~Camelia Radu: „Vântul în oglinda apei“

În fiecare dimineaţă, soarele se ridica maiestuos pe cer, îmbrăcînd în mantia lui strălucitoare întreg pămîntul. Iubirea lui călătorea peste munţi şi văi adînci, încălzind fiecare piatră şi fiecare fir de nisip. Pămîntul era copleşit de propria lui diversitate, de culorile nesfîrşite care străluceau în lumină. Soarele contempla povestea lumii, dar cel mai mult îi plăcea să-şi oglindească propriul chip în oglinda apei. De cîte ori razele sale atingeau luciul albastru, apa răspundea înmiit luminii sale, trimiţînd către el propria imagine, înmulţită şi povestită în raze de argint.

Însuşi cerul adînc, palpitînd nemărginit peste lume, îşi contempla ochiul violet în luciul apei, înţelegîndu-şi visul venit de departe, din veşnicie. Odată cu răsăritul de soare, în apă se privea şi muntele înţelept. Apa întorcea către lume imaginea solitară a răbdării, semnul pămîntean al detaşării şi al cunoaşterii. Muntele, aspiraţia pămîntului către veşnicie, răsărea din oglinda apei ca o speranţă a lumii către infinitul cunoaşterii.

Fără să ceară, apa era cea mai bogată. Avea iubirea soarelui, înţelepciunea muntelui, veşnicia cerului şi culorile statornice ale pămîntului. În oglinda ei, lumea îşi vedea chipul şi căpăta conştiinţă de sine, imaginea propriei coerenţe, a propriei poveşti. Soarele, pămîntul, cerul şi muntele îşi cunoşteau astfel chipul, înţelegîndu-şi sensul nevăzut. O linişte adîncă domnea peste lume, statornicită în momente desăvîrşite, limpezi, urmate apoi de perioade de linişte, în care creaţia şi visul despre sine se întîlneau, cunoscîndu-se şi întrepătrunzîndu-şi imaginile. Părea că nimic nu va tulbura această poveste armonioasă, veşnică, adîncă, statornică.

Într-o zi, pe pămînt coborî vîntul. Nisipul se spulberă în deşert, căpătînd forme noi. Cerul se tulbură, iar imaginea stelelor deveni tremurătoare. Muntele începu să fie modelat în forme ciudate, iar lumina soarelui descoperi culcuşuri noi în care se putea odihni. Privindu-se în apă, lumea văzu că are cu fiecare zi altă formă şi astfel, poveştile despre ea deveniră nesfîrşite. Fiecare secundă părea altfel, cuprinzînd în ea chipul trecut, cel nou şi o întrezărită şi delicată presimţire a viitorului. Trei ipostaze ale aceluiaşi vis, o continuitate în transformare.

Cu fidelitate, apa reflecta de fiecare dată noile chipuri, ajutînd creaţia să devină conştienta de prezent şi de schimbare. Doar ea era mereu aceeaşi oglindă plină de imaginile altora, dar neavînd-o pe a ei proprie. Undeva, în adînc, aduna visele tuturor, devenind un tezaur al începutului şi al transformărilor. Ştia poveştile stelelor şi ale nenumăratelor chipuri pe care acestea le avuseseră. Cunoştea infinitele nuanţe ale întunericului, ale cerului violet şi adîncimea necuprinsă a veşniciei sale. Lumina soarelui avea atîtea feluri de a dărui iubire: fierbinte şi roşiatică, aurie şi mîngîietoare, depărtată ca un vis de argint, subiectivă ca fiecare scînteie sărutînd pietrele, intensă şi nesăţioasă, gingaşă uneori ca o sclipire, ca un zîmbet.

Chiar şi impenetrabila înţelepciune a muntelui, detaşarea lui sublimă, aveau nenumărate poveşti. Fierbinţi ca începuturile sale, tăcute ca piatra, răbdătoare ca depăşirea experienţelor, detaşate asemeni înţelegerii, albastre şi neclintite asemeni înălţimilor cucerite, surprinzătoare ca manifestarea particulară a unui concept, eterne şi totuşi flexibile ca şi cărările sale săpate în piatră.

Culorile pămîntului, ale pietrelor, ale nisipului, poveştile lor erau şi ele cunoscute de apa ce le oglindea delicatele transformări, redîndu-le în fiecare clipă imaginea şi, în aceeaşi măsură, bucuria de a fi.

Într-o zi, vîntul se apropie de oglinda apei, fascinat să găsească acolo propria istorie, povestea devenirii lumii prin acţiunea sa. Voia să îşi vadă chipul. Văzu globul de aur al soarelui scînteietor, limpezimea cerului şi liniştea muntelui. Culorile nesfîrşite ale pămîntului. În oglinda apei, lumea era zugrăvită cu adîncă înţelegere şi profunzimea acestei reconstituiri îl impresiona. Cîtă putere de pătrundere, cîtă coerenţă în înţelegere şi, mai ales, cît de darnică şi primitoare îi părea oglinda apei în care tot ce era în lume îşi găsea locul. Se părea că va afla în sfîrşit care îi era chipul, cine era el. Zbura neliniştit pe deasupra apei. În apă nu se zări nimic. O înconjură, apoi se adună tot deasupra ei, dar nici aşa nu văzu ceva. Apa nu reflecta nici o imagine nouă. Din adîncuri, din fiinţa sa, nu se reflecta nici o imagine pe luciul binevoitor. Doar formele în mişcare ale celorlalte elemente ale creaţiei, cu algoritmii lor cunoscuţi, îşi spuneau povestea molcom.

Vîntul se întristă. Nu îşi va cunoaşte niciodată chipul? Cine era el? Cum putea să afle? Doar alţii puteau vorbi despre el, prin ceea ce transformase în ei? Cărările munţilor vorbeau despre trecerea lui, pămîntul şi formele lui despre puterea de transformare, culorile noi, dezgolite de vînt, puteau spune despre ceea ce putea face. Licărirea stelelor noaptea şi răsfirarea razelor de soare peste lumea în schimbare aduceau aminte despre aparenţele de moment ale mişcării. Toate erau rodul trecerilor sale prin lume, dar el? El cine era? Voia să se cunoască. Pentru aceasta, ştia că ar fi trebuit să dăruiască ceva apei, pentru ca ea, înţelegîndu-i adîncul, să trimită spre lume chipul său necunoscut. Rămase deasupra apei, dar pe luciul apei nu apăru nici o imagine.

Văzînd aceasta, vîntul se înfurie, năpustindu-se cu toată puterea asupra oglinzii de neînţeles, nedreaptă cu el, tocmai cu el, cel care adusese în lume schimbarea. Pătrunse cu forţa în fiinţa apei şi aceasta se tulbură. Oglinda ei parcă se sparse, iar poveştile despre lume se amestecară, întunecîndu-se, risipindu-se şi compunîndu-se iară, atît de ciudat, încît cu greu se mai putea recunoaşte cineva în ele. Uimit, văzu că apa era lipsită de rezistenţă. La început o crezuse inaccesibilă, misterioasă şi fără putinţă de cucerit, dar vîntul rămase uimit de pasivitatea şi accesibilitatea ei.

Atunci începu să se joace. Suflă dintr-o parte şi născu prima undă. Moale, rotundă, frumoasă. Suflă mai tare şi născu primul val înspumat. Era aşa de frumos! Zvelt, albastru, verzui, cu o cunună albă, nestatornică asemenea lui, pe creştet. Se năpusti asupra apei cu toată puterea, aproape nimicind-o. Dar apa nu se supără. Se undui şi luă forma răsucită a vîntului, căutîndu-i parcă fiinţa. Înduioşat, vîntul o cuprinse în braţele sale, dansînd vesel şi dînd apei forme nebănuite. Era frumoasă, albastră, mlădioasă şi creativă, simţindu-i parcă dorinţele năstruşnice. Ridicată în aer, apa se risipi într-o boare uşoară, aproape nevăzută. Vîntul o purtă spre cer, luînd-o în stăpînirea sa, şi o aruncă apoi departe, peste pămînt. Atunci apa plînse peste pietrele munţilor şi peste nisipul nesfîrşit. Plînse, căzînd în stropi mari, adunîndu-se în văile lungi, în adîncurile pămîntului. Trecînd în şuvoaie repezite peste povîrnişuri, tîrîndu-se, alunecînd, trecînd peste lumea care, îşi dădu seama, îi era de fapt necunoscută.

Văzînd cît este de vulnerabilă, de neştiutoare, vîntul nu se mai opri de la nimic. Zbură agresiv peste ea, năucind-o, pînă ce apa deveni ceaţă albă şi oarbă, abur uşor, călător spre cer. O cuprinse în valuri mari, o fură, ducînd-o departe în cer, o lăsă singură să coboare, să se lovească de ascuţişul stîncilor, de asprimea pămîntului; să fie arsă de soarele torid şi nimicită de uscăciunea deşertului. O azvîrli în văgăunile muntelui, întunecate şi reci, îngropînd-o uneori în nisipul moale, murdărindu-i obrazul limpede cu praful drumurilor şi lăsînd-o să moară în întunericul din măruntaiele pămîntului. Apa se tînguia sau rîdea, plîngea sau striga, dar nu se împotrivea acestei năvalnice şi necunoscute prezenţe în viaţa ei, vîntul. Iar el era stăpînul care se răzbuna pe neputinţa ei de a-i arăta chipul.

– De ce plîngi şi apoi de ce rîzi? De ce nu te împotriveşti? De ce mă laşi să fac tot ce vreau cu tine? o întrebă într-o zi, înciudat.

– Pentru că alături de tine îmi trăiesc propria poveste. Eşti singurul care îmi arată cine sînt. Mă ajută să mă cunosc. Eşti oglinda mea. Fără tine, aş fi doar povestea poveştilor altora, dar nu aş şti cine sînt cu adevărat, ce pot fi cu adevărat.

– Dar nu mai eşti oglinda fidelă a lumii, ţi-ai pierdut rostul, nu mai eşti tu.

– O, ba da. Acum, pe lîngă poveştile celorlalţi, o am şi pe a mea şi mă integrez creaţiei universale.

– Dar nu mai primeşti darurile lumii. Muntele nu îşi mai oglindeşte înţelepciunea în ochii tăi, soarele nu mai străluceşte pe obrazul tău, pămîntul nu te mai împodobeşte cu nesfîrşitele sale culori. Acum eşti a mea şi numai a mea şi nu mai eşti nici plină de iubirea soarelui, nici de înţelepciunea albastră a muntelui, nici tînără ca cerul nemuritor, nici frumoasă ca o poveste. Nu mai ai chip, nu mai ai strălucire, nu mai ai pe nimeni. Cum de eşti atît de slabă şi de neputincioasă, lipsită de orice împotrivire, tu care ştii secretele tuturor? De ce mă laşi să te nimicesc? Îţi fac atîta rău, nu vezi? Eu sînt un nimeni. Nici măcar nu am chip. La ce ţi-a folosit atîta cunoaştere, dacă ai pierdut frumuseţea, armonia, înţelepciunea?

Întristat că a distrus oglinda lumii, povestea poveştilor, vîntul se ascunse în adîncul unui hău, neconsolat. El nu avea chip şi acum, risipind oglinda apei, nu mai putea contempla nici măcar povestea poveştilor, coerenţa propriilor sale schimbări aduse în lume, singura formă sub care putea afla ceva despre sine. Nu ştia că, prin toate cîte se întîmplaseră, apa învăţase şi povestea vîntului, reflectînd-o în propria ei devenire. Vîntul ştia să fie el însuşi, deşi părea atît de schimbător, ştia cum să intre în existenţele altora, arătîndu-le acestora ce pot deveni, era o oglindă cu totul diferită, cea care putea arăta chipul nevăzut al firii, al lumii, determinîndu-l să se manifeste. Învăţase despre vînt şi despre ea: pentru a fi, călătorise în structurile nevăzute ale lumii, depăşind povestea văzută, aşa că îi spuse:

– Semănăm aşa de mult! Nici eu nu mi-am cunoscut chipul pînă a te întîlni. Ceea ce tu eşti în aer, eu sînt pe pămînt. Şi dacă muntele mi-a dăruit înţelepciune, soarele iubire, pămîntul frumuseţe, tu mi-ai oferit cunoaşterea. Prin ea, am ajuns să mă văd în cea mai adîncă oglindă posibilă. A dărui cuiva cunoaşterea propriilor adîncuri, transformîndu-l clipă de clipă în toate formele potenţiale purtate în nevăzut, este esenţa iubirii, este devenirea. Iubirea aceasta nu este uşor de recunoscut şi de întîmpinat, ea are atîtea forme de a fi, cîte clipe sînt în veşnicie. Aş vrea să primeşti, de vrei, iubirea mea în dar, ea este însăşi contopirea noastră pînă în adîncul cel mai adînc, pînă în nevăzut. Vîntul tăcu, dar apa spuse mai departe:

– Priveşte-mă, iubitul meu, cît sînt de nouă şi mereu aceeaşi prin tine. Ţi-ai asumat riscul să tulburi stabilitatea şi regulile fixe. Ai tulburat totul, dar asumîndu-ţi acest risc, ai descătuşat din adîncul meu o entitate nouă, ai reuşit să mă faci să mă văd, să mă cunosc. Acum, oglinda mea a devenit infinită, pentru că în ea se văd atît poveştile care au fost şi cele care sînt, dar şi cele care pot fi, ale viitorului necuprins. În mine sînt chipurile nevăzute ale lumii, cele care vin din veşnicie. Mişcarea este viaţă şi darul acesta îl am de la tine. Tu eşti creatorul schimbării în lume şi chipul tău este în toate. Muntele are alt chip în fiecare zi, pămîntul la fel. Tuturor ne dăruieşti cîte un sens nou, clipă de clipă, făcîndu-ne să ne cunoaştem în profunzime. Iubirea noastră părea imposibilă. Curajul a făcut-o să fie posibilă. Am învăţat de la tine alchimia, transformarea, cea mai profundă oglindă a lumii, care o face să fie mereu mai adînc ştiutoare de sine. Vino, să căutăm mai departe, împreună, povestea poveştilor, mereu tumultuoasă, supusă schimbării, mereu frumoasă, prin veşnicie. Ea este şi povestea ta, adevărată oglindă pentru tine.

În fiecare dimineaţă, soarele se ridica pe cer maiestuos. Chipul său se reflecta în aerul umed, unde, purtaţi pe aripa uşoară a vîntului, călătoreau mici particule de apă. Lumina era înmulţită de oglinzile minuscule ale valurilor de vapori invizibili, în curcubee nemaivăzute. Apa, îmbrăţişată de vînt, călătorea pe cer, oglindind stelele şi formele lor infinite, dînd cerului un nou chip, albastru şi luminos. Coborînd din norii albi şi blînzi în fulgi mari, pe creştetul muntelui, mîngîind tîmplele cărunte cu degete moi şi albe, împletite nevăzut cu dansul spiralat al mişcării, apa şi vîntul erau de nerecunoscut. Regele înţelepciunii era senin sub podoabele de argint ale gheţurilor dantelate de vîntul neobosit. Zăpada de pe coamă se topea, coborînd printre stînci, ţîşnind apoi în izvoare albastre peste pietrele rotunjite, într-o mantie scînteietoare şi bogată. Dimineaţa, pămîntul împodobit de roua ce sclipea în mii de culori sub lumina soarelui, radia bucurie.

Uneori, ploaia cădea peste pămînt răcorindu-l. Alteori îl învelea în haina ei albă de zăpadă. Purtată pe aripa îndrăgostitului vînt, apa era peste tot şi în toate, urmînd desenul lui nevăzut, pe care îl încrusta în creaţie. Lumea se schimbase. Era mai strălucitoare şi plină de poveşti noi, iar iubirea dintre apă şi vînt părea nesfîrşită şi atît de profundă, încît, din imposibila lor îngemănare, povestea lumii a creat o poveste nouă, fragedă, uluitoare: povestea vieţii. Apa şi Vîntul s-au întrepătruns atît de mult, atît de mult au devenit una, încît au zămislit o fiinţă nouă, copil al iubirii lor.

Apa şi-a păstrat în pîntec rodul iubirii, apoi, într-o zi, a revărsat pe pămînt fiinţa uluitoare ce întrecea în frumuseţe părinţii, cucerind cerul şi pămîntul şi avînd chipuri infinite. Toate vorbeau despre neasemuita îngemănare dintre mişcarea vîntului-tată şi contemplaţie, darul mamei. Era Viul. Cu mii de forme: copaci înalţi şi foşnitori, cu ramuri pline de frunze umede, flori multicolore şi păsări ce traversau cerul pe aripa vîntului. Vieţuitoarele ce alergau prin pajiştile cu ierburi înalte, fluturii multicolori, măruntele gîze translucide, toate fremătau de iubirea lor.

O fiinţă cu totul aparte apăru într-o zi pe pămînt. Ea alerga asemeni tatălui, vîntul, prin lumea văzută şi nevăzută, învăţînd pe dinafară povestea lumii, asemeni mamei, apa. Îi spuseră OM, iar semnul acesta, desenat şi spus, cuprindea în el cercul mişcării infinite, continue, universul fără limite, unde totul porneşte şi se reîntoarce, marea respiraţie, mişcarea continuă a creaţiei, în sens nelimitat. Semnul masculin, prin tată – O şi reflectarea, meditaţia asupra lumii, contemplaţia – M – de la mama sa, apa.

Într-o zi, fiul a aflat povestea moştenirii sale. Semăna cu tatăl, voia să ştie cît mai multe despre lume, nu avea astîmpăr şi iubea schimbarea. Semăna cu mama, era reflectarea creaţiei universale, tezaurizarea ei. Era iubirea lor, imposibila şi curajoasa iubire a vîntului şi a apei, rodul visului pornit pe calea fiinţării.

Voia să le facă un dar minunat, aşa cum el primise totul de la ei, şi se gîndea să găsească simbolul celebrării unirii lor. Şi într-o zi, privind un ram înflorit, simţi că înţelege. Manifestarea frumuseţii, aceasta era iubirea părinţilor săi, iar el era mai mult decît cei doi, era, dincolo de moştenirea primită, o frumuseţe nouă.

Copilul stătea pe malul apei ascultîndu-i poveştile. Erau aşa de multe! Într-o zi, pe cînd fermecat privea undele misterioase de pe chipul mamei sale, veni şi neliniştitul său tată. Privea oglinda apei în care se vedeau toate culorile pămîntului, fruntea înţeleaptă a muntelui, cerul veşnic şi soarele iubitor. Copilul se aplecă şi îşi văzu propriul chip. Era frumos. În oglinda apei văzu propria privire, în care se reflecta întreaga lume, ca într-o apă. O reflectare a reflectării. Începu astfel să privească în jur, să înveţe, dar chipul vîntului nu era în nici o oglindă, cu toate că îl simţea în jurul său tot timpul. Era mîndru de tatăl său, atît de aparte şi de misterios, faţă de tot ceea ce putea vedea cu ochii săi. Simţea că pentru a-şi vedea tatăl, îi trebuie o cunoaştere nouă, mult mai profundă, şi de aceea urmărea cu mare atenţie prezenţa nevăzută a acestuia, semnele sale tainice, învăţăturile spuse într-un grai cu totul aparte, despre sensul ascuns, nevăzut al lumii.

Tatăl său nu îşi cunoştea chipul şi copilul se gîndea că poate încă mai era trist. Asculta povestea vîntului, privind lumea pe care acesta o preschimbase neobosit. Şi înţelese. El era fiul său. El avea mişcarea în sinele său, era cel care putea să vorbească cel mai bine despre ea, pentru că învăţase de la mamă să fie o oglindă a lumii, dar de la tată, să fie una nouă, a esenţelor. Copilul rîse. Apoi, rupse un ram şi îşi făcu din el un fluier. Se simţea diferit de părinţi, liber prin cutezanţă. El era frumuseţea şi voia să exprime acest adevăr. Se aşeză pe malul apei şi respiră adînc, îmbrăţişîndu-şi astfel tatăl, apoi începu să cînte, dăruindu-i acestuia prima reflectare a chipului său: MUZICA, esenţa frumuseţii mişcării, o nouă poveste, în povestea poveştilor.

CAMELIA RADU