~Angela Bîrsan: „M-am îndrăgostit de o ţară. Nu de un om, ci de o ţară“

Asta e! Nu mai ştie când. La început de mileniu, la început de lume, din altă lume, dintotdeauna sau niciodată! Uneori îşi reaminteşte detaliile cu atâta acurateţe încât are impresia că priveşte un film. Acum nu…Acum e un mozaic de impresii, imagini şi cuvinte ca într-o compoziţie „Da-da”. Ştie precis doar de ce. Cineva îi tăiase cauciucurile de la maşină iar Dănuţ s-a revoltat suficient cât să-şi aducă aminte de ea ca sa agite un pic lucrurile. În două ore se şi vede cu el.

– E vorba de un investitor israelian de origine română. Nu ştiu dacă i se puteau băga mai multe beţe în roate decât au făcut-o până acum. Am crezut că-i vreun bai doar cu românii dar văd că m-am înşelat…Tot ce nu e de-al lor e împotriva lor şi trebuie făcut ceva să plece de aici, din Borsec. Vezi bine! Totul e o paragina de nedescris… Vine unul, face ceva şi mai schimbă imaginea iar ei, în loc să-l sprijine n-au nimic mai bun de făcut decât să-i hăcuiască roţile. Ăştia de la poliţie se fac că nu văd, primarul dă din umeri, toţi se feresc să zică ceva pentru că se tem că le vine şi lor rândul dacă nu-şi văd de pătrăţelul lor. Numai voi, ziariştii, dacă mai spuneţi câte-o vorba ar putea să se potolească. Nu-l lasă să respire cu nici un chip. Ce dacă ar putea schimba faţa locului iar din grămada asta de ruine să apară o staţiune să-şi plângă Saint Moritz-ul de milă… Dă-i frate cu şicane. Ca să obţină autorizaţiile de construcţie s-a canonit că te şi întrebi cum de n-o fi lăsat totul naibii de izbelişte şi să plece de aici fugind mâncând pământul. Are nervii tari. Îi simte în voce admiraţia nedisimulată. Nu prea face parte Dănuţ dintre aceia care să arunce cuvintele fără socoteală. Teodora îi spune cameramanului să „arunce o privire” pe contraste. Clădiri dărăpănate, prăvălite într-o coastă, incendiate, cârpite cu câte-o mână de var şi mirosind de la o poştă a lemn mucegăit… ici-colo câte-o căbănuţă mai cochetă… Drumurile locale, sfinte-Doamne, par a fi ca o faţă mâncată de vărsat. Ce să mai ocoleşti gropile, le iei pe toate, la rând, că tot aia e… Noroc de izvoare şi de pădurile de brad… ce-a făcut Dumnezeu încă n-au reuşit să facă totul praf aşa cum s-a întâmplat ca în mai toată staţiunea. Cunoaşte bine zona. A bătut-o cu piciorul şi pe vreme de iarnă dar şi când la Bucureşti poţi praji ouăle pe asfalt. Imaginea de demult nu se potriveşte nicidecum cu cea de acum… cât să fie, vreo 25 de ani? Era studentă în anul I şi era prima ei ieşire din cazarma de acasă, la un Revelion. Vila 26, din lemn, cochetă ca o puştoaică gata să se arate la lume. S-au învârtit cu bagajele în mâini prin troiene vreo două ore până s-o găsească, deşi era fix sub nasul lor. Era înfricoşată de spaimă că or să se prăbuşească cu toţii de la etaj, aşa de abitir tremurau duşumelele din lemn. Şi-apoi beţia băieţilor şi joaca de-a v-aţi ascunselea când Andrei Şerb, fiul rectorului, s-a urcat pe sobă şi, de „mic” ce era, s-a dus cu totul de nu-l puteau scoate de negru ce se făcuse şi de cât râdeau de întâmplare… Şi să nu mai zică de stingătorul de incendiu de care tot Andrei s-a „agăţat” şi în toată cabana s-a aşternut, de-un deget, un praf fin şi cenuşiu că toată ziua de Sfântul Vasile cel Mare s-au spetit să facă lună totul să n-o ia pe cocoaşă de la administraţie. Cât despre cina festiva…”Moldo-ardeleancă” subţire, a înţepenit când, în noaptea de Anul Nou au primit, într-o farfurie, cu titlul de meniu de sărbătoare două felii de carne fiartă de vită ameţită cu un sos dulce maroniu şi macaroane „al dente„. Nu tu sarmale, fripturi, cârnaţi, murături ochioase şi prăjituri dichisite…Andrei, marele mâncau al grupei, cam de vreo 4 ori mai mare decât Ana, a răbufnit pe la două dimineaţa când l-a răzbit foamea: „A dracu’ şi ungurii ăştia. După ce ne-au luat banii ne ţin şi flămânzi. Dacă nu aduce careva ceva de mâncare din sacoşă sa dea dracii dacă n-o prăjesc pe bucătăreasă, ia ti uitâ ci gleznî finî ari”. Ah, da…şi misterul care avea să se dezlege mulţi ani după aceea…prin mai toate balcoanele de la strada principală se iţeau nişte capete de bărbaţi bărboşi şi cu perciunii tot numai un zuluf sub nişte căciuli mari, de blană, cât roţile de la tractor…Pe vremea aceea nu o răbda inima să întrebe ce nu ştia pentru că mai toţi cei din jurul Teodorei erau «buricele pământului», ştiutori de toate, şi nu riscă să-i vadă mirându-se „vaaaaaai, cum , dar TU nu ştiai asta?”.

– Buna ziua! Dănuţ răspunde zâmbind larg la salutul bărbatului care tocmai a intrat în biroul lui. Cu siguranţă dacă ar fi întrebat-o cineva peste o săptămână cum arată persoana căreia i-a luat un interviu despre patimile sale de investitor într-o Românie încă bezmetică după 10 ani de la prăbuşirea dictaturii n-ar fi ştiut mare lucru sa spună. Putea doar să-i descrie vorba pestriţă, cu accent moldovenesc stropite uşor cu o uşoară alungire a vocalelor care-i aducea aminte de vânzătorul de măsline evreu din Târgul Cucului din Iaşi. Şi chiar îi confirmă:

– Da, sunt chiar din Iaşi. Pentru că ştie fiecare piatră din dulcele târg, unde şi de ce se află ea acolo, se dă cunoscătoare şi întreabă:

– Locuiţi pe Sărărie?

– Aaaa, nuuuu, am fost vecin cu Mitropolia. Îi vine a chicoti când aude unde de a stat. …Faină treabă pentru un evreu să se trezească dimineaţă de dimineaţă în dangătul clopotelor. Dar se ţine tare să nu-şi scoată zâmbetul afară de teamă să nu trosnească iarăşi vreo gafă, cunoaşte bine câtă sensibilitate e în mintea celor care nu fac parte din cârdul majorităţii…Doar avusese atâţia colegi de şcoală evrei şi ştie ce verbe aspre se mai aruncau din te miri ce. Acum nu mai e. S-a dărâmat totul şi s-au construit nişte blocuri urâcioase, ca nişte cutii de chibrituri. Chiar pe locul unde a copilărit Armand s-a ridicat o piramidă din fier-beton şi sticlă, o copie prăpădită a celeia din faţa Versailles-ului, sub care stau adormite nişte ruine medievale…Dar, tot buricul târgului şi pe vremea aceea, ca şi astăzi. Alte vremuri, alţi oameni, aceleaşi locuri.

– Armand…îşi zice numele întreg dar vorbeşte aşa de repede că nu pricepe restul numelui…în plus şi graseiază uşor iar asta o încurcă şi mai tare. Noroc că s-au inventat cărţile de vizită. Şi, brusc, dă limbariţa peste ea. Dacă e din Iaşi, oraş din care Teodora a plecat de vreo 20 de ani, simte de parcă l-ar cunoaşte de când lumea, parcă i-ar fi şi-un pic de rudă… Nu se poate opri să nu-şi facă mica plăcere de a povesti despre uliţele Iaşului, despre locurile în care a învăţat, despre Copou, Ţicău şi Bucium, cine ştie, poate au şi cunoştinţe comune şi atunci gradul de rudenie mai creşte un pic…Aaaaaaa, îl cunoşti pe…dar ai fost acolo când… mai ţii minte cine….şi, uite-aşa, mai are un pic şi-l face verişor, nepot şi, dacă se mai străduieşte puţin, şi-l face şi frate…

– Nu ştiu şi nu înţeleg felul în care gândesc autorităţile de aici şi chiar oamenii simpli. Au în ei o rezistenţa la schimbare …Teodora zâmbeşte gândindu-se la „capra vecinului” cu morala „dacă nu-i a mea să moară, fir-ar mama ei al dracului”. Poate să fie şi mai mult de-atât. E, până la urmă, un străin căruia i se aplică împrumutata „înţelepciune” a unora de la Bucureşti care, prin anii ’90 scandau frenetic, cât îi ţineau bojocii, în cete gregare pe străzi, „noi nu vindem ţara”. De parcă acest domn s-ar gândi cumva-cândva să ia pământul şi să-l pună pe avion ca să-l mute în Israel. Aşa că, să se înveţe minte, mai bine drobul local de sare decât nişte locuri de muncă în plus şi o altă faţă a staţiunii. Câţiva, care se cred mai isteţi, i-au aplicat tactica dinaintea năvălirilor tătare, modernizată şi adusă la timpul prezent-e drept, n-au otrăvit fântânile şi nici n-au dat foc la colibe -, i-au tăiat doar cauciucurile de la maşină. Toate patru. Aşa, ca să tină minte, că acolo nu-i sat fără stăpân.

Prea multe nu-s de spus. Reportajul îl are în minte gata; clasica antiteză între vechi şi nou, vox-uri în care unii fac recurs la aduceri aminte din timpul când Borsecul era plin de viaţă şi nemulţumirea unor turişti care deplâng degradarea de acum. Plus un interviu cu Armand. Uite ca nu-şi mai aduce aminte ce l-a întrebat şi ce i-a răspuns. Doar că are ochi albaştri cu o privire surprinzător de adâncă la anii lui. Hm…anii lui? Ar putea să aibă între 40 şi 55… Daaaaaaa… s-a „priceput” dintotdeauna foaaarte tare să aprecieze vârsta unui bărbat trecut de 30 ani. Fac schimb de cărţi de vizită. În mintea ei Teodora îşi spune însă că e un gest inutil pentru că el şi-a văzut, cum se zice, „sacii în căruţă”, de altfel ca şi ea, care a mai „umplut” o zi, şi-a făcut norma de serviciu şi, mai ales, a mai surpat o cărămidă din zidul de singurătate care o copleşeşte uneori, muncind, sporovăind cu oameni pe care, cel mai probabil îi vede pentru prima şi ultima oară. Şi, dacă tot a stat de vorbă cu un evreu îşi reaminteşte una dintre ideile ei fixe că, dacă tot a început în urmă cu vreo trei ani „sezonul” vacanţelor în afara graniţelor ar cam fi vremea să se gândească într-o bună zi să se decidă să vadă, ca tot creştinul, Ierusalimul, măcar o dată în viaţă şi să se bucure de asta cât mai are mintea clară si trup să o poată face. Când pleacă din Borsec zăreşte, în balconul unei vile cu un etaj, un evreu bărbos şi cu perciuni, probabil dintre cei cărora li se spune că-s ultrareligioşi, exotic din cale–afară pentru cei care-l privesc, cu perciunii cârlionţaţi şi căciulă cu o blană cît o roată de tractor, numai bună pentru o iarnă siberiană. Îi trece prin minte întrebarea dacă şi în Israel, pe căldurile de-acolo poartă acelaşi acoperământ pe cap. Pe drumul spre casă, colegii de la Radio România o sună să întrebe dacă n-are vreun subiect şi le spune de „creşterea şi descreşterea” Borsecului şi iniţiativa celor câţiva israelieni care-l văd ca pe un fel de „Saint Moritz”, asta numai dacă îşi vor izbăvi proiectul vreodată. Sunt de-a dreptul entuziasmaţi.

– Scrie-l că intri, în direct, mâine dimineaţă! Îi spune ferm şeful de tură, dragul de Gherasim. Gherasim, şi atât, pentru că îi e greu să ţină minte numele zecilor de colegi din TVR şi Radio România. Zâmbeşte! Lucra de doar câteva zile şi la Radio. Era, pe undeva prin anul 2000. Pe la 8 dimineaţa telefonul fix ţârâie. Aude o voce… dar ce voce… se prezintă.

– Sunt Sorin Caracseghi, sunt realizator. Ana e un pic nedumerită. Realizator-realizator dar unde ? La radio sau la TVR? Nu întreabă de teamă să nu se facă de ruşine. Uneori îşi măsoară şi ea ignoranţa şi ştie că se pricepe al naibii de bine s-o facă cu « spectatori» cât mai de soi.

– Am ascultat o relatare de la dumneavoastră. Îmi place şi vocea şi aveţi un condei sprinten, continuă el. Aha ! Care va să zică, e de la Radio. I-ar plăcea să colaboreze. Este de acord cu el. Dar nu pentru că i-a gâdilat orgoliul ci pur şi simplu pentru că o fascinează vocea lui. Uşor baritonală, un pic tabacică dar extrem de blândă şi totuşi catifelată. Şi uite-aşa, trec vreo câţiva ani buni în care fac conversaţii săptămânale îndelungi la telefon, pe subiecte sau, aiurea, despre ce călătorii au mai făcut, ce cărţi au mai citit, câte-n lună şi stele. Într-o bună zi face efortul să meargă la radio. Tare « mult » îi mai place Teodorei să meargă în Bucureşti. Nu vorbeşte de zgomot, de murdărie, de traficul infernal. O secătuieşte că ascultă involuntar, fără voia ei, orice frântură de conversaţie în limba română pentru că la Miercurea Ciuc asta se întâmplă doar accidental, mai toţi vorbesc ungureşte. S-a învăţat, după un timp, de câte ori merge pe stradă, să intre într-o stare asemănătoare celei de pilot automat că nici nu mai aude că se vorbeşte altă limbă decât ce maternă în jurul său deşi este în ţara ei. Nu că o deranjează în vreun fel că se vorbeşte mai mult maghiară. E un fapt pe care-l ia ca atare pentru că s-a născut la Sibiu iar asta înseamnă să auzi română, germană şi ungureşte pe stradă aşa cum ştii că formula apei este compusă din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen. Aşa că, după un drum de capitală, are capul plin, ca o bandă de magnetofon Uher, unde s-au înregistrat, de-a valma, într-un amestec schizofrenic, toate dialogurile din jurul ei motiv pentru care, când ajunge acasă, are nevoie de un « concediu » mental, de câteva zile, să se repună pe starea de pilot automat… Îşi imagina, la vocea pe care o auzea în receptor, un bărbat înalt, masiv, negricios. Intră în redacţie şi i se pare că-l aude dar în febra pupăturilor uită de asta într-o secundă. În afară de „fete”, în birou erau şi doi colegi necunoscuţi care vorbeau dar cum nici unul nu semăna cu cel din imaginaţia ei, nu-i baga în seamă. Dintr-un pas, lângă Teodora se aşează un om mai degrabă mic de statură.

– Dragă Teo, cel care te dezamăgeşte în clipa asta este chiar Sorin Caracseghi. După cum vezi, am chelie cu plete roşcate, prea înalt nu-s, dar te-am făcut praf cu vocea. De uimire şi de fâstâceală se prezintă oficial de parcă şi-ar fi vorbit doar câteva minute şi nu de ani buni, la telefon.

– Sunt Teodora Prisecan, corespondentul din Harghita.

– Ei da… ce mare noutate îmi zici. Te-am recunoscut după râsul tău.

– Păi să ştii că n-am auzit unul mai tonic şi mai perlat ca al ei, se iţeşte de după o uşă Gherasim. Dacă la apelul de dimineaţă nu-mi râde am impresia ca toata ziua îmi plouă. Într-o bună zi am să te înregistrez şi o să-ti difuzez râsul pe post.

… dum-dum

Pot doar să spun cum e să-ţi ieşi din tine… să te priveşti neutru şi să-ţi vină să-ţi dai singură un cap în gură…chiar nu ştie ce mai poate zice, că faţa i-o luase oricum înainte şi spusese totul despre năuceala ei. Băieţi fini, râd în hohote şi începe şi ea să râdă iar Gherasim mai tare ca toţi, se ţine de mijloc şi abia poate rosti două vorbe.

– Opreşte-te femeie că o să mor aici de râsul tău. Motiv pentru care o iau de la capăt şi mai abitir. Dragul de Sorin s-a stins, de cancer, în urmă cu vreo doi ani şi încă-i lipseşte sporovăiala cuminte cu el. De atunci s-a învăţat să nu mai creadă că vocea seamănă chipului ci sufletului. Intră ca o furtună şi Doina Jalea. E una dintre acele femei zdravene la trup care emană forţă prin toţi porii, a cărei durere o cunoaşte de ani buni. S-au împrietenit nici nu mai ştiu cum. Visează, ca şi Teodora, la o lume mai bună şi mai puţin lovită de mediocritatea cotidiană, cu mai multă responsabilitate la nivelul deciziei politice. Şi nu-i vorba nici pe departe de fals patriotism sau idealism ipocrit.

– Ce faci, ardeleanco? Nu te vede omul cu anii, cum îţi merge între ungurii tăi?

– D-apoi, bine. Că de n-ar fi aşa mi-aş fi făcut de mult bagajul!

Şi, uite-aşa, trec, rostogolindu-se, vreo trei ani. Cu vacanţe prin Germania, Italia şi Portugalia. Îşi tot spune, în gândul ei: lasă, va veni vremea să merg şi în Israel. E doar o problemă de timp, să mă hotărăsc să merg acolo. Petrece un octombrie ploios şi se zbate între rutină si gândul cumplit ca fata îi va merge la facultate iar ea o să rămână singură ca un pui de cuc în cuibul său. E motivul care o face să vorbească mai mult cu sine însăşi şi aşa începe să scrie, mai mult din joacă, o carte. E ca şi cum şi-ar scrie o scrisoare, ceva mai lungă, îşi spovedeşte singurătatea viitoare de care se teme cumplit şi descoperă, cu uimire, că această teamă e doar o iluzie pentru că dacă are puterea, o va metamorfoza într-un soi de fericire. De aceea, şi numai de aceea crede Teodora că s-a îndrăgostit de lumea lui Jorge Luis Borges. Şi au trecut, ca un potop, alegerile electorale. De mult nu s-a mai făcut o întâlnire a reţelei de corespondenţi iar Doina Jalea, ajunsă director la Radio, care parcă-i citeşte gândurile, la o teleconferinţă, întreabă cine se oferă să organizeze ceea ce se numeşte, pompos „forum”. Se trezeşte că spune „Harghita”. Poate pentru că-şi dorea un pic de ieşire din rutina zilnică şi monotonie.

– OK. Atunci la Harghita să fie. Luna viitoare, în al treilea sfârşit de săptămână, decide scurt Doina. Se bucură preţ de-o clipă şi se întreabă, panicată brusc, cum o va scoate la capăt. E vorba de vreo 80 de oameni, un program de vreo trei zile. Îl sună pe Costică Strujan, prefectul judeţului şi pe bunii săi prieteni Vasile Stan şi Silviu Breazu. Cam ce credea că o va face praf, adică organizarea şi ceva sponsorizări care să o ajute să dea culoare unui astfel de eveniment constată că se rezolva în doar 15 minute şi doar trei telefoane. Îşi spune, în minte, ce bine e să aibă prieteni care să-i sară la nevoie exact atunci când trebuie fără ca asta să o încarce cu vreun soi de obligaţie. În următoarele zile, Vasile preia frâele şi rezolvă totul, ba, mai mult, o informează că pune la cale, special pentru ea, o surpriză. O cam trece cu rece. Nu prea a avut parte de surprize frumoase la viaţa ei dar se lasă pe mâna lui cu toată încrederea. Nici nu ştie când trec cele trei săptămâni, toate sunt puse la punct, cazare, masă… şi, evident, ameninţătoarea surpriză. E vineri seară şi deja, la Tuşnad, îi sosesc colegii şi tot staff-ul din Radio România. La intrare sunt aşteptaţi în restaurantul „Laleaua” cu şampanie şi pişcoturi. E doar o fărâmă din surpriză. Se aşează la masă cu toţii. Socializează, mâncă, beau. Sunt ca o mare familie, îşi povestesc bunele şi relele. Doina vine lângă ea şi-i spune la ureche.

– Vezi, încă n-a sosit şeful cel mare, Doru …escu, cel responsabil cu „mijloacele”. Aşează-l lângă tine, spune ce e nevoie pentru modernizarea reţelei… vezi tu cum, e un om extrem de sobru, nu zâmbeşte niciodată. Buuună treabă, se gândeşte Teodora, să stea lângă un astfel de om când ea este tocmai opusul, o hlizită şi jumătate. Plus că, pe toată oboseala, un pahar de gin cu tonic pe care-l are în program să se poate destinde, o va face de-a dreptul explozivă şi pusă pe şotii. Ei, îşi spune ea, va vedea cum se va descurca cu domnul- mare- şef- care-nu –zâmbeşte-niciodată. Nici nu i-a reţinut numele când a auzit că e întruchiparea sobrietăţii pe pământ, ba mai mult, că nici nu fumează ceea ce înseamnă că va trebui să „stea pe uscat” că-l irită fumul de ţigară. După vreo două ore, când atmosfera se destinde la maximum, când deja cu toţii se bâţâie ca nişte adolescenţi pe ringul de dans, apare faimosul domn-şef. Merge şi-l întâmpină cu Doina, se aşează lângă el la masă, ospătarii vin şi iau comanda. Nu îndrăzneşte să se uite decât într-un ochi la el şi, dintr-odată, i se năzăreşte că dacă nu-l face pe omul ăsta nu să zâmbească ci să râdă înseamnă că nu-i bună de nimic. Preşedinta, care ajunsese şi ea cu întârziere, vine şi schimbă câteva vorbe cu nezâmbitorul ei vecin de scaun. Ospătarul întreabă dacă doreşte cineva ceva de băut. El vrea pălincă, Ana trece la a doua porţie de 50 de ml de gin şi, după două înghiţituri pe emoţie trece la atac. După o oră, bossul râde cu gura până la urechi şi-i înhaţă o ţigară. No, îşi zice, aşa, dragă domnule, mai merge.

– Domnule director, şi eu care auzisem ca dumneavoastră nu ştiţi să zâmbiţi, că sunteţi un acru – pădureţ şi nu cumva să-mi treacă prin minte să-mi aprind vreo ţigară că poate mă sfădiţi… asta e o ştire… le faceţi deja pe-amândouă. Vă face bine aerul de Tuşnad, să înţeleg? Făcuse deja inventarul problemelor de convieţuire interetnică din zonă, vorbise despre politica editorială şi mai ales, se plânsese că ei, cei de la reţeaua de corespondenţi sunt „cenuşăresele” Radioului, că nu au echipamente măcar minimale, maşini, despre modul în care s-a adaptat în zonă şi mai făcuse şi un tur de bancuri, la început mai cu perdea. Ba l-a luat şi la dans, că vorba aceea, îi dădea mâna, avea o super calitate, cea de organizator al forumului. De-abia se dau duşi pe la patru dimineaţa, unii mai vioi, alţii troscăniţi de-a binelea după pălincuţă dar veseli cu toţii. Când ajunge în camera de hotel îşi da seama că buna ei prietenă, Ioana, a sunat-o de vreo 8 ori şi, ori n-a auzit telefonul deloc ori nu fusese semnal. Şi mai erau vreo duzină de apeluri private. S-a gândit că o fi fost prefectul, că numai el o sună de pe număr privat. Adoarme buştean iar la prima oră o sună să vadă dacă nu cumva a avut ghinion şi a căzut vreun avion în judeţ, a deraiat vreun tren sau a venit Băsescu, preşedintele, pe nepusă masă, aşa cum îi stă în fire şi-o „zbârceşte” rău la primul ei loc de muncă, adică la TVR. Nici una, nici alta. Îi răspunde surescitată.

– Te-am tot sunat şi tu, nimic. Am nevoie de paşaportul tău în maximum o oră! Asta o ia prin surprindere.

– Paşaportul meu? Dar ce-ţi veni? Ce nevoie ai tu de paşaportul meu?

– A încercat Armand Schor din Israel să dea de tine dar cum n-a reuşit, a sunat la mine. Plecăm în Israel, peste cinci zile, pentru o săptămână. Se întreabă dacă nu cumva nu s-a trezit şi, de oboseală, îşi închipuie o vacanţă acolo unde îşi tot doreşte să ajungă. Se uită la telefon cu un aer tâmp şi, pentru că nu mai zice nimic, Ioana strigă!

– Hei, ce faci, mă mai auzi? Ce facem cu paşaportul?

– Mergi acasă la mine, am o cheie la tanti Fira – vecina de sub mine – şi vezi că ar trebui să fie undeva în bibliotecă, la vedere. Hai că trebuie să închid că trebuie să-mi onorez sarcinile de gazdă. Ca şi cum vestea pe care a primit-o ar fi fost una obişnuită şi face parte din întâmplările cotidiene, uită de ea şi-şi vede de ale ei. Spre seară se lasă frigul şi Vasile o avertizează că la ora 20 punct să-şi aducă colegii la restaurantul Ciucaş, îmbrăcaţi gros. E vorba de surpriză. Merg pe jos iar când ajung la lac nu-i vine creadă ceea ce vede. Totul pare o feerie, în apă se oglindesc zeci de torţe, pe o platformă betonată arde un foc mare de tabără înconjurat de altele mai mici, rânduite în formă de cerc. Oaspeţii sunt aşteptaţi cu pâine unsă cu untură şi ceapă, pălincă şi kurtoskalacs, un soi de cozonac unguresc. Fiecare primeşte câte un mic dar, unde se nimereşte să fie şi ceşcuţe de lut meşterite la Corund, o aşezare de olari pricepuţi şi gospodari din Harghita. Dacă tot sunt în mijlocul secuilor să nu se facă a nu-i vedea. Ba mai mult, lângă boul care se rumeneşte la proţap încep să cânte lăutarii din folclor amestecat, când « az a szep » când « mă dusei să trec la Olt». Încordarea de peste zi dispare ca prin minune, apare şi prefectul care se întreţine cu preşedinta Radioului, Maria Ţoghină, după care o ia la dans pe o melodie ungurească. Nu se aşteptau în ruptul capului să aibă parte de aşa ceva, cu toate că printre ei nu-s localnici, cu excepţia primarului, Zolya baci. De frig, toată lumea se dă la pălinci şi vin roşu şi dansează sub cerul senin de duduie munţii din jur. La urmă, mult după miezul nopţii, şefii iau microfonul la întrebări şi spun ca n-au mai avut parte de aşa o petrecere. Trebuie să le întoarcă gestul aşa că le spune că e bine când sunt laolaltă, neîmpovăraţi măcar preţ de câteva ore de greutatea funcţiilor, că au fost doar Teodora, Doina, Maria, Doru, Alina, Diana, că au fost, poate, un pic mai oameni şi mai mult prieteni. Duminică dimineaţă unii pleacă în grabă, au de străbătut o ţară, cu drumuri din clasa celor europene dar, ca în România, pline de gropi cât să poţi semăna liniştit un cuib de cartofi sau să adapi o cireadă întreagă după ploi. Îşi aduce aminte de telefonul Ioanei şi de faptul că, fix peste cinci zile va ajunge în Israel iar nedumerirea Teodorei creşte brusc, încă odată, şi se întreabă ce-i veni domnului Schor să facă un asemenea gest. E, însă, mult prea obosită să caute răspunsuri, oricum n-are cine să i le dea, vor veni ele şi singure.

Avionul decolează greoi, e un Boeing uriaş. Îşi pune centura. Din tavan apar nişte monitoare şi o voce de femeie anunţă în ebraică şi engleză că până la Tel Aviv e de zburat vreo două ore şi jumătate. Tot nu-i vine să creadă că merge în Israel. Se distrează în sinea ei de dialogul avut cu cei de la securitatea zborului.

– Cine v-a făcut bagajul? Se uită la tânărul chipeş din faţa ei şi o umflă râsul. Nu crede să aibă faţă de nevastă de nabab sau de câştigătoare de bani nemunciţi, la loto.

– Cine să mi-l facă?… Eu? Tânărul îşi continuă însă, impasibil, întrebările.

– Aţi lăsat bagajul nesupravegheat, a avut cineva posibilitatea să umble în el, aveţi de dus cadouri în Israel din partea vreunei persoane din România? E nedumerită total. Cât a umblat cu avionul până acum nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. Răspunde liniştită, vor fi ştiind ei de ca fac asta. Citeşte numele scris pe piept, e un nume evreiesc.

– Cine v-a invitat în Israel?

– Domnul Schor Armand.

– De ce, care e scopul?

– Nu ştiu. Oacheşul se uită la Ana lung şi o studiază atent. Presupune că e de neînţeles să ajungi în ţara lui şi habar să n-ai de ce.

– Îl cunoaşteţi de mult ? Începe să se enerveze pentru că îşi aduce aminte cumva de interogatoriile gen « securitate»

– Stimabile, nu-i ştiu numărul de la pantofi şi nici nu i-am cerut biografia. E coleg cu dumneavoastră, lucrează la El-Al. Mai mult nu ştiu. Începe să cotrobăie frenetic în portofelul cu paşaportul cartea de vizită a domnului Schor pe care i-o întinde ferm.

– Sunaţi-l să vă lămurească el în toate privinţele. Studiază cu atenţie cartea de vizită scrisă pe o parte în limba româna iar pe cealaltă în ebraica. O mai ţintuieşte încă odată cu privirea şi-şi cheamă un coleg, care pare a fi un fel de şef al armatei de security şi presupune că a luat la refec, exact ca pe ea, tot poporul zburător spre Israel. Omul reia, calm, toate întrebările.

– Doamnă, face parte din obligaţiile noastre de serviciu să vă adresăm astfel de întrebări pentru a asigura siguranţa zborului, explică el, ferm. Vă doresc călătorie plăcută.

Adoră momentul în care avionul se desprinde de pistă şi are senzaţia că scaunul se lasă, uşor, pe spate. Să vadă cum lumea în care trăieşte se face din ce în ce mai mică şi începe să arate ca o hartă, cu ochiurile de apă sclipind sau râurile şerpuitoare îşi fac loc printre pete de culoare întunecate, cum aripile taie norii şi se aud motoarele cum torc cu un sunet egal, chiar bâţâiala navei când trece prin golurile de aer. Se gândeşte, în acelaşi timp la Ghilgameş şi Enkidu din miturile mesopotamiene, la căţeaua Laika, la Louis Armstrong şi la Dumnezeu, la liniştea începuturilor de lume şi la cât de mică s-a făcut ea de când s-a inventat avionul. E mai degrabă o stare mistică decât o simplă călătorie prin aer. Ioana dă semne de nerăbdare să ajungă în Ţara Sfântă însă Teodorei îi stăruie sentimentul că de fapt nu i se întâmplă şi ei. Nici nu ştie cum trece timpul când, iată, botul avionului se lasă uşor, spre pământ, motoarele scad din viteză şi huruie parcă mai puternic iar dintre nori se iţeşte o Mediterană care parcă n-ar avea valuri. Nava pluteşte în cerc peste Ben Gurion, poarta aeriană a Israelului, un fel de oraş al avioanelor. Îşi iau bagajele de mână şi urmează grupul din care fac parte, condus de Margie Marcus, îngerul info-tripului că cică despre asta ar fi vorba. O înspăimântă de fiecare dată momentul în care trebuie să meargă printr-un aeroport necunoscut de parcă ar fi invizibilă şi nu are de la cine să afle ce e de făcut. Merg câteva sute bune de metri pe benzi rulante, prin geamurile uriaşe, enervant de curate, se văd palmierii, avioanele de la sol. Înainte de a-şi recupera bagajele de cală descoperă un mozaic antic roman, uriaş, aşezat vertical, un decor absolut fascinant, integrat perfect într-o modernitate sobră dar luminoasă. Ar vrea să zăbovească puţin, să-l privească cu atenţie, dar nu e vreme de aşa ceva. Se trezesc faţă în faţă cu domnul Armand Schor care le îmbrăţişează şi le spune că se vor revedea un pic mai târziu, după ce părăsesc zona internaţională. La ieşire dau, din nou, de el şi nu se poate abţine să nu întrebe cum se face că au ajuns tocmai acolo fără să fi plătit un leuţ, ce urmează să se întâmple. Ea, care nu pune întrebări decât dacă are microfonul în mână.

– M-am gândit că o să vă facă plăcere să vedeţi Israelul, răspunde scurt, Armand. Face un rezumat legat de obiectivele turistice pe care urmează să le viziteze după care le însoţeşte într-o parcare dar au de aşteptat pentru că în grup este şi un şef de agenţie turistică, un tunisian căsătorit cu o româncă care e luat la puricat de security-ul El-Al-ului ceea ce o face să ridice mirată din sprânceană. Primeşte nişte explicaţii neclare şi abandonează subiectul după care urcă într-un autocar.

– Ne revedem deseară, după cină, spune Armand şi o să facem o plimbare pe faleza din Tel Aviv. În maşină, Margie Marcus, însoţitoarea grupului îl prezintă pe Tomer, ghidul. Are puţin peste 30 de ani, vorbeşte bine româneşte.

– Sunt sabri! De parcă ar fi ştiut cineva ce înseamnă asta! Continuă.

– Numele meu s-ar traduce „palmier”. Mergem în Cesarea acum. Iată, am ieşit din aeroport, aici, în dreapta sunt cele mai scumpe locuinţe, cele mai multe sunt penthouse, cu adevărate grădini suspendate în balcoane. Dacă vă uitaţi la şosea, subliniază el ca un bun cunoscător, încă nu s-a topit asfaltul şi nu s-a întâmplat asta nici când erau 60 de grade C la sol, e o combinaţie de bitum cu praf de sticlă. Ce-i drept, autocarul rulează ca pe o coală de hârtie, nu se văd nici unde petece colorate de asfalt şi nu simt, ca acasă, zgâlţâielile de la miile de hârtoape.

– Iar aici e hotelul de cinci stele, arată el îndreptând mâna spre stânga, al celor care au grădina pe piept. Îi trebuiesc câteva secunde să înţeleagă ce a spus de fapt după care începe să râdă. Mda, îşi zice în barbă Teodora… umorul evreiesc la el acasă. Aşa se zice la cimitir, pe aici, probabil.

– Vedeţi dealul din faţă? Ei bine aici a fost o groapă de gunoi. Acum se face aici un parc, deja e înverzit totul. Din autocar se văd, de-a lungul drumului, sute de arbuşti înfloriţi bezmetic, de toate culorile. Se interesează cum se cheamă dar nu se ştie exact, li se spune bogumvillia parcă, dar nu-i sigur. Îi vine să sară de pe scaun de câte ori vede palmieri sau livezi de portocali şi, cu toată oboseala de pe ele nici vorbă să aţipească, privesc fascinate satele arăbeşti şi oraşele pline de flori prin care trec, dunele de nisip şi întinderile deşertice. La Cesarea coboară. Unul dintre membrii grupului îi pare tare cunoscut, un bărbat înalt, cam de 40 de ani, cu o coadă prinsă la spate, cu alură de fotomodel. Mai mult, şi vocea i se pare cunoscută de undeva, precis a mai vorbit ea cu omul ăsta. Are în mână o cameră de luat vederi profesională şi face nişte mişcări ca de pe trepied, cu rotaţii de 180 de grade de o năuceşte. Se prezintă, poate află ceva şi dezleagă misterul acestui deja vu. Omul râde cu poftă.

– Teo, Teodora, nu mai ştii tu cum mă cheamă … Suntem foşti colegi de televiziune. Ochii i se fac cât cepele. O lasă memoria, care va să zică şi tot nu i-e clar. Sunt operator, am lucrat amândoi la „ştiri”. I se luminează, brusc, gândurile. E Viorel Constantin, cel care a mers cu Dona Tudor în timpul războiului din Iugoslavia . Ce mică e lumea. Nu s-au văzut de 15 ani. Deh ! Îmbătrâneşte şi ea, ca tot omul.

Cesarea, floare a imperiului roman cândva, e acum o mândreţe de ruină care la apus de soare pare înmuiată în culoarea mierii de albine, cea de tei. Ioana e în elementul ei, face fotografii cu duiumul, nu mai vede nimic în jur, doar ce prinde în cadru. Face şi Teodora câteva dar simte aşa o mare oboseală că îi e greu să-şi ridice mâinile şi să apese pe declanşator. Se bucură să vadă totul ce e în jur, îşi imprimă pe retină cactuşii, stâncile, marea, zidurile scoase de sub pământ, culorile nefiresc de blânde şi de calde. Se pierd de grup vreo 20 de minute, e şi Viorel cu soţia lui cu ele, merg să facă fotografii la viaduct. Aici Israelul miroase doar uşor a mare şi a nisip roşiatic încins. Se strâng la autocar, stau undeva în spate iar aclimatizatorul e pus pe 20 de grade şi tremură gros de frig.

– Margie, Tomer, strigă Teodora cât mai are de unde, dacă nu faceţi căldură şi aici o să ne congelăm. Vrem căldură că suntem de la polul frigului… vă rugăm… În câteva minute aerul devine prietenos. Deja e seară şi, cu toate curiozităţile pe ele adorm cât fac cale-ntoarsă spre Tel –Aviv. Nu mai aude nimic din ce spune Tomer, se ţine de şotii la microfon dar ar putea să-i ţipe acum în urechi şi o turmă de elefanţi că tot nu i-ar mai auzi. Se cazează la un hotel micuţ, cu vedere la Mediterana. Într-o jumătate de oră trebuie să facă duş şi să meargă pe jos la Hotelul Sheraton să mănânce. Îi e aşa de foame că transpiră. Coboară nişte trepte circulare iar în faţă, un potop de mâncare tip bufet suedez. Cu toată foamea însă nu-şi pe farfurie doar ce cunoaşte şi ce are voie să mănânce, îşi pune din toate câte un pic dar se îndrăgosteşte pe loc de humus. E făcut din năut, seamănă un pic cu fasolea bătută dar e mai onctuos, mai cremos şi are o aromă uşor exotică de la uleiul de măsline condimentat cu prafuri exotice . La ieşire, Armand.

– Mergem să vă arăt faleza. Cele doua femei urcă în maşina lui în care pluteşte un miros vag de after shave de cea mai bună calitate.

În stânga se profilează un bloc care nu face corp comun cu celelalte clădiri. E ceva ce aduce a Antoni Gaudi, cu multe linii curbe şi balcoane umflate ca nişte gogoşi din care curg plante agăţătoare sau se mândresc palmieri pitici. La câteva zeci de metri Teodora observă singura clădire în zonele locuite de evrei, timp de o săptămână, care pare a fi fost lovită de bombe.

– De la bombardamente? Dar Armand nu răspunde la întrebare şi le arată în depărtare Yafo, cartierul arăbesc. Opresc şi merg pe jos. Mare greşeală pentru că, vrând să arate mai a cucoană şi-a pus încălţări cu toc de care nu s-a atins cam de multişor. I se face sete iar gazda din Ţara Sfântă le propune să meargă la un bar pe plajă. Ce bine că mesele şi scaunele sunt aşezate pe nisip, se descalţă, stă câteva minute şi se scuză iute pentru că vrea să-şi înmoaie mâna în Marea Mediterană. Când revine, Ioana şi Armand sporovăiesc de zor, nu-i întrerupe dar nici nu-i ascultă, încă mai are în timpane zbaterea valurilor de aproape. O copleşeşte brusc un sentiment, se simte de parcă aici ar fi acasă, ca şi cum de unde vine e locul unei călătorii pe care tocmai a întrerupt-o pentru se întoarce la ale ei. Cu toate luminile litoralului, care par a fi un joc de artificii neîntrerupt, stelele se văd aşa de clare şi aşa de aproape… Armand îi surprinde privirea.

– Vezi, cine spune că aici plouă cu rachete sau bombe? Tel Avivul e un oraş al nopţii Doar ploaie de stele pe cer… Se gândeşte cât e de stranie spusa bărbatului. E atent la astfel de detalii? Hmm… Nu-nu… Gata cu poezia… Armand o întreabă ce fel de fructe vrea în shake.

– Te las pe tine să decizi, răspunde Teodora trecând ex abrupto la persoana întâia. Bărbatul nu se supără. Ioana îşi continuă întrebările. Are şi ea câteva şi de aceea îşi scoate tacticoasă minidiscul din poşetă. Se uită la el şi-l întreabă dacă are voie să-l folosească, dacă nu incomodează că vrea să înregistreze. Vorbeşte despre viaţa cotidiană, de faptul că turismul este o industrie care are pierderi mari după atentate sau războaie dar că, de fiecare dată, revenirea e spectaculoasă, că în cel mai bun an, numărul vizitatorilor a fost cam jumătate din populaţia ţării. Mai spune, la un moment dat, ceva ce o face să tresară.

– Nu mai puţin de 400 000 de israelieni, cam 10% din populaţie e de origine română. Ştiţi, când cobor în aeroport la Bucureşti mi se spune evreul când ajung pe Ben Gurion mi se spune românul. Inima mi-e de român doar religia e de evreu. Îşi zice în sinea ei că e mare pişicher de umblă la astfel de ziceri bune de făcute impresie la ziariste venite de la Cuca Măcăii care azi se citeşte Miercurea Ciuc. Zâmbeşte cumva şi vede pe faţa lui imediat o umbră. Ştie exact ce a gândit Teodora dar nu simte nevoia să o convingă. Dar ştie la fel de bine că gestul ar fi fost o greşeală dacă l-ar fi făcut. Se ridică într-un târziu şi se întorc la hotel cu promisiunea să se vor vedea spre sfârşitul sejurului, când urmează să înnopteze din nou la Tel Aviv. Aşa e. Oraşul plin de lumini pare mai viu decât ziua. Dis-de-dimineaţă Tomer le ia din nou în primire. Pleacă spre Ierusalim. Are emoţii atât de mari încât se opreşte în faţa unei tăceri care durează cât drumul. Coboară pe o platformă de unde se vede totul ca în palmă, forfotesc sute de oameni, zeci de autocare şi două cămile chinuite de turişti. Plouă mărunt iar Teodora şi Ioana sunt îmbrăcate subţire aşa că tremură gros. Doar cupola de aur a moscheii străluceşte la orizont, dincolo de Zidul Plângerii şi mormintele profeţilor. Coboară spre Biserica Tuturor Naţiunilor şi Grădina Ghetsimani. Măslinii, bătrâni cât lumea, sunt închişi după un gard de fier. E o viermuială de nedescris, un zumzet apăsător. Teodora vrea să se aşeze undeva unde nu se văd turiştii care parcă au o singură grijă, să facă fotografii lângă copacii arestaţi de propria lor celebritate. În dreapta bisericii nu e nimeni, însă. Face câţiva paşi într-o livadă cu alt fel de măslini, tineri. Închide ochii si revede pasajul biblic din noaptea în care Iisus e sărutat pe obraz de Iuda şi trădat pentru o mână de arginţi. O străbate un fior adânc. Pe locul acesta, acum, două mii de ani, Mântuitorul, Apostolii, acum ea şi ploaia măruntă. Ioana o strigă pentru că trebuie să alerge în alta parte, nu e timp de meditaţii. Urcă din nou în autocar şi se îndreaptă spre poarta lui David. Cumpără umbrele cu 3 dolari. La cea a Teodorei se rupe o spiţă chiar când o deschide. Se strecoară pe lângă zidurile lăptoase şi ajung într-o încăpere în care se află un catafalc uriaş acoperit cu catifea neagră bordată cu mătase albastră. Bărbaţii şi femeile nu au voie să intre decât prin uşi separate. Se află în faţa unei forţe uriaşe care a trecut dincolo de milenii cu Psalmii săi. Teodorei îi trece grăbit prin minte un verset. «Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste şi l-ai încununat pe el?” Peste câteva minute o iau din nou la goană, pe străduţe parcă din ce în ce mai înguste şi mai pline de lume. Merg spre „buricul pământului” străbătând bazare puturose şi bălţate, pline ochi de comercianţi şi cumpărători de ocazie, totul se negociază cu patimă, chiar şi pentru un cent. Tomer vorbeşte frenetic, fac popasuri doar la câteva dintre cele 14 porţi dar Teodora n-o reţine decât pe cea unde Iisus şi-a sprijinit mâna pe un perete în care piatra a absorbit căldura a sute de generaţii de palme care par a mângâia preţ de o secundă pecetea nedesluşită a lumii în care se trăieşte. Ajung, în sfârşit, la Mormânt, stau la o coadă imensă cu braţele pline de lumânări sfinţite, coadă care-i aduce aminte de vremurile dinainte de 1989. Nu e timp de stat, se strecoară pe sub un baldachin păzit straşnic de doi călugări care le lasă preţ de un minut să zăbovească la lespedea de pe care Fiul Omului a stat înfăşurat în giulgiul morţii şi a înviat. Lasă cele câteva pomelnice primite de acasă dar după ce se îndepărtează de locul sfânt îşi dă seama că pe-al ei nu l-a pus şi simte o apăsare dureroasă pe inimă. După altă alergătură se trezeşte în faţa Zidului Plângerii şi se cutremură. Îşi scoate hârtiuţa şi o strecoară printre miile de bileţele puse de evrei cine ştie de când. Se gândeşte că Dumnezeu va primi gândurile ei ortodoxe aşa cum le primeşte şi pe ale lor. Apăsarea de inimă îi dispare şi o iau din nou, pe fugă spre autocar. Urmează un drum lung prin Deşertul Iudeii, fac un popas peste drum de o aşezare cu câteva corturi de beduini şi capre. Un zgomot, ca o izbitură pe ureche, îi dă fiori. Două avioane de luptă sparg zidul sonic iar caprele beduinilor o iau razna, cum o ia razna şi pulsul Teodorei. Tomer îşi face de lucru cu ea, tot intră în vorbă şi-i aduce nişte plante mici, cât o unghie de copil, pe care i le pune în palmă ca pe un sublim trofeu.

– Vezi, astea sunt o minune cerească. Nici n-ai zice că poate să crească pe aici aşa ceva. Sunt florile deşertului. Pot trăi multă vreme. Dacă pui deasupra lor o picătură de apă n-ai să crezi ce se întâmplă. Înfloresc! continuă el mândru. După ce urcă iar în maşină vine spre Teodora cu o sticlă cu apă, îi cere florile înapoi, le aşează în căuşul palmei şi lasă câţiva stropi să cadă peste ele. În câteva minute par a se deschide ca bună-dimineţile de acasă agăţate pe garduri. Cu toate că au culoarea nisipului şi sunt atât de mărunte par a fi mai degrabă nişte mici miracole care învie. Văd, tot din fugă, din autocar, peşterile Qumranului şi înălţimea Massadei după care poposesc într-o staţiune cu ştaif pe malul Mării Moarte. Ioana îşi pune pe ea costumul de baie şi se bălăceşte în apa saturată de sare în care se poate doar pluti dar nu şi înota. Teodora îşi simte, nu ştie bine de ce, sufletul strivit şi obosit. Culege câteva pietricele şi cristale de sare pe care vrea să le ducă acasă la fetiţa ei. Încă puţin şi ajung la Marea Roşie. Aici deşertul pare şi mai deşert cu toate că la Eilat amprenta omului – câţiva palmieri, straturi de flori, zeci de hoteluri precum Herod’s şi luciul de apă al Mării Roşii –îi schimbă destinul. Contrastul între imensitatea de piatra ruginie şi puţinătatea vegetaţiei e atât de mare încât şi buruienile par a fi un dezmăţ al vieţii. Miracolul este sub apă însă, ascuns unei prime priviri. E o agitaţie marină atât de spectaculoasă încât Teodora are senzaţia că face baie într-un acvariu exotic. De parcă nici nu ar băga-o în seamă, peşti cu forme neobişnuite şi multicolori, zugrăviţi de un pictor trăsnit care şi-a curăţat paleta peste ei, trec doar la un centimetru de picioare. Seara vine grăbită . Li se spune să nu umble de unii singuri, fără prea multe explicaţii. Motiv pentru care cele două femei, Florin şi încă un tânăr se hotărăsc să facă exact pe dos, coboară din hotel şi merg să vadă Marea Roşie şi luminile oraşului iordanian Akaba, aflat pe celălalt mal. Zăbovesc doar câteva minute, în apropiere se aude muzică de dans şi intră în curtea a ceea ce pare a fi o discotecă în aer liber. E plin de tineri, de adolescenţi. La intrare stă, ţeapăn, un gardian cu o puşcă cât toate zilele care priveşte atent orice mişcare. Precis i-a văzut, precis ştie că nu fac parte din mulţimea adunată acolo dar nu-i bagă în seamă pentru că sunt îmbrăcaţi cu haine subţiri sub care nu s-ar fi putut ascunde, cu nici un chip, o centură explozibilă. Încep să danseze alături de ceilalţi, se simt bine, de parcă ar fi pe undeva, pe la Mamaia, iar pe o melodie cu rezonanţe greceşti ajung în centrul atenţiei pentru că se încinseseră într-un fel de sârbă oltenească pe ritmuri disco. Se iau cu toţii după ei, le imită paşii, e o veselie teribilă, cu miros de mare şi grătar, cu paznici înarmaţi şi focuri de artificii. A doua zi pleacă spre Tel Aviv cu un avion mic de tot, în care se înghesuie cu toţii, e plin cu paporniţe colorate după ce şi-au lăsat mai toţi banii într-un magazin de bijuterii din pietre semipreţioase făcute sub nasul lor. Pe înserate apare, din nou, Armand. Ioana are încă părul ud dar coboară aşa. Urcă în maşina lui. Trapa e deschisă şi Teodora, care s-a aşezat lângă el, îl roagă să o închidă pentru că Ioana e foarte talentată să prindă din te miri ce motive aiuristice tot felul de răceli. Înainte de a o face, scotoceşte undeva lângă scaunul lui şi scoate un pistol adevărat pe care-l flutură deasupra maşinii. Teodora înţepeneşte pe scaun şi uită să respire. Bărbatul îl tot roteşte şi spune ceva dar, de spaimă, nu mai aude nimic, decât într-un târziu, după ce constată că încă nu i-a ciuruit încă nimeni. Bărbia începe să-i tremure, nu-şi poate controla nervozitatea în nici un fel şi, mai ales, nu înţelege gestul lui. Tocmai înainte de a se întâlni cu el aruncaseră un ochi pe internet iar agenţiile de presă din România anunţau cum că, exact în magazinul cu îmbrăcăminte unde fuseseră înainte cu o zi, la Eilat, un palestinian a declanşat o centură de explozibil şi mai muriseră câţiva localnici şi turişti. Între ploaia de stele de la prima plimbare prin Tel Aviv, ştirea de pe agenţii şi pistolul din mâna agitată a lui Armand era o prăpastie care, deşi a fost tot timpul sub ochii ei, n-o văzuse cu nici un chip.

– V-aţi speriat? Le întreabă el uimit, observând într-un târziu năuceala de pe feţele celor două femei. Bagă cheia în contact, liniştit şi vesel, după care îşi instalează GPS-ul pe care-l programează să vorbească româneşte. Destinaţia programată: Yafo. Le anunţă că pe stânga vor vedea partea terestră a Ambasadei Americane pentru că cea mai mare parte a construcţiei e undeva sub pământ şi, mai ales, să fie atente la lanţurile groase cât un picior de om care o separă de trotuar şi carosabil şi la camerele video instalate peste tot în preajma autostrăzii. Până ca ele să identifice clădirea, Armand îşi flutură din nou pistolul prin trapa pe care a deschis-o anume. De data asta Teodora se întreabă dacă omul de lângă ea e normal sau pur şi simplu se amuză pe socoteala lor de ceva ce e absolut normal pentru viaţa unui israelian.

– Ha! Vă imaginaţi că dacă vedeau asta puteau să tragă în noi şi fără somaţie… şi începe să râdă cu poftă. Pe dreapta, valurile Mediteranei se agită ca după o furtună în larg. Stropii sar parcă, din ce în ce mai sus. La un moment dat Armand le atenţionează din nou, arătându-le un monument discret din piatră, amplasat la marginea drumului, într-o bifurcaţie.

– Aici au murit 7 copii într-un atentat. Erau nevinovaţi. Nu mai urmează nici un comentariu. După o vreme le anunţă că se îndreaptă spre Yafo, un cartier arăbesc vechi de când lumea. Ajung undeva, într-o parcare în cel mai înalt loc din cetatea cu aer medieval şi antic în acelaşi timp. Un grup de trei tineri care-şi arată ostentativ muşchii lucraţi sub tricourile negre, cu mâneci scurte, însoţiţi de o fată, par avea o discuţie aprinsă exact în mijlocul drumului. Armand claxonează, scurt, de câteva ori iar cei patru se dau deoparte dar se vede clar că nu le convine gestul. Încearcă să parcheze când unul dintre ei apare lângă geamul deschis din dreptul lui Armand şi încep să discute aprig în ebraică. Cel din afară pare să fie extrem de nervos şi ridică vocea în timp ce Armand vorbeşte calm, cu voce joasă. Teodora priveşte îi priveşte atent mâinile care stau relaxate pe volan şi se întrebă dacă va înşfăca pistolul, când, ridică şi el brusc vocea, vorbeşte repezit iar tinerii dispar ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ioana e lividă de-a dreptul iar Teodora priveşte fix spre Armand aşteptând explicaţii fără să mai întrebe nimic.

– Evrei ruşi abia veniţi, încă n-au învăţat cum se trăieşte în Israel. Şi gata. Nu mai urmează nimic. Teodora îşi simte inima bătând aidoma clopotelor Mitropoliei de la Iaşi de nu-şi mai aude nici gândurile şi nu mai simte nici teama care o copleşise.

Dacă n-ar fi corpurile de iluminat electric poţi jura că tocmai eşti un personaj de film care face călătorii în timp şi ai ajuns în plin Ev Mediu. Se strecoară pe lângă nişte ziduri înalte, înghesuite, desprinse din decorul unui film, cu lampadare care împrăştie o lumină gălbuie şi chioară, pe alei pietruite şi atât de înguste încât doi oameni nu pot merge alături. Coboară într-un un port puturos, plin cu bărci sărăcăcioase şi năvoade întinse, cu clădiri scorojite şi gunoaie la tot pasul. Dincolo de asta se vede însă tot litoralul Tel Avivului iluminat feeric şi câteva vapoare în larg de parcă ar fi o ilustrată pictată, nicidecum reală. Şi e linişte. Din nou, liniştea aceea care pare a spune că nici una din toate nenorocirile abătute peste Israel n-ar fi existat vreodată. Se întorc pe acelaşi drum pietruit la maşină şi, în drum spre hotel, Teodorei i se face sete. Înainte de asta trec pe lângă un restaurant românesc, Rapsodia Română, unde se chefuieşte straşnic iar Armand se arată tare mândru de asta. După ce cumpără apa mai fac câţiva paşi pe faleză iar Ioana scoate aparatul de fotografiat.

– Hai să vă fac câteva cadre. Teodora râde cu poftă şi-l ia pe Armand de braţ.

– Bună idee, fă o poză de divorţ. După ce declanşează de trei ori bliţul Armand îi răspunde că asta nu se poate întâmpla pentru că soţia lui a trecut de multă vreme în lumea drepţilor. „Doar sunt maestra gafelor, pot să scriu o enciclopedie la cât sunt de talentată să le fac” gândeşte în sinea ei Teodora că nici nu mai îndrăzneşte să-şi ceară scuze. Doar ii vine să dispară aşa cum dispar duhurile în lampa lui Aladin, că tot e în Orientul Mijlociu.

Ca să-şi revină din minunata stare penibilă care parcă ar fi înjunghiat-o, rămâne câţiva paşi în urma Ioanei şi a lui Armand care vorbesc, de ai zice că-s un post de radio, fără să observe prin ce avataruri se scaldă mintea ei. Ştie bine la cei 44 de ani ce nu-i place pe lumea asta. Are o listă clară ca definiţia teoremei lui Pitagora: apa fierbinte când face baie sau duş, prostia unora, penibilul care o stoarce după exact soiul ăsta de gafe, să şofeze, şi să se certe cu cineva. Toate o dor, aşa cum dor toţi muşchii când faci un efort prelungit fără nici o încălzire. Îi vine acum chiar să plângă de necaz. Se hotărăşte să se gândească la cu totul altceva, ca să nu fie nevoită să-şi muşte limba sau, şi mai rău, să-şi rupă unghiile în podul palmei ca să se abţină. Ar râde şi curcile de ea dacă ar începe să lăcrimeze. Priveşte fugar în lungul şoselei şi închide ochii. E atâta linişte în Tel Aviv. Cum pot oare oamenii ăştia să fie atât de zâmbitori şi de senini când, oricând, de neunde, poate apărea cineva şi să facă exact ce s-a întâmplat la doar câteva sute de metri distanţă, în urmă cu nu prea multă vreme să detoneze cine ştie ce explozibil sau să-şi descarce mitraliera în copii, în fiinţe care tocmai şi-au spus cuvinte de dragoste la malul mării, se despart sau pur şi simplu, se bucură clipă cu clipă de viaţă? E ceva ce nu poate înţelege şi nu poate accepta. Şi mai e ceva. Cu tot spectrul războaielor cum poate să fie posibil un asemenea miracol, ca în mai puţin de 60 de ani să se ridice o ţară din nimic, într-un deşert de piatră şi nisip, plină de flori, de sere, de lumină, noaptea… E ceva ce trebuie neapărat să dezlege, să afle pentru că se simte, într-un fel nedreptăţită, frustrată. Acasă, atâta pământ gras stă pârloagă, mai toate drumurile de abia aici par lovite de bombe şi călcate de tancuri, oraşele, mai toate, colcăie de mizerie. Tomer vorbea de un parc construit, moţ, peste o groapă de gunoi iar la Miercurea Ciuc, dacă e un pic mai cald şi se defectează nu ştiu ce la staţia de epurare a apei reziduale e o crimă să deschizi un geam, din cauza putorii infernale care se lasă odată cu seara deşi pădurile de brazi stau gata să se prăvălească peste oraş. Apele, cât de multe or fi ele şi curg degeaba, n-a scăpat niciuna să fie „decorată” cu mii de recipiente de plastic aruncate la întâmplare, cârpe, hoituri şi moloz. În Israel apa e cântărită cu străşnicie, la picătură, pentru oameni, animale şi plante. În toată Ţara Sfântă nu e atâta vegetaţie cât este, de pildă în tot Borsecul. Israelienii de pe zebră zâmbesc şi au chipuri liniştite cu toate că, deasupra lor, oricând ar putea exploda o rachetă din cauza unor graniţe neprietenoase. Românii, tot cei de pe zebră, sunt abătuţi, cenuşii, cocoşaţi parcă de tristeţi inimaginabile cu toate că pacea, cu toate neroziile comuniştilor, îi binecuvântează de mai bine de 60 de ani. De unde un astfel de contrast? De unde un aşa paradox? De unde atâtea întrebări şi nici un răspuns? Teodora inspiră adânc aerul blând al Mediteranei, amestecat cu parfumul bărbătesc dar delicat al lui Armand care e în faţa ei la câţiva metri, sporovăind de zor cu Ioana… Abia acum cei doi îşi dau seama că Teodora nu mai e lângă ei. Se opresc, privind înapoi.

– Ţi-e rău, Teodora? Ce-i cu tine? De ce ai rămas în urmă? Se nelinişteşte cealaltă femeie.

– Nu. Nu mi-e nici rău şi nici nu am ceva anume. Mă gândesc doar la ce am văzut şi văd.

– Îţi place Israelul? Întreabă abrupt Armand.

– Mă minunez câte nu am ştiut despre ţara ta şi mai şi zic că sunt jurnalistă. De când am coborât în aeroport nu încetez să mă uimesc la fiecare pas. Voi scrie, probabil, cândva, despre asta. Anunţă Teodora hotărârea care mai degrabă se vorbea pe sine decât a făcut-o femeia, conştientă de ce spune.

– Atunci trebuie să mai reveniţi, conchide Armand. Puteţi sta la mine acasă. E foarte puţin ce aţi văzut voi şi aţi aflat. Mirată de vorbele care tocmai i-au ieşit pe gură fără veste, îşi zice în sinea ei că iar a mai comis o gafă, ar putea omul ăsta crede că s-a autoinvitat pe capul lui. Tace din nou. Merg spre maşină. Din când în când o învăluie mirosul delicat şi plăcut de after shave al bărbatului.

Până la decolarea avionului, dimineaţă, merg la… „shoping”, noul sport al cucoanelor cu fiţe care, musai, când ajung acasă, trebuie să se fălească din greu cu zecile de nimicuri. Teodora se gândeşte serios dacă nu cumva ar trebui să includă povestea asta în lista de lucruri care nu-i plac în mod categoric. După mintea ei mai bine ar fi rătăcit prin grădinile Tel- Avivului să caşte gura la florile exotice şi mai ales palmierii pe care nu se mai satură să-i privească. Ajung în şuk, ceva ce seamănă teribil cu talciocul de acasă unde se găseşte totul, de la şuruburi la legume şi fructe, gablonţuri şi antichităţi. Doar că mult mai colorat, mai viu şi, evident, cu mult mai mare, cam de două ori mai mare decât cartierul în care locuieşte la Miercurea Ciuc. E o lume în sine, cu obiceiuri înstăpânite de când lumea, cu negocieri îndelungi pentru fiecare şekel, cu plecări intempestive din faţa vânzătorului care aleargă după tine, te trage de mânecă şi o iei de la capăt, şi mai îndârjit dar fără ca nimeni să se aleagă cu vreo supărare. Zăreşte o adevărată alee cu minuni orientale, condimente cu zecile, atât de diferite de cele de acasă. Intră şi ea în joc şi cumpără hel măcinat pentru cafea, şofran şi curry. Teodora e atât de încântată de cumpărăturile ei încât se simte ca şi cum are în sacoşa de plastic nişte comori. Nu, încă nu şterge de pe lista de lucruri care nu-i plac hotărât. Fleacurile pentru bucătărie continuă să o zăpăcească. E locul de acasă unde mâinile merg de capul lor iar gândurile par a-şi lua libertatea supremă de a se desfăta într-un soi de lume a lor. Pe o tarabă, chiar la ieşire, vede nişte forme colorate despre care află că sunt fructe de cactus cărora le zice sabri. Tomer, ghidul, vorbea de sabri de cum au urcat, prima zi în autocar. El zicea că e sabri… ce poveste să fie la mijloc, oare ? După două ore bezmetice prin şuk merge la hotel unde-şi strânge bagajul. Ioana apare mai târziu pentru că a renunţat la plăcerea cumpărăturilor şi a plecat să se scalde în Mediterana. La aeroport dau din nou de Armand care le conduce prin labirintul formalităţilor de plecare. Din nou controlul bagajelor, viza de ieşire pe paşaport. Din cauza umbrelei de 3 dolari de la Ierusalim, Ioana trebuie să mai facă un control suplimentar pentru că cei de la security au nelămuriri legate de forma obiectului care le ridică suspiciuni. După ce se lămuresc şi sunt gata de urcare în avion îşi iau rămas de la Armand :

– Nu uitaţi, sunteţi oricând binevenite să veniţi aici. Vă aştept ! Teodora o dă pe glumă :

– Tot nu ştiam unde ne vom petrece Revelionul, poate ne vezi pe aici la sfârşit de an, adică peste fix o lună. Numai că evreii serbează anul nou în septembrie… nu-i aşa ? Şi începe să râdă cu poftă. Îl îmbrăţişează şi se îndreaptă spre poarta de îmbarcare. Ei bine, îşi zice în sinea ei, am făcut-o şi pe asta. Mai rămâne Taj Mahal, Angkor Wat şi Machu Pichu zâmbind unor vise de-a dreptul de neatins. Ca niciodată însă după ce a călătorit într-o ţară străină simte că de aici ar pleca parcă de « acasă» şi îi e dor deja de un loc în care călcase prima oară acum o săptămână cu toate că avionul nici nu a apucat să se ridice în aer. Dar amână pentru mai târziu să aibă o discuţie cu ea însăşi când o să se întrebe, în linişte, de ce trăieşte această stare. Până la urmă de ce i-ar putea lipsi ceva ce nu i-a aparţinut şi, mai mult decât atât, n-a tânjit niciodată să-i aparţină…

ANGELA BÎRSAN