NR. 4/2010

Cezarina Adamescu: „Panseuri lirice sau tânăra pasăre a înţelepciunii“

Aşa cum mărturiseşte tânărul autor în Cuvântul în care-şi motivează  demersul reflexiv de la începutul noii sale lucrări, “Toate aceste panseuri, extrase în majoritate din volumele precedente de versuri, nu se vor a fi definiţii sau idei preconcepute despre ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem în vieţile noastre. Îmi voi cere scuze dacă vor apărea unele contradicţii, ele reflectând stările diferite prin care trece un om, fie de luciditate şi credinţă în anumite valori, fie de rătăcire. Însă, cum spuneam mai demult într-un eseu despre fericire, în interiorul contradicţiilor se află cheia. Datoria noastră, a tuturor, este să ne căutăm sensul existenţei, indiferent de disciplinele sau artele prin care înfăptuim acest lucru.”

Şi celor care cârcotesc împotriva acestui gen care solicită atât inteligenţa, experienţa de viaţă  dar şi trăirea afectivă, Ionuţ Caragea le spune: „Nimeni nu este obligat să-şi caute fericirea în <Dicţionarul suferinţei>. >>>>

Cristina Gabriela Nemeş: „Rugă la ceas tainic de înserare“

Soarele coboară-n dulce asfinţit,

Se-mprăştie în zare miros de fân cosit.

Liniştea s-aşterne tainic peste sat,

Toaca lin răsună,clopotele bat.
**********

Lumină lină a rugăciunii de seară,

Pătrunde printre lumânări de ceară.

Şi-o pace neânţeleasă se pogoară lin,

În sufletul meu,peste floarea de crin.
**********

Cuvinte negrăite ard tainic în inima mea

Şi dorului din suflet,apă-i dă să bea,

Izvoare nesfârşite,de iubire cerească,

Lumină şi căldură  dumnezeiască. >>>>

Cristina Ştefan: Din volumul „În umbra lui Sisif“

EA

Ea este sufletul terestru al ierbii

în care condurii patimilor lui

se afundă universal şi genetic.

*********

Ea îl iubeşte cu verdele viu…

*********

Ea este membrana chemărilor lui

în puritatea ne’nţeleasă a ecoului

lovit de stânci, de scoici, de albastru…

*********

Ea îl iubeşte cu transparenţa ei fulguită.

*********

Ea este ochiul de lumină  al curcubeului

solar, întors în torţa beznă  a răsăritului. >>>>

Tania Ramon: „Ador să iubesc călcâiul din tine“

ador să iubesc călcîiul din tine.

*********

priveşti la fel de năuc
ca şi mine fotografii de zeiţe,
mîncăm biscuiţi,
deja ne-am turtit de trei ori
între haos şi lene,
ce lume dom`le, ce lume
cu destine sau fiţe de filme
cînd de fapt o coapsă-n mătase
e arcada lumii pe unde
armate amoreze cu salutul la tîmplă
îşi fac defilarea  >>>>

Cornel C. Costea: „Mama“

Cu tine, Mamă, azi totul se-nnoieşte,

Iar din tăcuta-ţi taină lumina înfloreşte

Şi urcă-ncet spre locul ce-n linişte aşteaptă

Să  fie-umplut de Tine cea pură şi-nţeleaptă.

Din Tine, Mamă, azi toate se vor naşte

Aşa cum orişiunde lumina te cunoaşte

Şi înspre Tine-aleargă cu sufletul deschis

Iertare  să îţi ceară, aici, ca şi  în vis.

Spre Tine, Mamă, se-ndreaptă-a mea chemare,

Ascultă-mă  şi vino-mi întu întâmpinare

Şi-adu cu Tine, Mamă, al tău surâs divin

Ce noaptea-o luminează şi-mi face somnul lin. >>>>

Magdalena Albu: „Omul contemporan şi ecuaţia timpului său“

„Destinul nostru nu este înfricoşător pentru că este ireal, este înfricoşător pentru că este ireversibil şi de fier. Timpul este substanţa din care sunt făcut. Timpul este fluviul care mă ia cu el, dar eu sunt chiar timpul; este tigrul care mă descompune, dar eu sunt chiar tigrul; este focul care mă consumă, dar eu sunt chiar focul.” Jorge Luis Borges

Mă procupă  timpul în măsura în care ştiu că îmi este foarte drămuit de divinitate. Fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi lasă o părticică de vreme, în care îşi consumă mai mult dilematica existenţială proprie prin fel şi fel de întrebări cu răspuns neconturat, decât încearcă să îşi simtă viaţa pulsând cu patimă nedisimulată în oricare secundă a sa. Şi, în tot acest interval scris în cheia explicit a secundelor vagi de conţinut, culmea, „avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim; avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…”, aşa cum scria cândva Marcel Moreau în „Discursul contra piedicilor”. >>>>

Cristina Lorincz: „Lucruri simple“

Iartă-mi îndrăzneala gândului care caută

răspuns.

Aici sufletul meu se izbeşte de

prejudecată

şi rămâne atârnat de ultima speranţă

în turnul tăcerii.

Tăcere,  lumini de întuneric…

De ce răspunsul trebuie să  urmeze   unei

întrebări?

De ce întrebarea trebuie să  afle

un răspuns?

De ce?… Şi totuşi îndoiala e cel mai de preţ

dar. >>>>

Cezarina Adamescu: „Gânduri înflorite-n cuvinte“

*Nu există  bucurie mai mare decât aceea de a fi viu în inima ta, pentru a avea darul, libertatea şi privilegiul de a iubi.

*Smulg cuvintele de pe suflet ca pe nişte tuleie de pe o pasăre vie; în urma lor, crâmpeie de vise ţâşnind roşii, pe albii pereţi ai sinelui fiinţial  de dinaintea de sine.

*Tăcerea –  ca o felină la pândă, gata să-şi înfigă gheara în jugulara, tresărind abia perceptibil, a nopţii astronomice.

*Dintr-o mie de gânduri care-ţi trec zilnic prin minte, măcar unul, demn de reţinut, vrednic de a-ţi împlini rostul în lume. Restul, păstrează-le pentru un timp mai prielnic.

*Din umilul grăunte de gând poate răsări un lăstar care va deveni un arbore în toată splendoarea şi măreţia.

*Nu toţi cei care gândesc sunt gânditori, aşa cum nu toţi cei care învaţă să scrie devin scriitori. >>>>

Mirela Savin: „Elemente crepusculare în poezia «Altfel» de George Bacovia“

ALTFEL

Omul începuse să vorbească  singur…

Şi totul se mişca în umbre trecătoare –

Un cer de plumb de-a pururea domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

********
Nimic. Pustiul tot mai larg părea…

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească  singur…

În abordarea prezentei lucrǎri, Elemente crepusculare în poezia Altfel de George Bacovia, am avut ca punct de plecare afirmaţia lui Angelo Marchese, şi anume faptul că statutul comunicativ al textului poetic va fi, în structura de suprafaţă, incomplet şi neomogen din punct de vedere semantic. Marchese constatǎ faptul cǎ la o re-lecturǎ, lectorul-leone (trad.n. M.S. cititorul-leu), în structura de adâncime, va închide aceastǎ lume care se va transforma în lumi, devenind, în fapt, deschiderea unei autoreprezentări a propriei individualităţi.  >>>>

Monica Sumalan: „Dincolo de constelaţii“

Ne-am  ridicat deasupra tuturor chiar şi atunci când  curcubeul  s-a rătăcit în marea inimii noastre.

Ne-am privit umbra chiar şi atunci când ultima speranţă fusese pierdută.

Noi şi iubirea.

Iubirea ca o rază a dimineţii.

Uneori ne opresc dureri fără număr,uneori uităm de tot şi toate.

Iubirea   ,ne-a dat puterea să  privim spre soarele dimineţii,iubirea ne-a dăruit puterea de a înfrunta neputinţa şi dezolarea.

Noi şi iubirea.

Gândul de a ne putea privi umbra, dincolo de constelaţii.

Ne învăluim trupul în tăcere, in primăvară şi speranţă.

Am sorbit clipele,şi ele s-au prefacut în fire de iarbă ,în iarba cea verde a câmpiei. >>>>

Marcela Ioana Creţ: „Jurnalul unei fete care râde“

PRIMĂVARA

Curtea cu vişini

e brodată cu floricele albe,

cu petale mici,

din mijlocul cărora

izvorăşte o rază de soare.

O fetiţă mică, slăbuţă,

cu părul aproape blond,

deschide uşa,

lăsand pe prag toată amaraciunea

pe care cei patru pereţi o ascund.

Se apleacă,

culege în mânuţa ei firavă

câteva floricele mici…

care instantaneu

zugravesc

• • • pe chipul ei un surâs divin. >>>>

Corina Niculaescu: „Cugetări: Eu, eu şi eu“

Faţa palidă, cearcănele, părul ciufulit, urmele, cicatricele, toate sunt doar efectele luptei dintre „Eu” şi…”Eu”. Totul pare să se petreacă într-un loc umed, întunecat, o peşteră  ruptă de realitate, departe de mine, dar totuşi în mine, in mintea mea.

„Eul” narcisist, avid de propria imagine, de propriile idei, se iubeşte, se adora nu vrea nimic altceva în afară de o oglindă şi oameni(orice) care să-l laude, să-l facă în fiecare clipă conştient de valoarea sa; acest eu idealist este in luptă cu un „Eu” realist, care se urăşte, ştie că este un nimic, vrea să fie cineva, să facă ceva, să fie frumos, iubit, idolatrizat, genial… Dar acestea rămân doar nişte aspiraţii pe care acest eu dispreţuitor(de sine) este perfect conştient că nu o să le poată transforma în realitaţi.

Un alt „Eu” inexpresiv, gol pur şi simplu, stă între celelalte două şi încearcă să le aproprie, să le faca unul şi acelaşi „Eu”, după care să se contopeasca el însuşi cu ele. Însă, tot ceea ce provoacă e durere, mai multă nehotărâre, care ar putea sfarşi prin pierderea definitivă a celor trei „Euri”. >>>>

Florentina Orza: „Aburi plutesc”

aburi plutesc în orizontul mahmur

învăluit de iubirea din noapte

te vezi ştergând lacrimi deshidratate

trăgând de picior miile de şoapte

rostite-n amurg

*******

sunetul cheii ce lacătul deschide

sufletul obosit de-atâtea suferinţe

trezeşte gândul văduvit de realitate

certifică ale tale cuvinte îmbrăcate

în aură >>>>

Petre Flueraşu: „La Omaha se debarcă din nou“

Soarele părea că apune în buncărul vechi. Sau cel puţin asta era impresia lui Trepe. Nu înţelese dorinţa lui Neriad de a veni aici, dar acum se plimba împreună cu maestrul său prin căldura sufocantă a Normandiei. Încetase să mai încerce să priceapă motivele lui Neriad. Aştepta pur şi simplu ca ele să se dezvăluie de la sine.

– Vezi cât de frumos este, comentă Neriad aproape imperceptibil. Simţi cum istoria te învăluie din toate părţile?

Trepe încuviinţă tăcut din cap. Nu înţelegea ce anume i se părea maestrului său atât de fascinant. Era pur şi simplu o plajă enervantă şi câteva clădiri vechi care lui nu îi spuneau nimic. Nu înţelegea care era lecţia pe care ar fi trebuit să o înţeleagă aici…

Tocmai când se pregătea să îi spună bătrânului că s-a plictisit şi vrea să plece, acesta îi atrase atenţia spre oceanul agitat. >>>>

Gabriela Marieta Secu: „Nu-mi duc“

Nu-mi duc

Cuvintele în târg

Si mai ales,

Nu-mi vând

Visele

In amurg…

Nu-mi pierd

In azi

Ziua de ieri

Când dinspre viitor

Îmi curg

Păreri…

Atemporal

Iubirea

Mă  rescrie

La ţărmul clipei

Prag de nebunie… >>>>

Carmen Tania Grigore: „Ca o minune târzie“

Ca o minune târzie

Destinul se scutură

de apa cea grea,

prin stropii ce încă

sunt dependenţi de ninsoare

buzele îşi plimbă

şoaptele

cum sângele duce

flacăra

tot mai purificatoare,

într-o noapte mă voi preschimba

într-un felinar,

îmi voi strânge

bolile în jur

ca o minune târzie,

ochii vor improviza >>>>

George Vasilache: „Cuvintele iubirii“

CUVINTELE IUBIRII

Te priveam când întâia oară

Am simţit un cărbune aprins

Şi un freamăt prelung m-a atins

C-a o dulce-adiere de seară…

Am simţit cum sclipeşti înspre mine

Într-un tandru şi aievea vis

Ce o splendidă lume-a deschis

În mirajul unei ochi de copile…

Şi-n zadar am pornit să te caut

Undeva… într-o vale adâncă…

Şi acolo săpat pe o stâncă

Te-am vegheat, căci aveam să te aflu. >>>>

Cristian Lisandru: „Coşmar. Sau poate…“

Se trezise plin de draci, lăsând să-i scape şi o înjurătură suculentă. Nu dormise deloc bine, se răsucise când pe o parte, când pe cealaltă, aparatul de aer condiţionat îşi dăduse obştescul sfârşit cu o seară înainte şi rezultase o căldură înăbuşitoare. Pentru ca tacâmul să fie complet, iar noaptea ratată de-a binelea, coşmarurile dăduseră buzna ca musafirii nepoftiţi de cum pusese capul pe pernă. Într-unul dintre ele – mai multe coşmaruri în aceeaşi noapte, nu este aceasta o îndrăzneală onirică supremă? -, alergase aproape sufocat pe o potecă de munte nesfârşită până căzuse din picioare şi se prăbuşise în hău. Lovindu-se de pământ – într-o tăcere deplină, fiindcă visele erau frânturi de film mut, alb-negru -, avusese surpriza să constate că trăia, ce chestie, nu m-am dezintegrat, numai că muntele devenise mare, iar nenorocita aia de potecă era o plajă lungă străpunsă de cactuşi. Se şi întrebase, în somn: >>>>