~Ana Maria Bălaş: „Aripi de fluture“

-din fantasmele copilãriei-
( in memoria Ecaterinei Gavriliu)

– Mã deranjeazã urmele de pe ochelari. Sunt amprentele tale?
Stau la calculator şi încerc sã scriu. Vorbesc pe mess cu o prietenã care încearcã sã mã facã mai veselã.
– In seara aceasta nu sunt în apele mele! Imi dau jos ochelarii şi mi-i sterg cu dosul bluzei de corp.
– Da, s-a lãsat frig la noi. Gata, nu mai e de tricou. E septembrie.
Imi pun la loc ochelarii şi arunc o privire spre fereastrã. – E senin si e pãtrar. Intunericul începe sã manânce din blocul de vis-a –vis, din stâlpii de iluminat, ca şi cum s-ar îndrepta spre mine. Vezi picioarele de caracatiţã? Au în vârf, stele . Atunci când îţi prind corpul, lasã în locul tãu o stea . Si dacã nu-i steaua mea? Atunci, poate te aduc înapoi.! Crezi? Eu una nu. – Vreau sã fie înapoi- luminã.
Vreau sã fie zi; somnul a adormit şi el o datã cu glasurile de afarã.
Mã uit instinctiv , încã o datã pe fereastrã şi îmi sare în ochi cãsuţa. E la doi paşi de mine, între doi brazi bãtrâni.
Acum e cu totul diferitã de cum o ţin eu minte. E albã toatã şi pustie. Doar nişte jaluzele gri te fac sã te gândeşti cã poate – se trag în sus din când în când.
Cum o tin eu minte? la intrare , scãrile pãreau un cerc uriaş cu balustradã gri. La capãt, cele douã uşi nu erau niciodatã deschise amandouã. Era doar una, veşnic lãsatã larg.
Mamaia o lãsa chiar şi noaptea aşa. De ce mi-a rãmas în minte aceastã casã? Poate pentru cã acolo am învãţat sã iubesc. Acolo am învãţat despre oameni, despre soare, despre vise. Mamaia avea un stil aparte, diferit de mama, diferit de bunica. Poate pentru cã nu-mi era nici mãcar rudã, sau poate pentru cã în ea am vãzut cum erau amestecate deopotrivã şi ziua şi noaptea şi vântul de amiazã şi lacrimile de rouã . Mai târziu s-a mutat , pe o stradã paralelã, şi în urma ei, casa a rãmas fãrã inimã .
Prea puţine lucruri îmi amintesc din acea cãsuţã. Ciudat. Acum, mi-aş dori sã le revãd ca pe un film vechi şi uitat, însã amintirile refuzã sã fie seduse. E un joc de-a baba oarba şi, câteodatã , mai câştig şi eu lumina.
Tin minte doar camera din mijloc, acolo unde mâncam şi mã jucam, unde dormeam şi unde visam pânã seara, când venea mama şi mã lua acasã.
Atunci mi se fâcea fricã de întuneric. Imi era fricã de stelele mari , de lumina lor ce contrasta atât de puternic cu „negrul „ nopţii.
– Acum nici stelele nu se mai vãd pe cer. Au murit şi ele.
Camera era largã, încãpãtoare. Nu înţelegeam de ce seara, era doar lumina de la veiozã aprinsã , când în imensitatea camerei, exista un policandru. Lumina fãcea rãu. Intimitatea şi cãldura se adunau în jurul veiozei de lângã patul moale şi înalt de lângã peretele cu covor ţãrãnesc şi vãzuţe mici de ceramicã atârnând ici colo.
Lângã pat era o noptierã pe care dormitau cãrţi al cãror înţeles rãmânea o enigmã pentru mine atunci. Tot ce îmi amintesc este cãrticica cu cãţei şi pisici pe coperta galbenã, îmbãtrânitã de vreme, care stã acum la mine, sub televizor. Acolo- în acel spaţiu îmbibat cu miros de lavandã şi de mister, îmi creşteau aripi de fluture.
De multe ori, am avut nevoie sã zbor şi mi-am dat seama cã eu am crescut, dar aripile mi-au rãmas de fluture. Atunci, ştiam cã trebuie sã mã prefac din nou în fluture şi sã las deschisã fereastra prin care o sã zbor. Poate , vreodatã , o sã am nevoie sã mã retrag şi sã încerc sã o iau iarãşi de la capãt.
Cealaltã camerã din casa mamaiei avea tot timpul uşa închisã. Acolo era rece, nu se fãcea foc în sobã. Era şi mai înaltã şi mai mare. Tin minte masa veche , solidã şi şifonierul cu oglinda de cristal lângã care erau depozitate o sumedenie de cãrţi. Mai târziu aveau sã fie transportate la o stradã distantã, iar noua casã avea sã capete acelaşi mister. Astãzi, când vreau sã îmi readuc aminte unde am învãţat sã zbor, încep sã strig. Si m-aud în somn, şi încep sã reconstruiesc puţin câte puţin. Si imaginile se recompun, ca într-un puzzle.
-Stai putin. Toate au rãmas la locul lor. Si scufiţa roşie din bucãtãrie, şi hârja-hârja şi poemele d-lui C. Gavriliu , şi icoana Cuv. Parascheva , şi divanul unde seara împãrţeam pãreri despre d-l maior, chiar şi pasãrea de pe radioul vechi a rãmas la fel de albastrã , ca trandafirul pe care i l-am dat prietenei mele azi.
– Numai tu – te-ai schimbat.
– Hii! Ai mai crescut, ai o altã privire, mai serioasã. Nu mai seamãnã cu cea din poza în care mã sãrutai dulce.
– Câteodatã trebuie sã creşti.
– Ai venit, îngerul meu. Eşti tot cum te ştiu eu.
– Tot copil am rãmas, la fel ca tine! Hai şi joacã-te cu mine. E umbrã aici , la brazi. Aducem lemne mai târziu.
S-au terminat de mult lemnele din magazie. Si acum, chiar nu mai este nevoie. Acasã nu facem foc cu lemne. Acasaaaaaã!
Pronunţ acest cuvânt cu sfialã. Acasã la mine a fost format dintr-un triunghi cu laturile aproape egale ce permit contactul vizual cu vârful: casa mea. De fiecare datã ce fluturele îşi lua zborul într-o direcţie , vârful se muta instinctiv, odatã cu el. Copilul din mine îşi scoate cãpşorul de îndatã ce vârful triunghiului a fixat aripile fluturelui.
Când vorbesc despre mine, când vorbesc despre casã, e ca şi cum aş vorbi despre acelaşi lucru. Pãstrez în mine adânc – flash-back-urile copilãriei.
Paradisul meu ! Hm! Il port cu mine în fiecare zi. Am câte un buzunar separat pentru fiecare colţişor , pentru fiecare parte care s-a înrãdãcinat în mine. Pãmântul e greu şi poartã în spate urmele mele, ale tale, ale lor…
– Când oare o sã închizi şi tu ochii şi o sã vezi- ceea ce vãd şi eu? Incearcã sã pãşeşti. O sã merg în urma ta şi o sã culeg ţãrâna smulsã de gheata ta, de urmele paşilor tãi ca şi cum ar fi ai mei… Sã nu mai existe cale de întoarcere!
– Când o sã reuşesc sã devin iar fluture!
ANA MARIA BĂLAŞ