~Cristian Lisandru: „Umbrele plutitoare“

Balustrada podului este vopsită în negru şi rece la atingere. Dedesubt, şuvoiul înspumat al fluviului plimbă către o posibilă deltă umbrele colorate care se rotesc ameţitor. Dacă o să plouă, nu trebuie decât să întinzi mâna, de pe mal, îi trecu o idee ciudată prin minte. Ha, ha, Fluviul Umbrelelor, cum de-au uitat ăştia să-l treacă pe hartă? Vă invităm la o croazieră, aduceţi şi ploaia la pachet, învelită în celofan. Miroase a porumb fiert, i se face poftă nebună să înfigă dinţii într-unul, după ce a presărat sare. Multă sare. Umbrelele saltă pe valurile fluviului, iar degetele strâng cu putere balustrada neagră. Paradoxal, ţeava metalică se înmoaie. Nici nu este nevoie să te arunci de aici, ca să te îneci printre umbrele. Poţi să-ţi treci balustrada pe după gât şi să te spânzuri. Se trage doi paşi înapoi, aproape să dărâme un vânzător de ziare care aleargă către celălalt capăt al podului, strigând că iese Atlantida la suprafaţă, chiar în mijlocul unui teren de golf, iar membrii selectului club – Clubul Golfiştilor, he, he! – intenţionează să dea istoria în judecată. Hei, strigă, vreau şi eu un număr. Vânzătorul de ziare îi aruncă unul. Încearcă să îl prindă, dar ziarul zboară peste balustradă. Cocor cu aripi larg desfăcute, acoperite cu text mărunt, reclame la detergenţi şi fotografii color. Se freacă la ochi, fiindcă imaginea unui ziar cu cioc nu e de colo. Asta ştire, nu ce scriu ăştia în fiecare zi. Împleticindu-se – pleacă şi podul ăsta la plimbare după umbrele sau mă clatin eu? – coboară treptele de sticlă, mda, iată un proiect transparent, şi ajunge pe malul fluviului. Linii de tren intră în apă. Sau ies din apă, cum ar fi mai bine? Acoperit pe jumătate de valurile care-l lovesc aruncând stropi mari în toate direcţiile, un panou luminos îl informează că următorul tren are o întârziere de cinci minute. Cu apa şiroind peste uniformă, un angajat al căilor ferate iese din apă şi-i face semn să circule. Staţi chiar pe linii, vine trenul, de ce nu sunteţi atent? Bilet de peron aveţi? Se dă la o parte exact în momentul în care un TGV plonjează în fluviu, aruncând în aer sute de umbrele. Îşi alege una neagră, o prinde din zbor şi adoptă o poziţie studiată, de gentleman cu state vechi de serviciu. Stă pe malul fluviului fără să scoată niciun cuvânt, în picioare, cu umbrela deasupra capului. Pe celălalt mal, un bătrân îmbrăcat în frac aruncă undiţa în apă şi pescuieşte, la intervale fixe de timp, oglinzi cu care alcătuieşte un perete. Privindu-se uimit de la distanţă – nu ştiam că am plecat de-acasă în impermeabil! -, descoperă uimit cum umbrela din mâna sa creşte din ce în ce mai mare apoi trosneşte şi se închide peste el. Înainte de a anunţa că următorul tren trebuie să sosească la peron, angajatul căilor ferate se apleacă, apucă umbrela de pe mal, o deschide şi o aşează pe apă. În câteva secunde îşi ia locul printre celelalte, rotindu-se odată cu ele şi îndreptându-se către o posibilă deltă a unui posibil fluviu dintr-o posibilă lume în care Atlandita a ieşit la suprafaţă în mijlocul unui teren de golf…