Anca Negru: „„Singurătatea insului“

„În raport cu existenţa privită în totalitatea ei spaţio-temporală, adică în raport cu lumea şi vremea, fiecare ins se poate defini ca singurătate de existenţă, ca o unitate sui-generis, adică ca o parte care are însuşirea, sub anumite raporturi, de a funcţiona ca tot. […]

Dacă izolarea de restul existenţei e condiţia care face posibilă, logic, existenţa insului ca ins, singurătatea lui nu este totuşi decât un văl al Mayei.” (Mircea Vulcănescu, Existenţa concretă în metafizica românească, ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 56-57)
Se poate defini insul ca „singurătate de existenţă”? Sub ce raporturi poate funcţiona ca tot în aceste condiţii? Este sigurătatea fiinţării umane „un văl al Mayei”?

Orice individ reprezintă o unitate, un tot nu numai  „funcţional”, ci şi coerent şi omogen substanţial. Insul ca sine individual (afect-intelect) are o ontologie specială ce oscilează între subiectiv şi obiectiv, între potenţial şi actual, între concret şi abstract.

Prima realitate cunoscută şi re-cunoscută este în-fiinţarea, adica propria existare şi fiinţare. Sinele individual este monadic, deşi dinamic esenţial, are acea primă şi supremă calitate de a fi. Sinele individual, în sigurătatea unicităţii sale, se în-fiinţează permanent prin modalităţile fiinţării şi acţionării asupra existentului.

Raportarea ce îl re-în-fiinţează constant şi eficient nu se referă la spaţio-temporal, ci la Celălat ca monadă co-existentă. Sinele individual este prin esenţă şi fiinţare relaţional, el se defineşte îndeosebi ca realitate subiectivă (suflet-spirit, afectivitate-raţionalitate, senzorial-mental), mai apoi prin obiectivare sau aducerea în act a potenţialităţilor şi virtualităţilor imanente lui, prin transcendentalizarea lăuntricului.

Acţiunea ca factor, pe de o parte, de ieşire din „singurătatea” individuală şi pe de alta de schimbare, alterare sau influenţare concretă a Celuilalt şi a lumii înconjurătoare (obiectuale) reprezintă forţa motrice a dez-izolării existenţiale.

Insul este un tot coerent, omogen si „funcţional” ce acţionează: acţiunea îi conferă avantajele şi atributele comuniunii prin mişcarea dinlăuntru în afară, adica transcendentalizarea imanentului sau concretizarea abstractului interior.

„Lumea şi vremea” primesc calificări interioare, subiective, relative, cu valoare şi valabilitate intrinsecă.

„Vălul Mayei” se spulberă prin efectele acţiunii constante şi susţinute ce permite definirea eului ca sine individual relaţional (cu Celălalt şi cu lumea obiectuală) şi impoziţionist (perspectiva asupra celor două).

Pe lângă acţiune, reacţia, adică acţiunea-răspuns la schimbarea calitativă sau cantitativă, la înrâurirea sau influenţarea externă (adică a Celuilalt) asupra sinelui individual monadic reprezintă o altă formă de ieşire din singurătatea existenţială. Propriul Celuilalt intervine în Propriul sinelui individual-punct de pornire provocând prin acţiune o reacţie sau un răspuns interior, o mişcare lăuntrică ce se poate exterioriza la rândul ei sau nu în funcţie de datele interioare, modul comportamental, afect-intelectul puctului de reper.

Acţiunea şi re-acţiunea se unesc sau se despart, dar întotdeauna creează sau mai degrabă cauzează ieşirea din „singurătate a insului”, restaurează relaţia perpetuu determinând o continuă raportare subiect-subiect sau subiect-obiect, în cazul înrâuririi lumii obiectuale. Unei prime acţiuni îi urmează inerent re-acţiunea, adică alterarea cantitativă sau calitativă a subiectului înrâurit (Celălat subiectual), sau a obiectului (Celălalt obiectual).

„Singurătatea insului” devine astfel  o imposibilitate practică şi concretă, o ipoteză teoretică şi abstractă ce presupune eliminarea şi anihilarea a acţiunii şi reacţiei sinelui individual.

ANCA NEGRU