iar, pe de altă parte, o retragem aleatoriu, întreţinând o stare de război continuu, un război mediatic. Vrem să uităm greşelile trecutului, dar facem altele nedreptăţindu-i pe alţii…

Cât din ce suntem cu adevărat noi înşine ajunge la celălalt? Cum suntem receptaţi de ceilalţi, suntem, într-adevăr, suma părerilor celorlalţi despre noi? Ce anume decide ca un om să urce treptele consideraţiei publice sau să coboare treptele desconsideraţiei? De unde, din ce punct viaţa se transformă în destin?

Fiecare om are un drum al lui, iar pe acest drum trebuie să fie el însuşi. Important este să nu abdice de la el însuşi, să se slujească pe sine. Cred că Artur Silvestri este el însuşi în tot ceea ce face, responsabil şi consecvent în mărire şi în cădere, în victorie şi în eşec. Cum spune Antoine de Saint-Exupery, există victorii care coboară şi eşecuri care înalţă. Inteligenţa, cultura, predispoziţia către prietenie, comunicarea empatică, lipsa oricărei infatuări le-am descoperit în dialogurile cu Artur Silvestri în modul de a întoarce pe toate feţele ideile care îl preocupau. Când vorbea, se însufleţea, toată puterea se concentra în ochii sfredelitori, curioşi, pătrunzători, afectivi. Sub lumina lor castanie, vie, te simţeai confortabil. Nu te inhiba, deşi erai mereu surprins de diversitatea cunoştinţelor, de temeinicia lor, de capacitatea de a nara idei, de a le face relevante. Prin tot, te invita la sinceritatea mărturisirii de credinţă despre ceea ce credeai că este important pentru tine în această lume trecătoare. Toată fiinţa i se construia în jurul acestei priviri. Omul răsărea din spatele ei aparent masiv, fiziceşte. Avea un cap de patriarh impunător prin proporţii şi expresivitate aşezat pe un trup viguros fără să fie strivitor prin forţă statuară. Vocea avea căldură, dar şi fermitate. Muzica ideilor urca şi cobora inflexiuni, note şi tonuri care-ţi făceau vizibile jocul ielelor, jocul ideilor. El însuşi părea un personaj camilpetrescian fascinat de idee, de o lume lăuntrică asupra căreia se concentra pentru a aduce la nivelul conştiinţei propriul adevăr, care e un adevăr absolut şi etern, urmărit, de aceea, cu consecvenţă, fără escamotări, fără bruiaje, fără false măsuri.

Am avut emoţii când l-am întâlnit prima dată pe Artur Silvestri. Nu mi le-a lăsat mult timp, m-a scos de sub imperiul lor într-o discuţie ca între colegi, aşa mi-a spus, şi a adus discuţia pe un nivel de egalitate de unde emoţiile, inhibiţiile nu mai puteau acţiona. Scrisese o carte despre Miron Radu Paraschivescu şi aş fi vrut să vorbim despre ea, să depăşim, astfel, filele cărţii pentru a intra în culisele, în laboratorul scrierii ei. A acceptat generos dialogul.

Omul mi se revela în capacitatea lui de a dărui şi de a se dărui. Era pasionat de subiect şi aceasta se vedea, se simţea în căldura, în bucuria de a împărtăşi altcuiva ceea ce adunase, ceea ce ştia. Era, cred, dornic de astfel de convorbiri. Mi-a sugerat o mulţime de idei. În Miron Radu Paraschivescu vedea manifestarea spiritului creol – stare de hibrid, de metisaj cultural, poate de balcanism literar manifestată mai ales în Cântice ţigăneşti. Au urmat câteva lungi convorbiri telefonice, adevărate taifasuri intelectuale pe parcursul cărora bucuria dialogului dădea impresia că, în acest mod, se desprindea de realitate pentru a locui doar în lumea ideii, a literaturii.

Poate că ar fi avut motive să fi fost supărat pe lume şi pe oameni. Ura, spiritul vindicativ nu îl caracterizau. Când i-am vorbit de o Românie profundă, cea de care vorbea Octavian Paler, dumnealui mi-a vorbit de o Românie tăcută, aceea care păstrează ceea ce este durabil, bun şi frumos, adică ceea ce este definitoriu pentru noi ca naţiune, o Românie tainică, discretă aşa cum a fost el însuşi. Niciodată, în convorbirile pe care le-am purtat, aceste energii negative nu au primat. Avea o superioritate a spiritului care-l ridica deasupra clipei.

Omul Artur Silvestri avea propria lume – lumea cărţilor, avea şi propriul ideal. A crezut în steaua sa şi acum steaua sa l-a chemat acolo, între taine. A fost mai înţelept decât mulţi alţii. Nu şi-a risipit energiile în revolte, în lupte inutile. Nu a demolat destine. L-a construit pe al său în ciuda adversităţilor, a rebours, poate împotriva tuturor.

Un om care clădeşte este un constructor. Un om care îşi clădeşte propriul drum în viaţă, propriul destin este un învingător. Cărţile pe care le-a scris sunt victoriile sale. Iar sentimentul victoriei într-o lume nesigură, supusă trecerii, poate justifica o viaţă şi defini o vocaţie.

Când am început să scriu aceste rânduri, mă gândeam că fac un dar unui om pe care îl preţuiesc, pe care l-am considerat prieten. În timp ce-l scriam pe calculator, am aflat că Artur Silvestri nu mai este. Dificultatea de a-mi povesti gândurile, amintirile a căpătat un sens, dar altă explicaţie. Gândurile pe care mă străduiam să le ţin într-un prezent al trăirii s-au dus într-un timp al mărturisirii care este, inevitabil, trecutul.

Cale lină şi lumină eternă, Artur Silvestri!

ANA DOBRE

30 noiembrie 2008