~Valentina Becart: „Labirintul singurătăţii“

LABIRINTUL SINGURĂTĂŢII

Voi…
ce ştiţi să opriţi
căderea clipei
în cupa gândului
deschis ca o floare de mai…
nu vă fie teamă
de rătăcirea
prin labirintul singurătăţii…

Voi sunteţi măsura
sublimei cutezanţe
şi mărturia „ a toate” –
voi…
ce năzuiţi a săpa fântâni
spre a găsi izvorul
celei mai pure
creaţii…

Voi…
ce ştiţi a smulge
stâncii
aurul cuvintelor…
cuvinte ce şi-au ascuns în adâncuri
cu teamă… strălucirea…
luaţi aminte la călăuze
ce vă surâd
cu chip de înger…

… drumul ce v-arată
e pavat cu vorbe goale
şi mânjit
cu sângele nevinovat
al florilor deschise delicat
pe marginea abisului
ce-şi caută martirii…

Voi…
ce ştiţi să opriţi
curgerea timpului
cu puterea cuvântului…
ridicat ca un zid în faţa neantului…

… nu vă fie teamă
de măreţia creaţiei
ce-o veţi lăsa mărturie
celor – ce nu vor cunoaşte poate…
labirintul singurătăţii
devenit mormânt al pierzaniei
ochiului stins al regelui Oedip
ce-a căutat cu patos adevărul
adevărul…

din ciclul (poeme becartiene)

___________________

MĂ VOI ARUNCA ÎN MOARTE… CU INDIFERENŢA UNUI SURÂS

Mă voi arunca în moarte
ca-ntr-un ocean de fericire
valul ucigaş
mă va îmbrăţişa
o! cu câtă duioşie…
ca pe singura solie
trimisă strămoşilor
ce-n calea lină
izbăviţi de zbucium
or să-mi vină…

… degeaba-şi poartă umbra
prin insula-mi pustie
prea vrednică-i de milă
prea dornică-i de teamă…

– nu-i voi da speranţă –

chiar de se anină
de răni nevindecate
şi de gândul ultim
ce l-am scris cu sânge
pe o carte…

Mă voi arunca în moarte
ca-ntr-un abis de împlinire
chemarea adâncului
va fi pentru mine
nădejdea-n vindecare
şi-mbrăţişarea – cu liniştea divină –

Mă voi arunca în moarte
ca-ntr-o noapte fără zi…
de braţele-i haine
nu mă voi feri
ci blând voi adormi
ca-ntr-o dulce ironie
ca-ntr-o tristă… veselie…
tristă veselie…

din ciclul (poeme becartiene)

___________________

DESTINUL – ZĂRIT ÎN CIOBURI DE OGLINZI

În cioburi de oglinzi
mi-am zărit destinul
– siluetă graţioasă în nuanţe roz –
da! mi se potriveşte…
dar gândul
frânt mi-a fost fără veste
de neantul – ce m-ademenea…

m-am apropiat un pas… poate doi…
şi mi s-a părut – cum un ochi străin
ca o fiară a nopţii
dintr-un colţ sticlos… mă pândea –

… şi destinul se derula nemilos
arătând cu degetul
în sus… sau în jos!

aşteptare încordată…
fulgurante imagini
pe retina-mi de sânge pătată
şi glasul fiinţei – năucită de spaimă –
ce striga:
„Salvaţi-l!”
şi funesta clipă – spre bucuria gloatei
în arena cu lei
mă târa…
mă târa…

În cioburi de oglinzi
mi-am zărit destinul
– paiaţă zdrenţuită… spoită-n roz –
şi-nspăimântat
m-am depărtat în grabă
un pas… poate doi…
şi-un glas străin, ascuţit, dureros
ca un colţ sticlos
în suflet mi s-a strecurat
s-a strecurat…

din ciclul (poeme becartiene)

mulţumesc.

cu deosebită preţuire,

VALENTINA BECART