~Lia-Dana Bălan: „Vanitas Vanitatum“

Sunt în viaţă şi totuşi atât de departe de ea. Mă las purtată de fluiditatea timpului cu jar în priviri şi cenuşă în suflet. Sunt conştientă de insignifianţa condiţiei mele în raport cu legile universului. Parcă am suspendat o secundă, m-am ascuns cu totul în ea. E timpul meu, lumea mea în care doar eu ştiu definiţia ereziei, iluzoriului, ideaticului… timpului. Când reuşeşti să cuprinzi într-o secundă întreaga ta fiinţă, ea se prelungeşte de-a lungul vieţii. Aici secunda primeşte conotaţii atât spaţiale, cât şi temporale, devine univers al cărui contur e trasat de coordonatele fiinţei, dar şi de urmele lăsate pe perdeaua timpului. Fiinţă… ce cuvânt rotund, atât de plin de el însuşi. Îşi este suficient sieşi, nu are nevoie de nicio completare. E un cuvânt viu, care aproape că se varsă pe foaie şi pătează sufletul cititorului.

Privesc pe geam şi văd florile de gheaţă. Ştiu că în suflet mi-au răsărit demult, adânc în structura fiinţei mele. Sunt ca o tumoare malignă, răsar pretutindeni, vor să mă subjuge. Eu le-am semănat în momentul în care m-am agăţat de acel semn de întrebare, de frică să nu cad în neştiinţă, în mediocritate. „Fericiţi cei care nu se tem să-şi arate neştiinţa”, dar eu nu puteam să mă răstignesc de bună voie în superficial. Ar fi fost ca o sinucidere. Nu puteam să ucid dorinţa de cunoaştere, ea ne face vii. Dar are un cuţit ascuns, l-am simţit pe pielea mea, el mi-a tăiat aripile. Totuşi am învăţat să mă metamorfozez în fluture, ca să pot supravieţui contingentului incisiv, implacabil. Aşa că, periodic şi constant, îmi iau  „doza”  de  transcendent, de sacru. Zbor către soare şi-i zâmbesc lui Amon.  Ca o oaie rătăcită mă întorc  de fiecare dată la el. El e dimineaţa nopţii din mine, e firul Ariadnei… În definitiv, doar o proiecţie a Fetei Morgana, o iluzie, o himeră care îmi poartă paşii mereu înainte. Nu din  convingere, ci din speranţa unei noi dimineţi. Iar când vraja e pe sfârşite, continui să urmez traiectoria deja trasată a vieţii mele. Ce trist a fost să aflu că sunt personaj într-o poveste deja scrisă ! Prea mic e cercul în care mă pot mişca, prea strâmtă e lumea care mi-a fost dată. Sunt şi voi rămâne tină. Nu mă pot împotrivi vântului. Acceptarea acestui fapt a survenit cu un fel de linişte interioară, dar nu acea linişte care mă umple pe dinăuntru, mă împacă cu mine însămi, ci una provenită din conştientizarea neputinţei condiţiei mele.

Aud ecoul întrebării pe care mi-am pus-o demult : la ce folos o minte pătrunzătoare, când te face şi mai mizerabil ? La ce folos că am ajuns la lumină, dacă nu o pot coborî în noaptea din mine ? Adevărul e tăios, iar eu sunt plină de răni. Vanitas vanitatum… prea mult adevăr pentru mine.

LIA-DANA BĂLAN