~Cezarina Adamescu: „Ironia pohetică a unui trubadur modern“

Cornel C. Costea, „Epigrame şi alte…poheme” – volum în curs de apariţie

Cornel C. Costea s-a remarcat în lirica actuală prin volumele de poezii publicate până în prezent: „Clipa de infinit (2008), Unde Dumnezeu visează (2009) şi Verticale portative (2009), ca şi prin neobosita prezenţă în diferite antologii şi site-uri literare, dar mai ales prin « Poemele iubirii » în care Meditaţia de tip eminescian, fiorul cosmic dau versurilor un farmec aparte. Poet prin excelenţă romantic, atras de miracolul eminescian, Cornel Costea oferă, spre surprinderea noastră, o selecţie de epigrame şi poezii parodice, strânse-n volumul de faţă, care răspund la frământările vremurilor de azi, înfierând aberaţiile politicii, defectele omeneşti şi în general, mersul de rac al societăţii.

Reiterând teme arhicunoscute, despre alegeri, despre Parlamentul European, despre organizaţii mai mult sau mai puţin guvernamentale, autorul ia atitudine prin cuvânt, exprimându-şi în acest fel protestul faţă de tot ce este strâmb în viaţă. Ca un bun cetăţean înzestrat cu ochi, urechi şi toate simţurile în alertă, autorul nu poate rămâne indiferent la politica demagogică a partidelor de guvernământ ca şi a celor din opoziţie, atente numai să-şi servească propriile interese ori pe acelea de grup şi la bunăstarea şi puterea lor, în virtutea cărora săvârşesc fel de fel de abuzuri. Că justiţia, organismele statului sunt aservite politicii e un lucru ştiut.

În spaţiul mioritic românesc, unde tinerii nu-şi mai găsesc reperele morale, când totul se prăbuşeşte şi tuturor le sunt ucise visele în faşă, nu mai rămâne decât indignarea care, adeseori, ia forma Cuvântului scris ori rostit, strigat, răcnit, înnăbuşit ori şters de-a binelea din dicţionar.

Mesajul unui tânăr de 35 de ani care a învăţat, şi-a desăvârşit pregătirea profesională, şi s-a autoinstruit, visând la o societate dreaptă, este limpede: ţara nu îi mai poate oferi suportul trainic pentru a-şi clădi o familie, un cămin, pentru a-şi învăţa pruncii. Toate aceste nemulţumiri, calchiate pe canavaua istoriei, sunt de natură să-i descurajeze pe tineri şi în general pe orice roman care şi-a pierdut aproape orice speranţă.

Fie că sunt subscrise regulilor prozodice ale epigramei ori catrenului, cu fină ironie ori cu sarcasm, în versuri cu formă fixă ori în proză, nemulţumirile autorului sunt un semnal de alarmă pentru clasa tinerilor intelectuali pe care o reprezintă. Mai mult decât atât, constituie un îndemn, o chemare, de a nu sta pasibili în faţa nedreptăţilor, ci de a lua atitudine, sub orice formă. Glasurile lor reunite, vor răsuna poate, până la forurile care acum se fac că nu aud plânsul mulţimii. Iată ce le transmite Cornel Costea “Conducătorilor…iubiţi”:

“Voi ştiţi că lumea moare ?/ NU ştiţi? Nici nu vă pasă! / Când staţi sătui la soare, / Iar punga voastră-i groasă.”

Cornel C. Costea radiografiază starea politică a naţiunii în această formă concisă, de patru versuri, astfel: “DUPĂ 20 DE ANI: Cu democraţia-n straiţă / Românul e tot calic, / Guvernul e o paiaţă, / Parlamentul – de nimic”.

Desigur, prozodia suferă, asonanţele abundă, ritmul şi măsura nu sunt tocmai perfecte, dar adevărul rămâne acelaşi, încrustat în sufletul autorului, dar şi în sufletele noastre, care nu putem să nu recunoaştem că suntem supuşi unor încercări maxime.

Iată un catren politic, mai actual decât oricând: „FALSĂ PREVIZIUNE: Azi va pica guvernul … boc! / Şi nu ar fi întâia oară, /Dar cine va veni în loc / Nu ştiu, căci toţi ne-au tras pe sfoară”.

Citind aceste catrene, nu ştii ce să faci: să râzi, să plângi, să te indignezi, să strigi, să-ţi dai foc în piaţa publică în chip de protest? Că vor avea sau nu impactul aşteptat, epigramele autorului de faţă şi-au făcut datoria şi au semnalat. Restul depinde de noi.

Ca să poţi radiografia fenomenele politice şi social economice trebuie să ai un simţ aparte de obsrvaţie. Şi Cornel Costea îl are şi, de cele mai multe ori îl transpune artistic în versuri. E forma lui de protest. El reprezintă emblema tânărului care s-a trezit din coşmarul comunist şi a nimerit direct în cel capitalist, fără a i se da prilejul să se dezmeticească. Şi tot aşa, din coşmar în coşmar, viaţa trece într-o veşnică aşteptare de mai bine, într-un vis cu aripile prea scurte, într-un zbor de Icar cu aripi de ceară.

„LA VREMURI NOI, TOT NOI: „Libertate” au strigat / Tinerii în ’89. Comuniştii-au replicat : / Pentru noi, dar nu şi vouă.”

Aici e reiterată tema unei fabule de-a lui Grigore Alexandrescu, mai actuală decât oricând: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. („Câinele şi căţelul”).

Şi despre primejdiile care ameninţă copiii şi tineretul, pe care le constituie consumul de „ierburi” – Cornel Costea are ceva de spus: „MINISTRULUI SĂNĂTĂŢII:

Aţi vândut, aţi vândut vise / Pentru tineri, în buticuri. / Rezultatul : vieţi distruse, / Pentru voi sunt dulci nimicuri ».

Şi iată cum vede autorul România : « ROMÂNIA AZI: În România noastră dragă / Cei ce muncesc nu au nimic, / Dreptatea se numeşte şpagă, / Iar adevăru-i loz în plic”.

Tragismul situaţiei se răsfrânge în România asupra celor mai slabi şi vulnerabili care suportă toate abuzurile guvernului:

„TĂIEREA PENSIILOR: Ne-am lăsat prostiţi, fireşte, / De mulţi oameni demagogi, / Care-acum prinşi ca-ntr-un cleşte / Iau şi de la şontorogi”.

Nici criza mondială nu este neglijată:

CRIZA MONDIALĂ: Venit-a criza mondială, / Nu pentru toţi, se înţelege, / Săracii-au fost răpuşi de boală, / Bogaţii beau pentru-a se drege ».

Când principalele repere morale au dispărut, rămâne doar o : « REALITATE TRISTĂ: Nu mai contează, azi, nimic, / Dreptate, adevăr, iubirea, / Cănd Zeul Ban e cel voinic, / Iar mama lui e nesimţirea.”

În aceste condiţii, apelarea la Dumnezeu este singura speranţă : « RUGĂCIUNE: Distruge, Doamne, incultura / Şi seamănă, în schimb, ce vrei, / Orice, căci Tu cunoşti măsura / Şi la cei drepţi, şi la mişei. »

Şi e foarte adevărat : doar Dumnezeu are măsura tuturor lucrurilor, dar El a lăsat şi Regula de Aur a creştinismului, aceea care spune că nu cu aceeaşi măsură trebuie să plăteşti pentru răul făcut, cu alte cuvinte : nu face altuia ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie.

Toate acestea ar fi cum ar fi, dacă lumea s-ar întoarce la Dumnezeu : « STAREA LUMII 2010: Nu vedem a noastră bârnă, / Paiul altuia-l vedem, / Viaţa noastră-i fără cârmă, / Niciun Dumnezeu n-avem.”

Autorul îi satirizează şi pe cei care-şi fac din băutură un zeu, căruia i se închină zilnic:

„UNUI CHEFLIU: Dincolo de nori şi stele /

Este Dumnezeu stăpân. / În cârciuma lui Pandele / Dumnezeu e vinul bun”.

Cornel C. Costea înfierează în catrenele sale principalele vicii şi slăbiciuni omeneşti: pofta, trufia, minciuna, beţia, uşurătatea, mândria, vanitatea, lipsa de coeziune şi organizare.

„VIITORUL SUNĂ … BINE: În viitor vom duce-o bine. / Ce şcoli, spitale şi uzine? / Bordeluri, cluburi, discoteci, / „Iubeşti”, dansezi şi te … petreci”.

„Băsbokistan” (poheme) – se intitulează cea de a doua parte a volumului de faţă, titlu însuşit după o idee de Daczo Csaba Attila. Şi ea cuprinde poeme satirice, un fel de parodii-pamflete versificate, continuând ideile din catrene. Numai că, în acest soi de jurnal liric, limbajul e mai frust, mai direct, stilul e abrupt, taie în carne vie, semn că şi indignarea a ajuns la cote maxime. „Pohemele” au aspectul unor epistole pamfletistice în care satira e ridicată la rang de regină. Redăm unul din aceste poheme:

„BĂSBOKISTAN 2: primisem deunăzi răspuns de la domnul preş-e-dinte / vizavi de salariile profesorilor tineri / nu mă credeţi/ chiar am vorbit cu Preş-e-dintele / ei nu faţă în faţă / pe net fireşte / întrebam şi eu cum poate trăi bine / un dascăl tânăr bine pregătit devotat / cu rezultate bune şi foarte bune / cu 927 de lei pe lună / fără să socotim douăşcinci la sută minus sau transportul / nu poţi crede câtă impertinenţă câtă prostie / în mintea celui care se află în fruntea obştii /cică / noi profesorii lucrăm şaişpe ore pe săptămână / atâta cât lucrează El într-o zi / da’ unde?/ că sigur nu la Cotroceni / să fim serioşi, domnule / habar nu aveţi cât e norma didactică / a unui profesor tânăr / ce să mai vorbim de munca necesară / pentru pregătirea activităţii la clasă / nu toată lumea are consilieri / domnule Preş-e-dinte / sau consiliere după gen / în plus ziceaţi să ne mai luăm un job / şi că dacă avem răbdare să calculăm / vom descoperi uimiţi că / suntem chiar mai bine plătiţi la oră / decât însuşi şeful statului /

vă daţi seama / domnilor doamnelor / profesorii sunt mai bine plătiţi / decât Preş-e-dintele României / e marea veste / de care aveam nevoie acum / în prag de nou an şcolar / mulţumim din inimă partidului / mulţumim din inimă conducătorului iubit”.

Nu lipsesc viziunile stranii, apocaliptice, precum cele din poemul „Calea Laptelui”. Autorul transcrie realitatea în felul său, direct, simplu, fără machiaj, aşa cum o vede.

Că vor avea sau nu impact cuvintele sale, timpul va hotărî. Docamdată, aidoma Înaintemergătorului în pustiu, el strigă fără să fie ascultat de o lume pe cale de orbire şi surzenie spirituală care nu se ştie când se va trezi din somnul (i)raţiunii prezente, pentru că nici birurile, nici calamităţile naturale, nici biciul sau scorpionul cu care este lovită, nu mai au efectul scontat, într-o Românie imunizată şi abrutizată, ţinută strâns de căpăstru precum mustangii sălbatici în întinderea câmpiei.