~Mirela Nicoleta Hîncianu: „Când o sa mai ştiu oare…“

VIS

Femeie invesmantata in alb,

aluneca mut

pe cararea in care visul,

se ascunde in pasi…

Parfum al noptilor grele,

in pleoape de plumb

si brate…

ridicate in forma vie,

a inimii…

Iubite, fii mie leagan de vise,

scaparate din geana orizontului

de chibritul noptii ce stinge,

ultima flacara a asfintitului,

in doar lacrima…
_______________

ABUR…

am imbracat haina cuvantului,

speriata de goliciunea stranie

a crengilor fara primavara.

scriu rotundul soarelui

impleticita printre cuvinte sarace

in aburul diafan al inimii

pe care scrijelesc contur

intregit din franturi de suflete….
_______________

ALERG…

Alerg…

caut cu durere drumul pierdut

in labirintul in care

pasii tai cheama cautarea mea.

Urmeaza-mi destinul!

Tu-l stii…e incuiat in stele.

Citeste-l,

nu poate fi departe de tine.

Visez in noapte sa te ating

cu ramurile bratelor mele.

Te caut infricosata

pe obrazul ce mai pastreaza inca

urma lacrimii tale.

Am nevoie de tine,

port inca in mine

fiorul atingerii tale.

Te visez in drumuri uitate

catre adancul fiintei mele,

iti sarut inca urma

din vise…

Vino…

Cauta-ma ca sa te gasesc…

_______________

CAFEA

Azi,

ceasca mea de cafea nu mai stie

sa-si scrie aburul

in rotocoale de cuvinte albe,

neintelese in intelesul lor.

Parfumul uitat

de aroma neagra

doarme agatat in zatul ramas

intr-un ibric

care odata stia sa rasara dimineti

in boabe…de cafea.

_______________

CALDARAM

Caldaram…

mozaic pustiu de pasi,

sentimente-anagramate,

aluneca fluid din privire,

strivindu-se de pietre mute…

Amaraciunea cerului

ma imbraca in mantie de ploaie.

Intind mana serpuitoare de ape

catre suflet

sa-i sterg urmele sarate

cu dunele de nisip ale timpului.

Strig ploii sa-si adune norii

pe cale de ape,

si-i trimit inima

sa-i picteze chip de apa

pentru atunci cand

lacrimile-mi vor arde cu flacara

aprinsa din jarul amintirilor…
_______________

CAND O SA MAI STIU OARE…

Cand o sa mai stiu oare

sa vorbesc graiul painii

ca atunci cand alergam,

copila

sa culeg imbratisari

din marea galbena

despletita in pletele verii…

Cand o sa mai stiu oare

sa ascult soapta pamantului

ca atunci cand inchideam ochii

si atingeam cu palma

obrazul pamantului ud

inasprit de zdrentele ploii.

Cand o sa mai stiu oare

sa hoinaresc fluierand prin padure

ca atunci cand cresteam

doar o frunza in priviri

si o plangeam verde

pe trunchiul unui copac

sa-i panseze ranile

lasate de nasterea frunzelor.

Cand o sa mai stiu oare

ca dorul nu e o rana…

Cand o mai stiu oare

ca amintirea nu e o lacrima trista…

Cand o sa mai stiu oare

ca nu o sa mai stiu…

MIRELA NICOLETA HINCIANU