CATRE TINERI -Alexandru Nemoianu (SUA):” Lauda Melancoliei “

In urma cu scurta vreme a aparut o carte foarte interesanta : Eric Wilson – „Against Happiness;In Praise of Melancholy„(Impotriva Fericirii;In lauda Melancoliei).

Autorul arata ca obsesia lumii consumeriste cu „fericirea” este in fapt expresia fricii, a programului de inregimentare si mediocrizare . Autorul arata ca doar cei „melancolici”,”cei nefericiti”,”cei tristi”, sunt capabili sa vada „lumea” in toata splendida ei complexitate si , culmea , sa stie si ce este antipodul „melancoliei” adica”bucuria”. Oare ce alta este aceasta carte decat adeverirea , incaodata, a adevarului „Fericiti cei ce plang caci aceia se vor mangaia”?

PROZA – Camelia Radu: „Eterna plajă“

Stătea pe malul apei, scormonind în nisip şi uneori găsea câte un ciob colorat. Porţelanuri vechi, albastre, rotunjite de apă, o priveau misterios; cristale mici, încă ascuţite, împrăştiau raze iuţi şi, de cele mai multe ori, bucăţi de ceramică roşiatică, resemnate într-un somn adânc, închise pentru totdeauna înţelegerii, poposeau pentru o clipă în palma sa. Le cerceta cu mirare, de fiecare dată, cu toate că lucrurile se petreceau în fiecare zi la fel.
– Ce faci?
– Dacă aş şti…
– E bine când îţi dai seama că nu ştii.
– E doar o tristeţe. Aş vrea să nu mai fie, dar ea trece prin mine fără să înţeleg de unde vine şi unde vrea să ajungă, dacă este a mea sau nu… parcă ar cere ceva.
– Mda, multă singurătate. Dacă vrei, îţi ţin de urât.
– Vreau. Numai că nu este atât de simplu.
– Nimic nu este „aşa de simplu”.
– Şi atunci de ce spui că îmi vei ţine de urât?
– Ai vrea să rămân? >>>>>

VOCI NOI – Ana Cotmeana: „Roşioara care vroia să devină cireaşă“

A fost odata ca niciodata o rosioara frumoasa si vesela, care locuia impreuna cu surorile si parintii ei intr-o gradina.
In fata gradinii se inalta un cires plin de fructe ce atarnau asemeni unor cercei rubinii si grei.
Nu trecea nici o zi fara ca rosioara noastra sa se uite cu admiratie catre copac si sa ii spuna mamei sale :
Mama, mama, ce frumos si bogat este ciresul din fata gradinii noastre ! Nu-i aşa mami, nu-i aşa ?
Ba da draga mea, ba da.
Si uite ce mandru isi inalta el crengile viguroase catre soare, sus, sus de tot ! Nu ca noi rosiile care ne parguim si ne prabusim grele pe pămînt.
Stii, mami – continua rosioara- eu vreau ca de azi sa fiu o cireasa mica si draguta, cocotata in copac si aproape de cer.
Nici nu isi ispravi rosioara bine vorba ca o furtuna se isca din senin si un fulger trazni intr-o clipita copacul. Ciresele se imprastiara care pe unde, triste si arse, iar din copacul cel viguros nu mai ramase decat…scrum. >>>

Victoriţa Duţu: „Eu nu mai am timp pentru gândire. Şi atunci cum să mai scriu?“

Eu nu mai pot să scriu poezie , asta este marea mea durere si nu mai pot picta si nici eu nu stiu de ce .Pentru că mi-am pierdut copilăria ; eu nu mai am acea copilarie interioară pentru care să cred in ceva şi să pot face ceva cu ea. Acum mă simt o fiintă bătrână şi intr-o anumită măsură ii înteleg pe cei care nu sunt interesati de nici un fel de carte şi de nici un fel de idée , de nimic, decât de ceea ce facem zilnic de parcă tot ceea ce noi am face nu e legat decât de o mâncare, un cuvânt banal şi de somn. Ei, somnul acesta m-a cuprins si pe mine din cauza acestei preocupări zilnice de a câştiga bani; de fapt aceasta preocupare zilnică pentru bani şi pentru ceea ce eu vreau sa fac material , m-a acaparat aşa de tare şi de mult încât eu nu mai am timp pentru nimic decât pentru munca aceasta care mă isterizează ; şi pentru somn. Eu nu mai am timp pentru gândire. Şi atunci cum să mai scriu ? Pentru că fizic eu nu mai pot face absolut nimic. >>>>>

ESEU – Octavian Dărmănescu: „Marele Kitsch“

Kitschul este un peşte de televizor. Kitschul este un goblen făcut la un război industrial. Kitschul cel mai monstruos, marele kitsch, este o floare de cârpă, pusă la zvântat pe sârmă. Kitschul este o amânare a lucrului bine făcut, un refuz deliberat de a închide cercul. Kitschul este o comedie a integrităţii, kitschul este omul înaintea strănutului. Nenorocirea practică ne arată milioane de kitschuri care ne înconjoară pentru că li se permite acest lucru. Plescăit, plimbat prin gură, gustul unora pentru lucruri estetic-scandaloase este ca guma împachetată grijuliu pentru a fi reluată. Consumatorul de kitsch nu-şi poate disciplina privirea, este mândru, ştie câte pene face găina de plastic pe care-a cumpărat-o.
Bazarul sau civilizaţia hazului. Kitschul este o icoană cu termometru. O deviere de stânga, întru dublă-eficienţă, de la dreapta credinţă. Kitschul este o flotă de îngeraşi plouaţi, căzuţi din raiul lor de gips-carton. Kitschul este un scandal rentabil – vine din germană şi este un ceva făcut pentru a fi vândut ieftin. >>>

Dudi Tăimănescu Bălăiţă: Poeme

AZI TE-AŞ IUBI…
Iubeai exasperat cum clipa dată
să prindă infinitu-ntr-o zvâcnire
nedându-ţi careva vreo păsuire
şi-având-o la-ndemână doar o dată.

Iubeam ca un copac scurmând simţire
prin asanata sevă devastată
de setea ce-a ucis, înverşunată,
c-un fulger – cinci decenii de-mplinire.

Iubeai…, iubeam…: cuvinte însăilate
amirosind furtuni copleşitoare
cu jurăminte de fidelitate
păstrate – foc şi scrum prin calendare. >>>>>>

Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Scurtă dizertaţie despre cronica de carte“

La indemnul unei prietene dragi, colaboratoare a publicatiilor online Ecoul si Monitorul Cultural, am rasfoit cu mare placere revista  dedicata cartilor mai mult sau mai putin mediatizate din spatiul cultural romanesc. Chiar daca probabil calificarile mele nu se compara nici pe departe cu nivelul profesional la care se situeaza cronicarii ei , este o mare bucurie sa constat calitatea incontestabila a materialelor din revista on-line ” O carte pe zi „ . Stiu prea bine din proprie experienta ca o cronica scrisa cu talent poate deveni ea insasi o mica opera de arta. Nu intamplator a scris Kirkegaard o carte intreaga numai cu prefete, incercand sa reabiliteze acest gen literar pe care il tratam drept „copil vitreg”. (Soren Kirkegaard, Frica si cutremur – Prefete, Sibiu, Editura Honterus 2007, ISBN 978-973-1725-04-8). De asemenea, chiar daca invecinarea cu Kirkegaard nu e direct posibila, contemporanul nostru francez Michel Houellebeq si-a inceput cariera cu un mic volum de reflectii pe marginea operei (inexistente) a unui autor inventat de el special in acest scop.
>>>>>

Alina Maria Ivan: „Timp să nu te găsesc“

IUBIREA VINE CU TAXIUL
iubirea vine din nou cu taxiul
acum plăteşte cursa
drum dincolo de întuneric
de la un suflet nenorocit la altul
de la o poartă la alta
închid uşa cu lacătul
în zadar
tot la mine vine
când văd o maşină galbenă
în faţa casei mele
îmi stâng lacrimile într-o cutie cu amintiri
de acum când iubirea vine cu taxiul
eu îmi trimit sufletul la plimbare
cu aceeaşi maşină >>>>>>

ESEU – Anca Negru: „Singurătatea insului“

„În raport cu existenţa privită în totalitatea ei spaţio-temporală, adică în raport cu lumea şi vremea, fiecare ins se poate defini ca singurătate de existenţă, ca o unitate sui-generis, adică ca o parte care are însuşirea, sub anumite raporturi, de a funcţiona ca tot. […]
Dacă izolarea de restul existenţei e condiţia care face posibilă, logic, existenţa insului ca ins, singurătatea lui nu este totuşi decât un văl al Mayei.” (Mircea Vulcănescu, Existenţa concretă în metafizica românească, ed. Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 56-57)
Se poate defini insul ca „singurătate de existenţă”? Sub ce raporturi poate funcţiona ca tot în aceste condiţii? Este sigurătatea fiinţării umane „un văl al Mayei”?
Orice individ reprezintă o unitate, un tot nu numai „funcţional”, ci şi coerent şi omogen substanţial. Insul ca sine individual (afect-intelect) are o ontologie specială ce oscilează între subiectiv şi obiectiv, între potenţial şi actual, între concret şi abstract.
Prima realitate cunoscută şi re-cunoscută este în-fiinţarea, adica propria existare şi fiinţare. Sinele individual este monadic, deşi dinamic esenţial, are acea primă şi supremă calitate de a fi. Sinele individual, în sigurătatea unicităţii sale, se în-fiinţează permanent prin modalităţile fiinţării şi acţionării asupra existentului. >>>>>

Andrei Novac: „Parisul în diverse forme“

URME
Cerul se împarte în bucăţi de pământ,
cu ochii ei
aş putea prinde lumea
şi spaţiul dintre noi
ca nişte urme
nu foarte întregi,
dar prelungite,
buze de ceaţă
intr-o dimineaţă de toamnă friguroasă.
Ne strângem bine palmele,
ne îmbrăţişăm cu toate bucuriile
care credem că au viaţă,
în rest, suntem noi,
ne îndrăgostim, plângem şi murim. >>>>>>

Ana Maria Balas: „Hybris“

HYBRIS
Surade ochiul cerului cu lacrimi de fiere stoarsa,
Uneori ma rog la pietre sa ma trezesc din nou;
buzele mele unesc o ruga
si se despart inainte de a atinge cerul…
din arse maini de lut
cresc degete unite
si brate cresc spre cer,
si buze , ochi flamanzi –
cresc ochii respirand in salturi mici,
amprentele zilelor de ieri. >>>>>

VOCI NOI – Camelia Radu: „Hymera albastră“

Da, am fugit… „nu ești nici pe departe”, mi-ai spus… nu sunt… şi atunci am fugit… pentru că ştii? În realitate, nimeni nu e… dacă nu există ochii care să îl vadă, să îl recunoască, nu e… Lumina lor, lumina ce te atinge şi te înfăşoară în vis, ademenindu-te şi făcându-te să crezi, fascinaţia de a vedea vederea ta, cea mai frumoasă dintre ele, te fac să vrei să fii… Altfel, fugi, îţi pui mâinile la ochi şi întorci spatele vieţii, te lipeşti de primul perete şi taci… Cine să îţi pună mâna pe umăr, să-ţi spună: “Întoarce-te, sunt eu, chiar eu, întoarce-te…”
Nu eşti, cu adevărat nu eşti, decât prin ochii celui ce te vede… altfel, rămâi doar un contur pe un perete… fără umbră, un desen… Da, am fugit… sau poate tu, fără să ştii, m-ai gonit, nevăzându-mă…
Totul a început în dimineaţa aceea de februarie când, deschizând fereastra, ai rămas uimit… Pe pervazul îngheţat, ai găsit o pasăre ciudată, albastră, aproape moartă… şi te-ai speriat… ai crezut că este o fată, dar zărindu-mi aripile, te-ai liniştit… de parcă aşa nu te-aş fi putut iubi… >>>>>

Dana Banu: Poeme

STRĂLUCITOAREA LUMINĂ DIN OCHII BĂRBAŢILOR
bărbaţi cu o strălucitoare lumină în ochi
umbroase treceri
am învăţat de la ei imitându-i
liniştea
(căderea serii ne-a luat prin surprindere
contururi moi
maiestuoase acrobaţii şi alchimii absurde
hazard şi catifea
brocarturi levantine
voci de salon albastre)
să mai spun că am trecut prin atâtea forme ciudate
mereu fixată în aceeaşi ramă plictisitor-ovală
cu ireală tandreţe i-am descompus
în particule strălucitoare
zăpada ce tocmai cade acum din ceruri limpide
e lumina din ochii bărbaţilor
ce-au fost cândva >>>>>>

CARTI SI AUTORI – Monica Grosu: „Nelinişti … sau inefabilul unui bărbat şi al unei femei trăind drama fiinţei“

Nelinişti (Editura ,,Grigore Moisil”, Bacău, 2006) este o carte relativ recentă, densă sub aspect tematic şi cu un titlu simbolic ce reuneşte câteva scrieri mai vechi ale autorului, Lucian Vasile Bâgiu, tânăr prozator alba – iulian cu evidente deschideri spre literatura modernă, problematică şi cu substrat mistico – filosofic. Neliniştile ce răscolesc vieţile personajelor prezentate sunt, de fapt, neliniştile fiinţei, ale autorului, ale cititorului sau ale altcuiva, singura condiţie fiind aceea de a accepta provocarea unei incursiuni în propriul eu, în lumea conştiinţei, în spaţiul mental al întrebărilor şi căutării cu îndârjire a unor răspunsuri.
Volumul cuprinde în alcătuirea sa trei scrieri în proză (Profesorul, Inefabil, Un bărbăt şi o femeie) şi o ,,dramă a fiinţei”, Nelinişti, având o unitate de conţinut riguroasă, construită în jurul unei idei şi închegându-se prin metoda ciorchinelui într-un conglomerat de imagini ce converg toate spre aceeaşi temă, moartea. >>>>>

Ana Petrescu: „Viaţă de nasture“

Era foarte mândru când a ieşit din fabrică. Era al treilea nasture de la gât în jos, o minunăţie de un verde fosforescent. Până şi fermoarul de la buzunarul de la piept al hainei se uita cu puţină invidie la el. Ai crede că entuziasmul i-ar fi trecut cât a stat şi a aşteptat în magazin ca cineva să cumpere jacheta, dar nu. El se uita admirativ la oamenii ce veneau şi atingeau haina sau o probau. Într-una din zile îl atinsese o domnişoară mignonă care se hotărâse să încheie jacheta până la ultimul buton şi să ridice şi gulerul. What a day that was! A simţit aşa că i se urcă „sângele” la cap şi dacă ar fi avut urechi sigur i-ar fi ţiuit. Oricum se înverzise tot şi spera ca restul fraţilor săi, aliniaţi în şir cu el să nu observe şi-plus să nu-şi dea nici fata seama şi să creadă că jacheta are un defect din fabrică. Când a fost cumpărat de un bărbat firav (era o jachetă unisex sau poate ambisex, sau duosex, sau cum vreţi să-i spuneţi), care de cum se îmbrăcă cu ea zise ‘O cumpăr’, deşi venea pe el ca pe un gard, nasturaşul nostru a fost în culmea fericirii. Se gândea, oh boy, oh boy (pentru că învăţase ceva engleză de la un hanorac cu glugă marca Gap), o să ies în lume. Sper să nu fie prea orbitor soarele. >>>>>

PROFIL – Ionuţ Ţene: Mică antologie lirică

CREZ
Sunt ultimul dac a l acestui pământ
Sunt ultima clipă a acestei zile
Sunt ultima picătură de rouă de pe piciorul ierbii
Sunt ultimul strigoi printre mormintele strămoşilor
Sunt ultimul român dintre români
Sunt ultimul dintre cei ce sunt
Sunt ultimul dintre cei ce nu sunt
Sunt ultimul dintre ultimii
Sunt ultimul
Sunt >>>>

TABLETA – Cezar Adonis Mihalache: „Murmurul sirenei“

Dacă nu ar ţine-o din bâlbă în bâlbă, s-ar vedea cât e de peltică. Aşa că, pentru imagine, o bâlbă e mai de dorit decât un rest de vorbă înghiţit pe nemestecate. Desigur, biata fată nu îşi doreşte nici una, nici alta. Nu vrea să fie nici împleticită în vorbe, nici peltică în rostire, nici eliptică în raţionamente. Adică nu, aici nici nu ar avea cum să fie pustie. Pentru că nu are propriile judecăţi, ci le reproduce pe cele învăţate la meditaţiile politice din inima familiei.
Desigur, gramatica este perfidă. O asemenea capcană pentru un îngeraş ca ea?! Nu se cade… De aceea, poate nici nu ar trebuie să-i fie prea ruşine. Şi nici tăticul nu ar trebui să o mai certe. Că nici el nu e mai departe de firul ierbii. Măcar fata cea mică are o scuză, fiind silită să chiulească de la şcoli pentru a se putea face remarcată pe podiumurile de modă. Şi nu fugea de la ore doar aşa, să sară gardul de la Poarta 4 să se holbeze în zare. Şi, în fond, de unde să aibă ea habar că va ajunge într-o zi să mai şi murmure? Mai ales că ea a fost mereu admirată, aplaudată, fără a fi nevoie a spune o vorbă. >>>>>

DEBUT IN TEATRU – Ion Mischevca (Chisinau): „Autobuzul buclucaş“

Acţiunea se desfăşoară într-un autobuz interurban. Într-un colţ al piedestalului de scaune (de sub care funcţionează motorul) aţipeşte un Amărât, acoperit cu o jachetă sură.
Actul I
Ultima dimineaţă de vară. Autobuzul staţionează la staţia terminus, a unui orăşel. Toate uşile sunt deschise. Şoferul, aflat în cabina sa, răsfoieşte şi completează cu stângăcie nişte dări de seamă faţă de Parcul Urban de Autobuze. Dinspre boxele radioului hârâie o melodie din folclor.
Pe un scaun din faţa autobuzului, orientat spre interior, stă o Doamnă, cu capul îmbrobodit şi cu o coafură sub formă de con.
Scena I
MUCALITUL, ŞOFERUL şi DOAMNA
MUCALITUL (intrând pe uşa din faţă, ciocănind cu degetul în geam; într-o rusă stâlcită): Ну… сколько стоит дорога?…¹
ŞOFERUL (prima zi pe rută): Drumul, nu ţ-oi spune… Da’ „proiezdu”², îi tot atâta cât o fost până „amuia”³… >>>>>

Angela Bîrsan: „Părintele Ioan“(fragment din vol. ” Dreptul la singuratate”, in pregatire)

Parintele Ioan Selejan, episcopul nostru, e un om smerit facut tot parca dintr-o impletititura de blandete, intelepciune cuminte, o anume si potrivita sfiala amestecata cu hotarari grele, de barbat care parca ar fi fost general in toate razboaiele lumii, si cele vazute si cele nevazute. Un om cu atata calm si mai ales dezbracat de haina grea a multor ierarhi, cea a vicleniei si a dorintei de a fi cat mai sus intre purtatorii de mitra. Un om care, din ascultare binecuvantata a venit, in 1994, dintre palmierii Ierusalimului unde slujea biserica romaneasca in Tara Sfanta fara nici o parere de rau in gerurile uscate, de -30 de grade din Harghita pentru a fi pastor unor putine oi, ratacite si abandonate, -vorbitori de limba materna romana, vreo suta de mii din Harghita si Covasna- in mijlocul minoritatii maghiare, de catre mai marii Bucurestiului care-si aduc aminte de cei de aici doar in campanii electorale. Care a ajuns la Miercurea Ciuc din cauza mintii mele care nu vrea cu nici un chip sa uite detalii pe care altii le-ar fi uitat de mult. Cine sa vina aici episcop, se intrebau atunci cei care trebuiau sa desluseasca rapsunsul. Ascultam propunerile lor, toti barbati, unii mai misogini altii indiferenti la prezenta mea la o asa discutie importanta si ma trezesc vorbind, minunandu-ma de mine. Le spun; >>>Angela Bîrsan>>>

Ana Moldovan: „Târziu în noapte“

Cand mintea paseste pe meleaguri de vis in lumina jucausa a stelelor incerc sa iti simt respiratia , desi sincer nici nu mai stiu mirosul tau ,imi place misterul noptilor este o altfel de lume se simte o vraja ,in aceasta lume putem sa fim oricine ,oriunde ,oricand ,imaginatia oamenilor nu are limite am invatat sa joc si eu acel joc al imaginatiei ,jocul cu mintea celuilalt ,cu sufletul lui si am devenit o jucatoare buna intangibila sufleteste ,inabordabila ,nepasatoare ,tu ai aparut cand eu ma asteptam cel mai putin ,nu stiu de ce nu am mai putut juca ,eram doar Eu si Tu , ai descifrat labirintul sufletului meu si mi-a placut, esti departe de mine , te iubesc insa dintotdeauna ,macar de-as stii ce vreau ,macar de-as stii ce simt sunt doar ganduri zalude de noapte , ma indepartez de oameni , ma plictisesc si ma framant dar deodata vad ceva ce-mi place mie sta chiar in fata mea ,sunt doar ganduri zalude de noapte ,imi place sa ma joc chiar si cu cuvintele , nu m-am jucat de mult timp tanjeam dupa acele clipe cand imi doream ceva in >>>>>

Laura Mihalca: Poeme manechine

• Bormasina a eliberat lanturile de gratii, gratiile s-au eliberat de maini, iar mainile au fugit cu trup cu tot catre verde.Asa a aparut notiunea de eliberare.
• Daca ai sa te topesti,om de zapada al contemporanului, voi scrie pe ultimul petec de tine:”ramai, voi fi eu zapada ta”.
• totul se reduce la niste linii si puncte.Daca ai ajunge candva la capatul lumii(daca il vei gasi), vei vedea doar o priza ce alimenteaza intregul mapamond cu viata-energie.
• Verde e iarba, verzi sunt frunzele copacilor.Nu de demult, nici de putin, si tu esti verde, doamna Matisse a noastra, de cand nu am mai luat pensula inverzita de pe fata ta.O pata verde in par!
• Eu, slabiciunea firului de iarba, nu-mi voi mai intinde mainile vorbelr spre tine.Tu oricum stii unde sunt:intr-un colt de lume.
  
• Expresionismul?Ultima picatura chinezeasca, undeva in pictura fovistilor simbolisti. >>>>>

PUNTI PESTE VARSTE – N.N. Negulescu despre Ionuţ Caragea (Canada)

Departe de speculativ, poetul Ionuţ Caragea aspiră la revelarea fenomenelor autentice. Este o primă şi esenţială caracteristică a modalităţilor sale de fiinţare în edificiul liric pe care îl creează şi îl recreează. Desigur, opţiunile disciplinei de credinţă îl situează în sfera amplelor meditaţii. Şi, prin formule şi tehnici expresive, purtătorul de limbaj modelizează nucleele cuvintelor – aparent uzuale ale lumii fizice, impregnându-le prin filtrul culturii cu străfulgerări artistice. Dar, „magia poetică e severă” – rostea în cuprinsul cărţii Structura liricii moderne, Hugo Friedrich. E „îmbinarea fanteziei şi a puterii de cugetare” – mărturisea Novalis. La rândul său, Victor Hugo consemna în Les Contemplations: „cuvântul e o fiinţă vie, e mai puternic decât cel care îl mânuieşte; apărut din întuneric, creează sensul pe care el îl vrea; însuşi cuvântul este ceea ce aşteaptă din afară cugetul, văzul, simţirea – şi e chiar mai mult – : e culoare, noapte, bucurie, vis, amărăciune, ocean, infinit; e logosul lui Dumnezeu”. >>>N.N. Negulescu>>>

===============================================================

DE CE A APĂRUT „TÂNĂRUL SCRIITOR“ ACUM?

Revista „TÂNĂRUL SCRIITOR“ s-a născut din ideea unor cărturari români, aflaţi prin toată lumea, de a da şi tinerilor o şansă mai mare decât au cei mai mulţi dintre ei, astăzi, într-o lume unde confuzia valorilor şi concentrările cu caracter monopolist par să se fi instaurat pentru multă vreme. Principiul nostru este simplu şi clar şi sună ca o deviză de o incontestabilă claritate naturală: „SĂ ÎNFLOREASCĂ O MIE DE FLORI!“. Numai lăsând pe toţi creatorii să existe şi să se manifeste, indiferent de felul cum se exprimă şi de modul estetic adoptat, vom putea avea o adevărată selecţie de valori pe care istoria o produce în felul ei misterios şi hotărât, oricâte stăruinţe ar depune cei ce imaginează creaţia ca o „îmbrăcare în uniformă“ şi un produs copiat după „modelul unic“ şi după „reţete de succes“. Căci lumea literaturii este deopotrivă – sau trebuie să fie – şi lumea >citeşte aici >>>>

Valentina Becart: „Viaţa furată“ (fragment de roman)

[…]Mama era o fire veselă şi curioasă din fire,dar o curiozitate izvorâtă din dragostea adâncă ce ne-o purta.În sufletul ei bun ,am rămas nişte copii nevinovaţi cărora trebuie să le poarte cineva de grijă. Am intrat în hol şi în afară de un miros îmbătător de friptură ,sărmăluţe şi plăcintă cu mere…se părea că nimic nu tulbură liniştea ce devenise parcă…singura stăpână.
– Hei! E cineva acasă? am strigat aproape la unison în timp ce ne scoteam hainele şi căutam din priviri un loc pe unde să le abandonăm.
– Ce bucurie! am auzit-o pe mama dintr-o dată ,exclamând în spatele nostru cu braţele larg deschise ,neştiind pe cine să îmbrăţişeze mai întâi. Bineînţeles că nici lacrimile nu s-au lăsat mult aşteptate…rostogolindu-se calde şi discrete…
– Lăsaţi-mă să vă privesc! Sunteţi superbi! Vă prinde de minune această culoare arămie.
– Mamă ,dragă mamă …ştiu că ţi-e dor de mare ,de valuri înspumate ce se sparg de ţărm, şi că ţi-ai fi dorit măcar două- trei zile să te pierzi în mrejele „bătrânei vrăjitoare” …dar cineva trebuia să rămână acasă să ne pregătească mult aşteptata nuntă… Şi Diana o strânse la piept cu braţele-i arămii ,delicate ,într-o îmbraţişare tandră plină de iubire. >>>>>

Trei critici despre un autor: Luminiţa Zaharia

„…Autoarea se arată pe sine cu sufletul doldora de poezie. Are acel «ce» neliniştit şi neliniştitor şi, îndrăzneaţă în logodirea cuvintelor, le înhamă frumos la «caleaşca de aur» a metaforei.
Cîntecul izvorăşte dintr-o suferinţă – trăită sau închipuită – pe care nu şi-o strigă a disperare, ci o învăluie într-o metaforă zisă în surdină sub permanenţa melancoliei.”
DUMITRU VASILE DELCEANU

„Dacă în primul volum am aflat şi cîteva versificări adolescentine, cu interogaţii asupra destinului şi nelinişti existenţiale, în cel de-al doilea volum remarcăm o maturizare a expresiei poetice, o adîncire a tematicii într-o viziune modernă din care nu lipsesc tandreţea, feminitatea, senzualismul declarativ şi o mitizare a unor spaţii cotidiene…”
GEORGE BĂDĂRĂU

„…Atentă la spectacolul lumii contemporane, căreia îi surprinde contrastele regăsite în «prăpastia uriaşă dintre metrou şi limuzine/ dintre noile vedete fabricate peste noapte/ şi oamenii simpli, cumsecade şi demni/ dintre buzunarele goale şi conturile pline/ dintre luxul ostentativ şi sărăcie/ dintre decibeli şi tăcerea inimilor sperpe/ dintre tocuri înalte şi papuci de cauciuc/ dintre vile supraetajate şi gropi/ dintre kitsch şi poezie…» (Contraste), eul liric se situează între ideal şi real, la graniţa unde începe şi/sau încetează visul…”
ANA DOBRE

Ioan Stoenică: „Biletul de aur“

Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea şi gândindu-mă la mulţimea de probleme care nu-mi dădea pace, şi l-am văzut. Iar! Era acelaşi băiat, îl recunosc după geaca albastră care iese în evidenţă şi după freza aiurită…
Stătea sprijinit de o bară, cu căştile în urechi, şi râdea. Nu, nu râdea cu voce tare, dar avea gura până la urechi… Se uita la noi ceilalţi de undeva de sus, şi parcă râdea de noi. Noi, oameni serioşi, abătuţi, posomorâţi, cu probleme la serviciu sau suferinţe cauzate de „iubire”, ajunsesem să fim bătaia de joc a unui… nebun! Era nebun, se uita la noi ca la un spectacol de circ care îl făcea să râdă, parcă nu mai văzuse oameni posomorâţi… Mai mişca şi din picior în ritmul muzicii, şi uneori îl vedeam dând şi din buze, ca şi când ar cânta. La început am crezut că vorbeşte la hands free, dar nu era asta… cânta şi zâmbea!
Parcă îi şi văd zâmbetul ăla, profund instalat pe faţa lui, zâmbet pe care nu ai putea să i-l dai jos nici cu răutate, nici cu indiferenţă, nici cu ură… Ce mi s-a parut şi mai rău e că o fată care stătea pe scaunul din faţa mea, se uita la el… Am văzut-o, când el se uita în altă parte, ea se uita la el… şi apoi când el îşi întorcea privirea zâmbitoare, ea lăsa privirea în jos şi zâmbea uşor… Ce înseamnă asta?? La mine de ce nu se uita?? >>>>>>

serie nouă, an II / Nr. 2(14 )/2008: „SĂ ÎNFLOREASCĂ O MIE DE FLORI!“

• PUNTI PESTE VARSTE – Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: Un debut… seniorial – „Crâmpeie de viaţă” de Elena Buică
• ESEU – Anca Scarlat : Un creator de energie
• Cristina Bindiu: „Sub Zodia Singurătăţii”
• PROZA – Adriana Vidroiu Stanca (Spania): Utopie (capitol din nuvela „Liniștea începe niciodată”)
• Angela Bîrsan: „Dumnezeu m-a binecuvântat atunci să-l cunosc pe acel mare om”
• ESEU – Monica Sumalan : „Opal”
• Anca Negru: „Imaginarul şi imaginaţia o teoretizare”
• UN PROZATOR – Ioan Stoenică: „Vânătoarea de suflete…”
• Ana Maria Balaş: „Trei cântece”
• Ana Petrescu: „Fobia veselă”
• Valentina Becart: „Iubind în taină”
• PROZA – Nuşa Ilisie ( Spania ): „Fantasma”
• Luminiţa Zaharia: „Sâmbăta seara în oraş” şi alte poeme
• Daniela Pârvu: „Când omul e un copac…”
• Cătălina Melinte: „Melancolie” şi alte poeme