~Menut Maximinian: „Chitara îngerilor“

O priveam impresionat, fermecat, pasionat… Am rugat-o să răscolească prin trecut, viitor şi prezent.

“Nu prea imi place să mă întreb , că nu mai pot scăpa de dor, de viaţă şi de griji. Nu-mi place să vorbesc de mine pentru că eu n-am nici un merit şi faptul că lumea mă ascultă e o mare onoare. Nu eu trebuiesc aplaudată. Ei au tot meritul şi prin ei inţeleg toată lumea care m-a impins spre muzică, care m-a format şi care ma ascultă”. Are oroare de lucrurile “astea oficiale”.

De ce cântă folk? Din cauza oamenilor care o înconjoară, care au împins-o de la spate … Din împletirea dintre două forme de materie (o chitară şi un om) care “au pătruns in mine prin alţii şi care mă ajută să ating , in cele trei minute in care cânt, cea mai minunată existenţă, sufletul omului”.

Cum a inceput? A fost nevoie de trei inceputuri nu de unul sigur care să-i dea impulsul de a pune mâna pe chitară. A fost nevoie de o incăpăţânare , de un om şi de o fantezie ca să scoată primul sunet. Primul motiv o caracterizează: “am vrut să-i fac pe plac tatălui meu , după o incăpăţânare de doi ani de zile.

Apoi a fost Dani. Cine? Cel care m-a incântat patru ani de zile, cel care m-a invăţat toate piesele pe care le ştiu , cel care mi-a arătat că nu e imposibil să iţi coordonezi mâna cu vocea, lucru care mi se părea imposibil, fratele meu. Şi mai e visul: imi luam racheta de tenis de câmp, o legam cu o sfoară , luam pămătuful din baie, imbrăcam bluza cu AC/DC , porneam muzica şi lumea era a mea. Până când am hotărât sa trec la fapte”.

Liceul a fost un deschizător al muzicii. Şi nu in sesul unor cursuri de chitară, ci prin mediul care a format-o. I-a oferit un microfon, o scenă şi cel mai important, oameni. A fost inimaginabil să cânte, ea, pentru cei care ii dădeau lecţii de viaţă şi o formau ca om şi intelectual. Ce imbold mai mare să continui, când lumea ta te ascultă. Şi ce lume!

A participat doar la Festivalul Festivalurilor. Şi a câştigat. Nu s-a înscris la alte concusuri. Nu-i place. În muzică nu trebuie să existe competiţie. Ar trebui să rămână un domeniu în care impulsul de agresiune să nu se manifeste. Să rămână aşa pur cum e.

Când melodiile sunt cântate in cadrul unei competiţii muzica se umanizează urât în continua luptă între oameni.

Nu a simţit nimic când a aflat că e  printre premianţi. “O trecătoare şi urâtă bucurie, pentru că ceilalţi care s-au deschis la fel ca mine , in faţa unei săli intregi , stăteau pe margini. Lucru urât, dureros şi nemeritat care n-are ce căuta în sunete de duh”.

Tata, preot în cartierul romancierului, se împacă mai bine decât ea cu ceea ce cântă. “Oare cum ar fi să trăim două vieţi în care tot ce-am vrut să împlinim din prima şi n-am putut să ducem la bun sfârşit în a doua? Cam asta e muzica pe care eu o cânt pentru tata. Când cânt eu cântă de fapt tata sau mai bine spus îi cântă mamei mele. Asta şi-a dorit toată viaţa : să cânte la chitară”.

Cum altcumva ar putea să descopere omul decât disecând fiecare părticică ce-i determină cogniţia şi comportamentul. „Nu există studiu ştiinţific mai vital pentru om decât studiul propriului său creier. Întreaga noastră concepţie despre univers depinde de acesta”, spunea F.H.C.Crick. Alegând psihologia şi-a deschis drumul spre găsirea sensului vieţii.

Copilăria? “Toată copilaria mea e o amintire , dar una plăcută. Nu o pot separa in momente. A fost o explozie de fericire fără pauze de neplăceri, de la mersul desculţă şi căţăratul prin copaci până la condusul maşinii şi gătitul în cuptor fără ştirea părinţilor”.

Pe listă sunt mai multe multe trăznăi. “Nu-i de mirare că am scos peri albi părinţilor. Am fost tare neastâmpărată. Îmi amintesc că eram la grădiniţă şi vroiam să mă fac vânzătoare. Aşa că mi-am făcut magazin in garaj intr-o zi când părinţii erau plecaţi. Problema era că eu chiar am vândut tot felul de lucruri (traforaje făcute de Dani, lucruşoare de mână, jucării) pe bani adevăraţi. Vroiam să-mi cumpăr de pe BANII MEI un pachet de gumă care era 700 lei vechi. Când au aflat parinţii, ce ruşine pe ei. Au trebuit sa meargă prin tot satul la părinţii copiilor să restituie banii”.

O floare, o carte , o culoare. “Mi-e aproape imposibil un răspuns. E o minune că percepem varietatea de forme din jurul nostru fie ele flori, oameni, litere încât limitarea la un singur model devenit preferat în defavorul celorlate nu e permis. Suntem atât de limitaţi biologic şi totuşi capabili să percepem într-un mod absolut minunat varietatea de nuanţe de flori şi de gânduri. Aşa că nu mă pot limita la o singură  floare, carte sau culoare”.

Nu are o deviză tipică în viaţă. “Cred în încercarea de atingere a potenţialului maxim orice formă ar lua: ştiinţifică, artistică, sportivă, religioasă. Nu suntem constienţi de potenţialul pe care îl avem şi ne mulţumim cu puţin, deşi enormitatea de activităţi de care suntem capabili ne dovedeşte contrariul , ceea ce e foarte trist. Nu trebuie inlocuită setea de viaţă cu permanenta  conştiinţă a morţii, deşi e singurul lucru cert”.

Pentru artist muzica e o  transă pe care o traieşte concomitent cu lumea care îl ascultă. Depăşeşte timpul supărător care te grăbeşte. E o lipsă de sfârşit şi de vârstă. Nu-ţi poţi imagina muzica îmbătrânind la fel cum nu te poţi imgina îmbătrânind fără muzică. “Nu mă văd şi nici nu vreau să mă văd peste 10 ani.  Ce rost să grăbesc timpul când şi aşa, mă fugăreşte destul”.

Ritmurile chitarei acompaniază corul de îngeri.

MENUT MAXIMINIAN