~Victoriţa Duţu: „Eu nu mai am timp pentru gândire. Şi atunci cum să mai scriu?“

Eu nu mai pot să scriu poezie , asta este marea mea durere si nu mai pot picta si nici eu nu stiu de ce .Pentru că mi-am pierdut copilăria ; eu nu mai am acea copilarie interioară pentru care să cred in ceva şi să pot face ceva cu ea. Acum mă simt o fiintă bătrână şi intr-o anumită măsură ii înteleg pe cei care nu sunt interesati de nici un fel de carte şi de nici un fel de idée , de nimic, decât de ceea ce facem zilnic de parcă tot ceea ce noi am face nu e legat decât de o mâncare, un cuvânt banal şi de somn. Ei, somnul acesta m-a cuprins si pe mine din cauza acestei preocupări zilnice de a câştiga bani; de fapt aceasta preocupare zilnică pentru bani şi pentru ceea ce eu vreau sa fac material , m-a acaparat aşa de tare şi de mult încât eu nu mai am timp pentru nimic decât pentru munca aceasta care mă isterizează  ; şi pentru somn. Eu nu mai am timp pentru gândire. Şi atunci cum să mai scriu ? Pentru că fizic eu nu mai pot face absolut nimic. Şi nu am alte modalităţi de distractie decât acelea de a le face pe acestea zilnice ; când citesc mă apucă somnul. Şi atunci de ce eu sunt aşa de supărată când alţii nu-mi citesc cărţile, pentru că eu , care sunt aşa de preocupată de cultură si de artă , eu , care produc cultura, sunt aşa de indepărtată de tot ceea ce înseamnă cultură, cel puţin de cateva luni în coace . Ce să le spun altora? Ce sa măi zic de altii?

Ma tin de cumetriile literare care sunt o adevarata pierdere de timp si de bani, dar au si ele o parte buna . In felul acesta am cunoscut foarte multi oameni si am acest exercitiu de a vorbi in fata lor si am invatat ce sa le spun si cum sa le spun  ;este un exercitiu foarte interesant pentru mine, e foarte bine asa, pentru ca in felul acesta oamenii eu ii pot cunoaste si pot sa invat cat mai bine si mai multe despre ceea ce este aceasta fiinta umana si aceasta desprindere de tot ceea ce este omenesc si urat pentru ca aceste patimi omenesti sunt de o jalnica infatisare. Am avut in fata mea ceva asa de urat, incat imi vine greu sa ma exprim: dar Rodica a luat-o razna, de fapt asa era ea dar nu mi-am dat seama ca poate sa se coboare chiar la acest nivel/ Doamne e chiar oribil cu femeia aceasta. Fiecare care a publicat la ea i-a mai spus cate ceva despre el si acuma cand s-au adunat toti s-au trezit ca toate secretele lor le stie o jumatate din Bucuresti ;e jenant, e oribil sa ti se intample asa ceva.

VICTORIŢA DUŢU

2 răspunsuri to “~Victoriţa Duţu: „Eu nu mai am timp pentru gândire. Şi atunci cum să mai scriu?“”

  1. Gheorghe TICLETE Says:

    Sunteti etraordinara. Un unicat, un om pe care ai iluzia ca l-ai cunoscut, il stii, il simti aproape si este atat de depate………..
    Imi plasmuiesc tablouri fantastice-himeric si irealizabile….
    Oricum, m-am bucurat mereu de gandurile ce ma framanta si nu-mi dau pace… Cum anii au trecut si nu semai intorc sa va pot spune mai mult, chiar de gandurile-mi zboara navalnic si fara nici-un rost…
    Acuma sunt departe, dar iluzia ma face sa ma-nsel……….

    De unde-ati avut oare, adresa de e-mail ?

  2. ilincanatanael Says:

    multumesc pentru aceste cuvinte asa de frumosa
    va raspund cu o alta poezie
    HAIDETI TINERI-poem la 20 de ani
    HAIDEŢI TINERI

    Aprilie ’93

    PARTEA ÎNTÂI

    Hei, neam ajuns de ocarã
    Nu auzi cum plânge Dumnezeu
    La fiecare poartã închisã?
    Voi, cei însinguraţi de pãcatele voastre,
    Voi, cei însinguraţi din cauza urii din voi
    Lepãdaţi tina pãcatului vostru
    Şi întindeţi braţele spre Iisus Hristos
    Iisus Hristos, Mântuitorul lumii!!
    Tineri , voi ce sunteţi bãtrâni
    Pentru cã sunteţi bãtrâi sufleteşte,
    Aruncaţi bãtrâneţea din voi,
    Primind lumina lui Iisus,
    Primind lumina de candelã
    În ochii voştri spurcaţi de sãruturi,
    De idei ce nu v-au folosit niciodatã,
    De ţigãri şi dansul satanei.
    Şi-a fãcut omul jucãrii,
    Ca sã-şi uite de pãcate,
    Sã-şi umple timpul lui gol de gândire
    Şi l-a uitat pe Dumnezeu-e atât de simplu!!
    Şi-a fãcut maşini, blocuri , avioane,
    Are ştiinţa cu care creeazã goluri de aer,
    A distrus copacii şi a strivit florile
    Şi crede cu atâta mândrie în el,
    E persoanã importantã în lume,
    Devenit din maimuţã om !!!
    Îşi aprinde becuri şi le-nchide când vrea,
    Astea ţin loc de soare , de luminã,
    Dã drumul la muzicã , la casetofon
    Şi aude spurcãciunile lumii cântând,
    Dã drumul la televizor
    Şi vede femeile goale cum se-ntind ca viermii.
    E bogat, are de toate “învãţatul” nostru,
    Pleacã în strãinãtate sã-şi “etaleze cunoştinţele”
    America e la modã, nu mai e Parisul,
    El nu-şi vinde ţara, şi-o dã degeaba,
    Nu-şi mai place neamul, e de proşti, de calici,
    Nu are dolari România, nu are, e calicã,
    Nu are oameni vrednici sã-i asculte vorbind.

    PARTEA A DOUA

    Haideţi tineri, feciori şi fecioare,
    Voi haiduci minunaţi ai neamului meu,
    Intoxicaţi în felul acesta, nu simţiţi,
    Nu simţiţi ,cum acel ceva sensibil din voi,
    Plânge de fricã sã nu fie distrus?
    Prinţi şi prinţese ai neamului meu,
    Nu vã apasã povara prostiei din jur?
    Haideţi tineri adevãraţi
    Sã devenim tineri prin lumina Liturghiei,
    Sã devenim tineri desãvârşiţi,
    Cântând lui Dumnezeu şi oamenilor despre iubire.
    Noi, cei ce ne temem de bãtrâneţe,
    Noi , cei ce ne temem de moarte,
    Sã aruncãm toatã scâraba ce vine din tinã,
    Sfinţindu-ne trupul nostru,
    Îndumnezeindu-ne speranţa noastrã,
    Înãlţându-ne sufletul nostru,
    Pentru a devevi îngeri aici pe pãmânt.
    Hei , tineri monahi şi mireni totodatã,
    Sã fim tineri prin rugãciunea noastrã,
    Gãsindu-l pe Dumnezeu, pe pãmânt fiind,
    Nu mai suntem bãtrâni, nu mai suntem morţi,
    Suntem pururi tineri, chiar si bãtrâni fiind.
    Sã aruncãm, sã aruncãm toate pãcatele noastre,
    Nu vedeţi câtã suferinţã aduc?
    Sã ne spãlãm trupul şi sufletul nostru,
    Prin botezul lacrimilor noastre,
    Sã venim la Iisus, Mântuitorul lumii,
    Cãci prin El moartea este învinsã,
    Suntem în viaţã şi prin viaţã în El.
    Haideţi, haideţi tineri şi vârstnici,
    Monahi şi mireni totodatã,
    Sã rãsturnãm sufletul nostru cel întinat,
    Întinat de pãcate,
    Sã devenim pururi tineri în lumina lui Iisus,
    Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
    Înãlţat la ceruri şi prezent cu noi,
    În serile de tainã a rugãciunii noastre.
    Haideţi , haideţi tineri,
    Nu vedeţi ce greu este sã fii singur?
    Singur numai cu prostia şi cu pãcatele tale
    Şi a celor din jur?
    Singur şi numai cu dorinţa de a fi alãturi
    De cel care luptã la fel ca şi tine?
    Haideţi , feciori şi fecioare,
    Haiduci minunaţi ai neamului meu,
    Plãieşi tineri ai sfântului Ştefan,
    Lucraţi tainic prin rugãciunea voastrã,
    Daţi perdeaua neguroasã din faţa ochilor voştri,
    Mistuiţi-vã în codri de gânduri
    Şi luaţi aerul dreptãţii în piept.
    Hei, mã auziti, mã auziti, prinţi si prinţese,
    Ajutaţi-mã, ajutaţi-mã ,
    Nu mai pot singurã, am obosit!
    Hei, hei, mã auziţi,
    Nu suntem calici, nu suntem neam de ocarã,
    Putem rãsturna rãul din noi şi din lume,
    Putem învinge moartea sufletului nostru.!!
    Haideţi, haideţi tineri,
    Sã repetãm cuvintele Mântuitorului,
    ”Fiţi desãvârşiţi precum Tatãl vostru
    Cel din ceruri desãvârşit este!”
    Haideţi, sã devenim noi înşine
    În propria noastrã libertate,
    Prin lumina lui Dumnezeu!
    Sã facem din neamul acesta ajuns de ocarã
    Sã dãinuie printr-o cetate de sfinţi.
    Sã facem din el aşa cum l-a visat Eminescu,
    Şi Bãlcescu şi Iancu, şi Tudor Vladimirescu,
    Aşa cum îl visa fiece domnitor,
    Legat de pãmânt şi de ţarã,
    De înţelepciune şi de Dumnezeu.
    Haideţi tineri, monahi şi mireni,
    Sã ne-ajutãm prin cuvântul nostru lãuntric,
    Nu simţiţi, nu simţiţi cum cineva bate la uşã
    Iar noi nu deschidem?
    Haideţi sã privim , sã privim la minunãţia naturii
    Şi vom auzi, vom auzi , cum cântã Dumnezeu!!!
    Hei, frumuseţe tânãrã şi trainicã ,
    Tineri ce suntem tineri şi vom rãmâne tineri,
    Sã aducem jertfa sufletului nostru
    Pe altarul creaţiei,
    Ce este viaţa noastrã îndumnezeitã.
    Ştiţi, pãmântul are nevoie de sfinţi
    Cum are nevoie o floare de soare,
    Luaţi-vã rolul în serios
    Cã Dumnezeu ne aşteaptã în tainã
    Sã pângem şi sã vorbim fericiţi
    Alãturi de El.

    Nota: aceasta poezie a fost scrisa în ’92 şi citita la un miting la Iaşi, în ’93, organizat de ASCOR ,in fata Palatului Culturii şi a aparut imediat pe posturile de radio şi televiziune .

Lasă un comentariu

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • mai 2024
    L M M J V S D
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    2728293031  
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou