~Celestin Cheran: „Omul evoluează“

Pomii se zgribuleau, scoarţa scârţâia uşor aducând după ea miros de poduri ferecate-n basme, fructele strănutară şi se rostogoliră jos, pieptănând neatent şi suav iarba.

Străzile începuseră să tremure, canalele plescăiau, obloanele băteau din ce în ce mai grav în case, dar în case oamenii erau deja obosiţi, deja beţi, deja ruinaţi, şi doar câţiva epuizaţi de atâta bogăţie şi succes.

Lumea mergea înainte deşi în scurt timp totul avea să se schimbe.

Treptat un fel de ameţeală cuprinse lumea, şi nu doar pe vecinul anost din spatele gardului, ci lumea de pe la ghişee, lumea de la terase, lumea din sub pasaje, lumea din oraş, şi din celălalt oraş, din ţară, şi ca să vezi, din întreaga lume.

Prognozele se aiuriseră cu totul, vânturile fumegau, mările îngheţau şi dezgheţau în neştire, temperaturile o luaseră razna, întunericul pălmuia aspru lumina, iar lumina se răzbuna orbind întunericul. Dar ce dracu se întâmplase?!

Semnele de circulaţie nu mai funcţionau ca înainte, cutremurele dese le schimbaseră poziţia. Traficul era un ţignal continuu.

Lumea nu se mai înţelegea, parcă toţi vorbeau chineză, nu se mai puteau distinge clar culorile, variaţiile de climă revoluţionau pielea, cerul căpătase o culoare necunoscută, pe care acum oamenii trebuiau să o înveţe. Curenţi năvalnici şuierau şi distrugeau vitrinele magazinelor, iar câţiva pictori inspiraţi pictau toate acestea lansând noi curente, îmbogăţindu-se.

Ştirile în genere erau aceleaşi, dar omul în sine se simţea altfel, şi nu neapărat diferit, aşa se simţea de mult timp, ci îl înstăpânise o senzaţie ciudată de genul unui urcuş-coborâş rivalizând cu spirale. Cam aşa ceva se întâmpla cu lumea Lui Dumnezeu. Cum putuse oare Atotputernicul să îngăduie o astfel de nebunie?! Bătrânii se rugau febril în aziluri, închişi între mătănii şi pastile la reducere. Sfârşitul lumii era mai aproape ca oricând, şi adepţii înflăcăraţi în sfârşit aveau dreptate, dar nu în felul în care se scrisese prin cărţile sfinte.

Punctul de maximă încurcătură fusese atunci când luna dispăruse, romanticii plânseră spânzurând de ziduri înalte poeme nesfârşite, avusese loc decepţia ultimilor romantici. Soarele îşi pierduse de tot logodnica niciodată celebrată, şi soarele la rândui se pierduse.

Oamenii de ştiinţă încercau să măsoare noile graniţe ale Pământului, se dădeau explicaţii nenumărate privind fenomenul incredibil, termeni aruncaţi sălbatic precum: absorbţie de viciu universal, măturare circulară de vânturi quijotene, vacanţa căii Lactee, şi câte altele, până când se ajunse la un nou sistem solar, fără lună din păcate, cu o pată roşie undeva deasupra „Constelaţiei Păgâne”. Noua generaţie sărbătorea în vibraţiile muzicii clasice redeşteptate Zeul Roşu, sângele curat ce făcea să curgă sânge nevinovat, dar bine primit, imprimat la oara două noaptea pe haine cusute din păr de iac flămând.

Deviasem. Lumea deviase cu totul, la superlativ.

Filosofii îşi asudau limba de atâta discurs, pământul pentru ei suferise o crispare euforică, se construiseră prea multe case, traficul ajunsese la o suprasaturaţie, voinţa călătorise absurd, nervul elastic slăbise, ne găseam la unison în delirium tremens. Felicitaţi, ovaţionaţi, îşi primeau binecuvenitele strângeri de mână şi diplomele de coloşi. După mai multe certuri dialectice căzură de acord să denumească secolul: delirium tremens, acum puteau să moară împăcaţi, susţinuţi de epitafe îngroşate pe mormânt.

Partidele duceau lupte crâncene, se formaseră două direcţii: Partidul Vechiului Pământ şi Partidul Noului Pământ, fiecare cu strategia şi campaniile sale, fiecare cu noile şi aceleaşi veşnice minciuni.

În ce-l priveşte pe Dumnezeu, chestiunea era extrem de delicată, nicăieri nu se pomenise despre aşa ceva, totuşi undeva în deşert sub o fântână secretă se găsise câteva mii de pagini indicând într-o ebraică zidită asemenea repere, destul de exacte, nu mai era nevoie decât de studiu, şi vremea studiului reîncepuse.

Se deschideau în abundenţă şantiere arheologice, undeva prin mijlocul pietrelor sălăşluia adevărul; se încerca proiectarea unui nou calendar, se scosese deja un nou set de haine, avea loc o nouă aşezare a caselor, din nu ştiu ce fel de motive se construia pe diagonală, pentru mai multă siguranţă se spune, totuşi mulţi au rămas tributari vechilor construcţii, se plantau alte categorii de pomi, cangurii dispăruseră şi balenele se îngrăşaseră şi mai mult, delfinii dezvoltaseră aripi, acum erau de departe cele mai iscusite animale, caii nu mai puteau fi folosiţi la tracţiune, pariurile sporiseră, se revărsaseră o sumedenie de insecte şi păsări, mâncărurile se diversificaseră, evident crocodilul se înmulţise iar cimpanzeii vorbeau detaşat; documentarele rulau masiv la televizoare, se transmiteau în jur de 10.000 de programe.

Cea mai mare descoperire a secolului delirium tremens fusese dispariţia cancerului şi apariţia unui alt fel de cancer. Asigurările medicale nu mai avuseră nici o valoare, căci medicii se confruntau cu noi şi noi boli. Pielea se înăsprise, visele dureau uneori, auzul scăzuse, dar noroc cu creierul care căpăta noi proporţii, pentru a putea înţelege şi susţine această schimbare şocantă.

Astfel omul evoluase, dar păşea rar, vorbea precipitat, şi dormea mult, deşi tâmplele îi erau roase suportabil de vise, nu dormea din lenevie ci din simplul fapt că îi era greu să se acomodeze cu noile condiţii ( pentru asta lifturile fuseseră înlocuite cu scări de incendiu, scările rulante cu sfori ). Şi poate cel mai important lucru, oricum cel mai mediatizat, era că apăreau alte şi alte sporturi, care acaparau toate colţurile lumii, de la echitaţia pe caracatiţe la şahul suspendat. O mică descriere privind şahul suspendat: jucătorii erau întorşi cu capul în jos şi suspendaţi la o înălţime de un metru jumătate deasupra tablei de şah, piesele erau mutate folosindu-se de o piesă telescopică semănând cu un baston de orb. Cei mai buni erau legaţi la ochi şi ridicaţi la o înălţime de doi metri, exemplul cel mai clar că omul evoluase.

Sistemul de drept penal suferise o uşoară, aproape imperceptibilă modificare, furtul nu mai era incriminat, devenise o necesitate,, iar pedeapsa cu moartea fusese adoptată de fiecare stat, în privinţa materiei familiale, fiecare se putea căsători cu fieşce.

Omul evoluase.

Sub livezile de ape o faţă muntoasă în mahmureală scrâşnea printre dinţi blesteme, aseară Prometeu nenorocitul îi aduse o ladă de vin din pană de corb. Nesupravegheat se luase la întrecere cu licoarea, îşi pierduse echilibrul, dar obişnuit să fie îndatorat păstră încă pe umeri Pământul. Zeus avea să-l mustre aspru pe prostul de Atlas, slugă amărâtă, pentru isprava sa, când s-o trezi la rândui din beţie.

CELESTIN CHERAN