~Daniel Mitru: „Îngerul nepotrivit“

Când au intrat şi l-au văzut acolo, au ramas pentru un timp fără voce şi incapabili de vreun gând. Lipsiseră din cameră nu mai mult de câteva minute. Sunase cineva la uşă, iar Victor coborâse la parter ca să deschidă. Mona ieşise şi ea, curioasă, dar se oprise în capul scărilor, practic la trei paşi de uşa camerei. Totul durase cât antreprenorii – căci ei erau – aduseseră în hol sicriul minuscul şi schimbaseră vreo două vorbe cu Victor.

Iar acum stăteau amândoi în pragul uşii, vizi de reacţii, cu priviri inerte blocate înspre el. Evident că îi observase (nu, nu e ce gîndiseră pe moment, ci asta înţeleseseră ulterior), dar îi lăsase aşa, în liniştea aceea a lor şi a uimirii… Să fi stat astfel câteva minute. Apoi, în tăcerea bilaterală, i-au ajuns din urmă percepţia, capacitatea de analiză, curiozitatea. Îl cercetau şi vroiau să înţeleagă, iar el stătea acolo liniştit, aparent fără să îi pese de ei, în picioare la marginea patului, cu palma lui imensă de la mâna stângă pe fruntea rece a micuţului Robert. Era foarte înalt, fără să depăşească însă limitele normalului – ulterior, Victor avea să estimeze că doar fără 3-4 centimetri nu avea doi metri. Avea o faţă senină şi limpede, total lipsită de pilozităţi, cu ochi mari, întunecaţi, pe care îi ţinea pironiţi în tavan. Nu avea, aşadar, un chip neobişnuit, dar ceea ce era într-adevăr intrigant era culoarea pielii lui, de un roz fierbinte (după cum o nuanţă de roz avea şi straiul acela ciudat care îl acoperea) şi spatele lui ramificat în două aripi enorme ce păreau făcute dintr-un fel de sclipire solidificată. Tot la fel de neobişnuit era şi faptul că, după cine mai ştie cât timp, micuţul Robert părea că doarme liniştit la adăpostul palmei aceleia mari, fără să mai aibă atât de evident aerul de muribund.

După momente bune, când în sfârşit Victor îndrăzni să vorbească, tot ce se târî afară din gâtlejul său fu o voce mică, subţire ca un şarpe:

– Ce eşti tu?…

Ca să fie sincer cu sine însuşi, Victor trebuia să admită că i-ar fi fost probabil teamă să primească un răspuns, şi aproape îi fu recunoscător creaturii că nu spuse nimic. Aceasta doar îl absorbi pe Victor în întunecimea privirii sale şi, având încă o mână pe fruntea copilului, cu cealaltă făcu un semn dând de înţeles că e nevoie de linişte. Tot un gest moale al aceleiaşi mâini le sugeră că ar fi bine să părăsească încăperea. Iar ei pur şi simplu nu se putură opune.

Au ieşit şi au închis uşa, dar rămaseră înalţi şi neştiutori în spatele ei. Victor apucă umerii soţiei sale şi, reflectându-şi privirea în ochii ei, murmură:

– Ce a fost asta…

Dar Mona părea că nu e acolo; era mută şi amorţită. Tot ce mai putea face era să îşi sufoce plânsul. Se aşeză moale, rezemându-se de perete iar Victor i se alătură, fără să mai încerce să îi vorbească. Rămaseră aşa, închipuindu-şi că meditează, până ce somnul îi găsi acolo, în semiobscuritatea holului, le puse pe goană gândurile şi rămase cu ei până spre dimineaţă.

Până să se lumineze, Victor reuşi să se desprindă din somnul acela epuizant şi, sub impulsul unui rest de curiozitate prelins din creierul lui amorţit, deschise uşa camerei lui Robert. Nimic nu se schimbase: ciudăţenia era încremenită în aceeaşi poziţie, cu palma pe fruntea copilului şi cu ochii în tavan. De această dată se uită înspre Victor şi îi spuse cu o voce joasă, egală:

– Ai face bine să mergi să dormi. Atâta timp cât sunt eu aici, copilul e în siguranţă. Du-te şi te odihneşte liniştit. Nu o să îl las să moară.

Victor, cu mintea înceţoşată de oboseala acumulată în lungile zile de veghe petrecute la căpătâiul băiatului, nu putu să găsească vreun motiv pentru care să nu facă ce i se spusese. Părăsi în linişte camera aceea cu aer nesănătos de cavou şi se opri un moment în faţa uşii ca să se uite cu un ochi străin la femeia care dormea încolăcită pe podeaua rece. Păşi cu grijă peste ea, să nu o tulbure, şi merse în dormitor să se bage în pat.

Victor se trezi în miros plăcut de cafea. Mona stătea pe o margine a patului, cu un aer meditativ şi cu chipul răvăşit de oboseală. Cafeaua lansa valuri de atacuri olfactive de pe colţul puţin unsuros al noptierei.

– E un înger, Victor, îi zise ea încet, întinzându-i ceaşca, imediat ce băgă de seamă că se trezise.

Victor nu răspunse. Apucă ceaşca şi rămase ca o statuie timp de câteva secunde, cu privirea înecată în lichidul întunecat şi lipsit de răspunsuri.

– Tu crezi că e normal ce facem? zise el în cele din urmă, cu o voce rece. În camera aceea se află singurul nostru copil, care se poate să moară în orice clipă… Şi apare, nu ştiu cum şi de unde, un ciudat care nu dă nicio explicaţie, dar preia controlul… Iar eu merg şi dorm liniştit în loc să fiu acolo şi să ţin mâna copilaşului meu în momentul când se stinge…

– Victor, cred că datorită ciudatului, aşa cum îi zici, poţi să stai acum să îţi savurezi cafeaua. Am intrat acolo – şi băiatul doarme liniştit… înţelegi? În patul lui, nu în sicriu.

– Care e legătura aici? Mona, revino-ţi, miracolele nu sunt pentru noi. Robert îşi trăieşte ultimele momente, iar lângă el e doar ciudatul… care poate nu înţelege că nu acum e momentul pentru musafiri.

Brusc, Victor se ridică în picioare, goli conţinutul ceştii dintr-o înghiţitură şi ieşi. Când intră în camera copilului, lovi cu uşa creatura, care era îngenunchiată acolo, pe podea. Victor se simţi uşor jenat şi avu brusc presimţirea că va porni o discuţie menită să devieze într-o direcţie greşită. Dar ciudatul cel roz se ridică în picioare şi îi zâmbi:

– Mă rugam. Vezi? Funcţionează – cel puţin pentru moment, spuse făcând o mişcare din cap în direcţia patului, unde Robert era cufundat într-un somn lin. Culoarea aceea nesănătoasă aproape că îi dispăruse.

Victor nu spuse nimic, ci se aşeză pe marginea patului şi îl mângâie pe băiat cu un gest secret, de parcă ar fi vrut să verifice dacă mai respiră.

– Presupun că ai nişte întrebări pentru mine… adică despre mine. Hai că îţi răspund eu la prima: numele meu este Elioenai şi sunt înger – îngerul păzitor al copilului, mai exact.

– Nu, aşa nu are rost. Ştii, eu nu mă dau deloc în vânt după supranatural, mormăi Victor iritat.

– Ah, dar nu este nimic supranatural. De fapt, cred că acesta este un termen ce nu prea ar trebui să existe. Mai corect: nu de aici. E foarte natural ca eu să exist, fără să fac parte dintre lucrurile cu care tu eşti obişnuit sau fără ca tu să conştientizezi asta.

– Evident, că doar eu nu sunt responsabil cu toate creaturile din lume. Dar cele care îmi intră şi ies din casă în mod categoric sunt responsabilitatea mea. Culmea este că una tocmai era pe punctul de a îmi părăsi casa, dar şi lumea asta… în schimb, alta intră în casa mea şi lumea asta… Tocmai ce îmi mai lipsea – o creatură cerească. Şi singura de culoare roz.

– Ah, nu, aici trebuie să te contrazic. Acolo, sus, toţi suntem aşa.

Victor rânji ironic înspre el şi ieşi cu paşi fermi, fără să spună ceva. În scurt timp era înapoi, cu un tablou sub braţ şi cu două cărţi groase în mână.

– Dă-te aproape, îl ispiti el pe Elioenai, punându-şi încărcătura pe masă. Arată-mi şi mie îngerii roz în tabloul ăsta. Sau în albumele astea de pictură.

– Adică tu, cu tabloul ăsta, vrei să îmi demonstrezi că eu nu exist? încercă să se amuze Elioenai.

– Ia să citim ce scrie mic, aici: „Reproducere după William Bouguereau, Cântecul îngerilor, 1881”. E o imagine grozavă. Vezi cât de albi sunt îngerii ăştia? Nu îţi seamănă deloc. Unde mai pui că par a fi de sex feminin…

– Imaginea aceasta e doar o posibilitate. Eu sunt o certitudine.

– Stai aşa, că îţi mai arăt, se precipită Victor, începând să răsfoiască uşor nervos albumele. Uite încă o posibilitate: Paul Gustave Doré, Iacob luptându-se cu îngerul, 1855… sau încă una: Fra Filippo Lippi, Tobias şi îngerul, 1480…

– Ce e acolo e doar ce şi-au imaginat alţi oameni că am fi. Doar nu îţi închipui că vreunul din ei a văzut vreodată vreun înger?

– …Caravaggio, Martiriul Sfântului Matei, 1599-1600… Bartolome Esteban Murillo, Bucătăria îngerilor, 1646. Victor părea să nu îl mai audă pe interlocutorul său vorbind. Ha, ha, încă o imagine şi mai bună: J. H. S. Mann, Îngeri păzitori, 1860, citi el aproape silabisind, cu un mare rânjet de satisfacţie pictat pe figură. Vezi, ăştia sunt îngeri păzitori. Destul de albi, aş zice eu… şi fără aripi străvezii de libelulă în spate. Au aripi destul de concrete, ca ale păsărilor. Mi se pare că nu prea te-ai omotât să semeni cu ei.

– Nu am avut niciun motiv să o fac. Ştii, asta e înfăţişarea pe care noi o avem şi nu prea văd ce rost ar avea să…

– Ştii de ce ţi-am arătat astea? îl întrerupse Victor, atent doar la propria idee. Ca să vezi că oamenii din perioade şi din spaţii diferite au reprezentat îngerii într-un singur fel. A devenit aşa, un fel de axiomă. E rezultatul a sute, chiar mii de ani de credinţă. De două mii de ani îngerii sunt albi. Ceea ce ar trebui să nu mai fie valid de acum încolo, pentru că ai apărut tu cu tenul tău roz şi cu aripile alea de libelulă supradimensionată.

– Nu am venit cu vreo intenţie de a schimba vreo structură imaginară sau credinţă adânc înrădăcinată. Am venit doar de dragul copilului. Altfel nu puteam face nimic pentru el. Îmi pare rău că nu te mulţumeşte aspectul meu, dar înţelege că, pur şi simplu, aşa suntem noi. Sau doar aşa putem fi în lumea asta a voastră. În ceea ce vă priveşte, aţi propagat o viziune, v-aţi creat propriile Ceruri. La fel cum v-aţi creat propriul Eden. Noi, îngerii, nu suntem deloc acei copii diafani cu aripi micuţe palpitându-ne în spate. Nu realizezi că ai preluat o imagine creată de fantezia altora şi astfel nu a mai trebuit să îţi pui propria imaginaţie la lucru?

– Uite: să zicem că aş putea să trec peste anumite lucruri… dar cum explici aspectul ăsta destul de carnal pe care îl ai? Pentru că, în afară de monstruozităţile alea inutile pe care le ai în spate şi de culoarea anormală, arăţi în mare măsură ca mine.

– Nu ca tine, ca fiul tău. Sunt îngerul lui, nu al tău. Oricum, trecerea dintr-o lume în alta nu e aşa uşoară. Nu este pur şi simplu un zbor în jos, ci o trecere dintr-o stare în alta, care ne obligă la nişte transformări. Ca să înţelegi mai bine, am să fac o analogie cu ceva din lumea ta: gândeşte-te la scafandri – ei trebuie să îşi pună un costum special ca să poată coborî în adâncuri. Hai să zicem că şi eu port un costum special cât sunt aici. Aripile astea monstruoase, cum le spui tu, m-au adus aici şi tot numai ele mă pot duce înapoi.

– Şi atunci ce fel de transformări sunt implicate în trecerea asta?

– Ah, mă tem că ne îndreptăm spre nonsens. Ar fi inutil să încerc să îţi explic – şi nu vreau să te jignesc spunând asta – pentru că tu gândeşti folosind o serie rigidă de noţiuni predefinite. Vezi tu, mintea umană e limitată la noţiuni pământeşti, materiale. Până şi acelea pe care le numiţi voi abstracţiuni sunt concrete într-un fel. Ceea ce vreau să spun este că nu puteţi trata cu adevăruri şi realităţi de care nici nu ştiţi că există. Mă pui să fac ceva imposibil deocamdată: să descriu lucruri din lumea mea în limbajul vostru. Adică să fac o asociere fonică, folosind cele douăzeci şi ceva de sunete corespunzătoare literelor din alfabetul vostru.

– Stai, stai! E aşa de greu să am o discuţie cu tine… Tare te mai pricepi să mă zăpăceşti.

– Nu îţi face griji, poate cu timpul o să reuşim să comunicăm mai bine.

– „Cu timpul”? Vrei să spui că o să stai mult timp la noi?

– Atât cât Robert are nevoie de mine. Este vital să stau permanent cu el pentru o perioadă de timp.

– Să înţeleg că o să se schimbe lucrurile cu fiul meu? Că nu o să îl pierd?

– Cât timp sunt lângă el, totul o să fie bine. Eu însumi sunt garanţia pentru asta.

Victor nu mai spuse nimic, dar adoptă o mină preocupată. Fără să pară prea convins, se apropie din nou de pat şi mângâie fruntea copilului, care dormea liniştit.

– Deci îl las în grija ta. Ne vedem mai târziu, atunci.

Îşi luă tabloul şi cărţile sub braţ, îndreptându-se spre uşă. Dar în prag se întoarse brusc şi zise:

– Ia spune-mi, dar pe El L-ai văzut?

Elioenai zâmbi:

– Nu e nevoie să Îl vezi. Adevărata bucurie vine din faptul că El este. Oricum, văzul este un simţ aproape inutil acolo. Sunt altele mult mai importante, cum ar fi conştiinţa.

Victor închise uşa cu un gest destul de energic, menit parcă să reteze conversaţia. Cu toate acestea, şoapta cu iz metalic a interlocutorului său îl ajunse discret din urmă:

– …E grozav că din câte există, voi tocmai de El vă îndoiţi…

După această discuţie, Victor nu reuşise deloc să reducă numărul semnelor de întrebare. Ceea ce era important îi venise în minte abea după. De exemplu, primise un răspuns parţial la „de ce ai venit”, dar uitase total de „cum ai intrat”. Tot o întrebare bună ar fi fost şi cea legată de „tratamentul” ce urma să îi fie aplicat băiatului. Trecuse rapid de la uimirea primului moment la o stare de revoltă. Îi era ciudă că nu fusese în stare să adreseze nişte întrebări simple, îi era ciudă că, deşi nu vroia creatura aceea în casa lui, nu fusese ferm în privinţa asta. Şi mai mult îl frustra condescendenţa cu care simţise că e tratat, faptul că acel ciudat îl crezuse – ba chiar i-o spusese în faţă! – incapabil să înţeleagă anumite lucruri, că îi pusese intelectul la îndoială. El încercase să fie inchizitiv şi direct, dar avusese în faţă un interlocutor care, probabil fără o ostilitate voită, părea destul de criptic.

De dragul copilului, era totuşi dispus să lase mult de la el. Timp de trei ani se luptase zadarnic cu boala fiului său, îl dusese la clinici în străinătate, cheltuise banii familiei pe tot felul de tratamente. De la un timp chiar se obişnuise cu ideea că o să îl piardă. Şi iată că acum, în ultimul moment, apăruse ciudatul ăsta arogant, iar ceea ce făcea el părea să dea rezultate, aşa că trebuia acceptat. Convins că cea mai bună cale de a flata un orgolios este să îl faci să se simtă important vorbind despre sine, Victor hotărî să renunţe la întrebări directe şi să încerce să tragă concluzii pe parcurs. Tipul cel nou sigur înţelesese că le-a aţâţat curiozitatea şi încerca să devină centrul atenţiei. Avea să aştepte aşadar să observe dacă individul poseda într-adevăr puterile acelea taumaturgice care nu îi prea satisfăceau scepticismul lui de om modern. Şi în orice caz, nu trebuia să facă prea mare caz de ele.

Nu după multe discuţii, Victor înţelese că lucrurile nu stau tot la fel cu soţia lui. Mona era o persoană religioasă – deci şi superstiţioasă – iar de când cu suferinţa copilului chiar exagera cu evlavia. Pentru ea, era prea mult să aibă în casă o creatură care să vorbească atât de lejer despre lucruri nepământeşti. Curiozitatea ei fu înăbuşită într-un amestec eterogen de frică, timiditate şi reverenţă. Toate astea – şi, poate, conştiinţa unei datorii – o făceau să fie mult mai tăcută şi dornică de izolare.

Dimineaţa nu se încheiase bine când Mona îl opri pe soţul ei în bucătărie, să îi vorbească.

– Victor, telefonul a sunat toată dimineaţa. Neamurile, mai ales maică-ta. Vor să ştie cum mai stau lucrurile, că ei sunt cu pregătirile în plină desfăşurare.

– Mda, trebuie să le spunem ceva.

– Maică-ta trebuie să apară. A cam terminat cu detaliile pentru prasnic, s-a ocupat şi de băutură…

– Mama, draga de ea, şopti Victor cu emoţie. Încearcă să fie de ajutor, ca întotdeauna.

– Omule, dar revino-ţi! Nu vezi, parcă e nerăbdătoare să participe la înmormântare. Ca să nu mai zic de vară-ta Greta. Tratează înmormânarea singurului nepot ca pe un eveniment monden. M-a sunat de câteva ori zilele astea ca să îmi spună că şi-a comandat o rochie neagră special pentru „ocazie”.

– Tot cochetă micuţa Greta… Şi despre mama, nu am ce să comentez, doar toţi banii pentru înmormântare de la ea îi avem, că ai noştri s-au dus demult pe tratamente.

– Ca să nu îţi mai zic de asta, spuse Mona ieşind iritată din cameră. Se întoarse imediat, târând o coroană funerară imensă, înţesată de panglici şi de regrete eterne. Asta e de la soră-mea, Carmen. A trimis-o că o avea pregătită de vreo două zile acasă şi începuse să se ofilească. Vroia să vină să vadă ce se mai aude cu ceremonia.

– Dar las-o să vină, draga mea, care e problema? continuă Victor să joace rolul omului calm şi raţional.

– Adică nu e nicio problemă? Ce o să spui? Că ai în casă o ciudăţenie care face miracole? Foarte plauzibil, ce să zic… Vor crede că am înnebunit de tot de când cu problemele astea.

– Mda, ai dreptate. Trebuie să inventăm ceva, că nu o să putem să ţinem oamenii departe de casa noastră.

Urmă un moment solid de tăcere apăsătoare, în care tresăreau vinişoare de gândire divergente.

– Hai deocamdată să aruncăm totul pe doctorul Rudman, demască Victor singura idee izolată de mintea lui. Să spunem că tratamentul pe care l-a experimentat ultima dată pare să fi început să lucreze, chiar dacă destul de întârziat.

– Doar aşa mai are şi maică-ta un motiv să îi trimită încă o scrisoare de mulţumire dintr-aceea greţos de siropoasă, rânji Mona către soţul ei.

– Las-o să trimită. O să fie doar încă un doctor care se crede mult mai bun decât este.

– Oricum, cred că ideea ta ar putea fi bună. Dar dacă intră cineva în casă şi dă cu ochii de musafirul nostru?

– Exact la asta mă gândeam şi eu. Trebuie să îl ţinem încuiat pe undeva. O să am eu o discuţie cu el despre treaba asta.

– Ah, era să uit. Tot maică-ta mi-a zis la telefon că ieri l-a trimis pe frate-tău în centru, la ziar. Necrologul apare mâine.

– Da? Ei, lasă, mai umplu şi ei paginile ziarului, mormăi Victor ieşind din bucătărie.

Au urmat într-adevăr momente grele, uneori chiar penibile, pentru că musafiri tot veneau şi era cam greu să le explici că nu trebuie să intre în camera copilului, cînd acesta era chiar scopul vizitei lor. Victor apucase într-adevăr să discute cu Elioenai şi nu fusese deloc greu să îl convingă să nu se lase văzut de musafiri. Evident, cele mai multe probleme erau cu doamna Borban, mama lui Victor, care până la urmă se mulţumi să îşi concentreze atenţia asupra micului sicriu din hol, achitat evident din banii ei, şi ca atare i se păru foarte cochet cu lemnul lui lucios şi ornamentele metalice aurii. Fără să îi treacă prin minte că situaţia copilului s-ar putea schimba, ea continuă să flecărească şi să intre adânc în detaliile ceremoniei funerare al cărei organizator principal era.

Zilele ce au urmat fuseră şi mai complicate, întrucât pentru toţi era foarte greu de crezut că Robert mai avea de trăit. Până la urmă rudele deveniră suspicioase, probabil gândind că micuţul este ţinut mort în casă de doi părinţi un pic înnebuniţi de toate prin câte trecuseră. Aşa că trebui să îi ducă să îl vadă. Pretinzând că vrea să se asigure că totul e în regulă, Victor mergea înainte şi îl ducea pe Elioenai în altă cameră, după care musafirul putea veni. Cu ocazia aceasta, tatăl observă că starea copilului se schimba atunci când Elioenai lipsea din cameră: somnul lin era presărat cu spasme uşoare, iar pielea îi devenea mai palidă. Victor începea să îşi da seama de importanţa creaturii roz.

Situaţia aceasta dură câteva zile. Victor chiar începu să se amuze un pic şi să vadă ferirea lui Elioenai de ochii vizitatorilor ca pe un joc în care el ascundea ceva şi ceilalţi trebuiau să gasească. Numai că musafirii nu erau interesaţi de jocul acesta despre a cărui existenţă nu aveau idee, şi curând nu mai fuseră interesaţi nici de pelerinajul la căpătâiul copilului pentru că în starea acestuia nu se produceau schimbări spectaculoase.

În tot acest timp, Victor rămase fidel planului său şi se rezumă la o apropiere formală de musafirul lui. În ciuda încercărilor sale de a-şi convinge soţia să procedeze la fel, Mona frecvent se comporta ridicol, urmărindu-l prin casă pe Elioenai, sau apropiindu-se de el fără să spună ceva, parcă sperând că o să înceapă el să vorbească. Se întâmpla chiar ca, după ce dădea cu ochii de el, să se ascundă în vreun ungher întunecos şi, cu gesturi largi, să îşi facă semnul crucii în timp ce buzele îi plescăiau vorbe şoptite.

Iar Elioenai, când nu trebuia să stea ascuns prin vreun ungher al casei, era în permanenţă lîngă patul copilului, fără să ia în seamă comportamentul celor doi părinţi. Rezultatele perseverenţei lui începură să se vadă: la vreo săptămână de la apariţia sa, micuţul Robert deschise ochii şi chiar reuşi să murmure câteva cuvinte. Fu un moment care îl emoţionă pe Victor în aşa măsură încât chiar îi strânse mâna vindecătorului, iar pe Mona o făcu să se furişeze în sufragerie ca să aprindă lumânări şi să se închine la icoane.

Progresele în starea copilului continuară. După alte câteva zile, îşi recăpătă aproape total luciditatea şi capacitatea de a vorbi coerent, deşi obosea repede mai ales dacă Elioenai nu era lângă el. Şi evident că, la un moment dat, trebuiră să îi dea lui Robert o explicaţie cine era fiinţa aceea roz. În naivitatea lui, copilul fu mulţumit să audă că era un domn care se pricepea să îl îngrijească şi că îi place să se îmbrace mai ciudat.

Dar nu întotdeauna e mai greu să dai explicaţii copiilor. Asta constatară şi cei doi soţi când Doamna Borban, în timpul vizitelor ei zilnice, începu să pună întrebări. Până la urmă, în situaţia dată, nu era deloc anormal să se intereseze; neplăcut era însă că, aceste întrebări, la început mai subtile apoi din ce în ce mai directe, vizau justificarea unor cheltuieli. Femeia se simţea înşelată, o lăsaseră să creadă că nu mai sunt speranţe, deşi ei ştiuseră că tratamentul avea să dea roade. Totul culmină atunci când Doamna Borban le-o spuse în faţă: ea şi-ar fi vrut banii investiţi într-o înmormântare frumoasă, nu în tot felul de fantasme, aşa că aştepta să îi fie restituiţi.

Cei doi soţi se pomeniră, deodată, într-o situaţie foarte dificilă: Mona renunţase demult la serviciu ca să poată sta acasă cu fiul bolnav, Victor o ţinuse şi el numai în învoiri şi concedii, aşa că perspectiva ieşirii din datorii era practic inexistentă. În mod inevitabil, acest lucru le afectă starea de spirit, făcându-i de la zi la zi mai îngânduraţi, iar Mona părea să fie mult mai marcată de noile probleme ale familiei decât soţul ei. Atât de marcată încât îi trecu şi criza de misticism, care lăsă loc unei atitudini indiferente, şi apoi reci, faţă de salvatorul fiului ei.

Victor rezista mai bine: pe de o parte, întrucât era satisfăcut să vadă că starea lui Robert se îmbunătăţeşte, dar, mai ales, pentru că începuse din nou să meargă la serviciu şi să reia contactele cu grupul său de amici, ceea ce avea darul de a-i uşura cugetul. De altfel, chiar prin natura lui, el era un om sceptic, pe care era greu să îl impresioneze profund ceva. Şi tocmai datorită acestei caracteristici a firii sale, relaţia lui cu Elioenai cunoscu o uşoară îmbunătăţire. Victor observă că individul roz e chiar un tip simpatic dacă nu îl laşi să vorbească despre ale lui. Adică în privinţa lucrurilor lumeşti era chiar naiv, ceea ce deseori îi oferea prilejul lui Victor să îl ia de sus sau să îl înţepe cu fineţe.

După aproximativ o lună, Robert deja umbla şi se juca prin casă, chiar dacă fără să aibă vioiciunea obişnuită a copiilor. Progresul în starea sa era chiar evident, deşi băiatul era destul de apatic fără Elioenai aproape. Ca urmare, familia revenea, încet-încet, la vechile obiceiuri. Începură să ia din nou masa împreună, ca pe vremuri, în bucătărie. Singurul inconvenient era că trebui să mai facă un loc la masă, pentru Elioenai, lucru destul de complicat din cauza staturii sale dar, mai ales, a aripilor lui ce ocupau destul din spaţiul oricum restrâns al bucătăriei.

Tot cina în familie fu prilejul când, în mod cu totul excepţional, Victor mai împinse o dată discuţia spre domeniul lui Elioenai.

– Ştii, atunci când ai venit prima oară în casa mea, începu Victor să vorbească privind printre gene spre individul roz din faţa sa, ai spus că ai un nume, pe care nici până acum nu am reuşit să îl reţin corect.

Elioenai zâmbi fără să spună ceva şi aşteptă ca Victor să continue. Iar acesta vorbi mai departe, ignorând grimasa şi gestul nervos al soţiei, care de la o vreme devenea uşor iritată când musafirul lor era băgat în seamă.

– Mai ai spus atunci că e imposibil de făcut o asociere între un lanţ fonic specific lumii noastre şi ceva – orice – din lumea ta.

– Da, aşa am spus.

– Dar numele ăsta al tău nu e tocmai un lanţ fonic? zâmbi fin Victor, satisfăcut de propria perspicacitate. Nu ţi se pare că ceva nu se potriveşte?

– Dar mă mai aflu eu în lumea aceea a mea? Intrând în lumea ta, a trebuit să adopt anumite caracteristici ale ei. Oricum, şi numele acesta al meu e o simplă convenţie.

– Eh, dacă aşa stau lucrurile, sper că nu te-ar deranja să facem convenţia asta şi mai simplă. Adică hai să îţi punem un nume care poate fi reţinut, că celălalt… Elio şi mai cum ziceai?

– Elioenai.

– Ştii ce? Eu am să îţi spun Gore. Sună mai omeneşte.

Robert, aflat pe partea laterală a mesei, între cei doi, asistând tăcut la dialog şi neînţelegând prea multe din el, începu deodată să râdă vioi.

– Gore! Gore! Îmi place!

Era prima dată când râdea cu atâta poftă. Şi pentru că lui Robert îi plăcea, Gore îi rămase numele. Iar el nu părea să fie nemulţumit de noul nume. Şi copilul părea mult mai ataşat de Gore decât fusese de Elioenai. Poate şi pentru că starea sănătăţii lui se îmbunătăţea, devenea tot mai vioi şi îl solicita tot mai des pe prietenul lui roz să se joace împreună. Iar acesta din urmă nu îl refuza niciodată, pentru că îl iubea şi îi plăcea să îi fie aproape. Lucru destul de enervant, deseori erau întrerupţi de o voce de la parter, care striga:

– Gore, vezi că sună cineva la uşă, ascunde-te!

Era acum rândul lui Robert să perceapă acest lucru ca pe un joc şi, chiar dacă nu era necesar, începu să se ascundă şi el împreună cu amicul său. Astfel, odată, surprinşi prea aproape de intrare, se ascunseră amândoi în debara. Orbecăind în semiobscuritatea acesteia, printre tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin folositoare, băiatul dădu peste un obiect ce îi captă atenţia: o cutie cam de mărimea unui copil, din lemn frumos lăcuit, cu ornamente metalice, strălucitoare, cu o cruce mare încrustată pe capac, şi cu o căptuşeală albă, fină, în interior. Iar dacă Robert era cuprins de o deosebită exaltare la această descoperire, dispoziţia lui Gore se strică brusc, aşa că micuţul trebui să meargă la tatăl său, după plecarea vizitatorilor, ca să lămurească situaţia fascinantului obiect.

– Tată, tată, hai să vezi ce am găsit! Spuse luându-l pe Victor de mână şi trăgându-l spre debara. Ce e asta?

Tatăl era încurcat, dar Robert nu îi dădu timp să se gândească, ci veni tot el cu soluţia:

– E cufărul comorii, nu-i aşa?

– Da, ar putea fi.

– Sigur, sigur, uite şi crucea care arată că acolo e comoara! Vezi, e ca în cartea pe care mi-o citeai tu înainte de culcare!

– Mda, aşa e, mormăi Victor, mulţumit că scăpase de chinul de a da o explicaţie stânjenitoare.

– Eu l-am găsit, continuă să se laude copilul. E al meu!

– Bine, bine, e al tău.

– Haide, te rog, ajută-mă să îl duc în camera mea, se rugă băiatul, iar Victor ridică pe un umăr cutia de lemn greu şi începu să urce scările.

– Pune-o aici, lângă pat! Robert, care o luase înainte, dădea instrucţiuni.

Evident, copilul nu avea ce comoară să ascundă în cutia sa cea strălucitoare, aşa că o umplu ochi cu jucării… După aproape două luni micul sicriu ajungea, în sfârşit, în camera copilului.

Lucrurile păreau că merg în direcţia cea bună în ceea ce îl privea pe micuţ, care se ataşase foarte tare de noul său tovarăş de joacă, de care era nedespărţit. Situaţia economică a familiei, în schimb, era dezastruoasă: cele două rate la bancă se măriseră, iar Doamna Borban făcea presiuni – nu mai venea în casa lor, însă avea grijă să îi sune aproape zilnic doar ca să le şuiere prin receptor mici răutăţi. Iar dacă Victor privea lucrurile cu un oarecare fatalism, în schimb Mona, care nu fusese niciodată o admiratoare a soacrei ei, suferea vizibil, devenind pe zi ce trece mai apăsată şi mai iritată. În plus, din sufletul ei începuse să muşte şi un şarpe nou, zămislit de frustrarea că fiul ei se simte mai bine în prezenţa altei persoane decât a propriei mame. Era evident că trebuie să răbufnească, şi cum se întâmplă de obicei, victima furiei sale trebui să fie cel mai puţin vinovat.

Erau în bucătărie. Robert stătea în genunchi pe un taburet în dreptul ferestrei şi încerca să ghicească, punând degetul pe geamul rece, unde va lovi următorul strop de ploaie. În picioare, lângă el, Gore se amuza făcând acelaşi lucru. Mona se agita în spatele lor, străduindu-se să cureţe solzii de pe un crap lunecos, în timp ce două oale clocoteau deja pe aragaz. Migala îşi făcuse efectul: nervii femeii erau întinşi la maxim, ceea ce îi influenţa acurateţea mişcărilor. Aşa că, încercând să ia una din oale de pe foc, făcu un gest inexact şi atinse marginea încinsă a vasului, care îi arse degetele. Oala îi scăpă jos şi conţinutul fierbinte împroşcă în toate părţile, stropind-o, din fericire, numai pe ea, nu şi pe cei doi. Mai puţin de durere şi mai mult de furie neputincioasă, Mona începu să urle:

– Fir-ar al naiba dacă se mai poate mişca cineva aici de tine! Tu eşti mai cu moţ, trebuie să stai cu hidoşeniile alea agăţate în spinare şi să mi le fluturi mie mereu pe la nas! Nu mai încăpem de ele în casă! Să mă încurc eu în ele şi să mă ard toată din cauza lor! Uite ce am făcut aici! Dacă stropeam copilul?!? Că tu nu poţi să fii ca toată lumea, trebuie să ai crengi în spinare! Nu le laşi până nu omori pe cineva cu ele, nu? Dar ştii ce? Nu vreau să te mai văd cu ele în casa mea, lângă copilul meu! Ori scapi de ele, ori pleci! Mie nu îmi trebuie libelulă în casă!

Surprins de micul accident şi de furia maică-sii, Robert se sperie şi începu să plângă înfundat, apăsându-şi faţa în geamul rece. Gore închise ochii şi îşi afundă şi el chipul în sticla tulburată de stropii mari. Mâna lui mare şi caldă cuprinse în ea ca într-un cuib mâna mică şi speriată a copilului. Furia femeii ropotea în jurul lor odată cu ploaia din fereastră.

Dar Mona nu se opri aici. Deşi, după ce rămase fără suflare în urma izbucnirii aceleia violente, realiză că era nedreaptă, îşi spuse că trebuie să fie consecventă. Aşa că îşi bandajă excesiv şi cât mai evident mâna rănită şi îşi compuse o mină răvăşită de durere cu care îşi întâmpină soţul când acesta sosi de la serviciu. Victor o pupă din vârful buzelor pe frunte, îi atinse părul într-o mângâiere artificială şi se prefăcu îngrijorat:

– Draga mea, ce ţi s-a întâmplat? Ce au păţit mânuşiţele astea delicate ale tale? sună fals vocea lui, nedornică de tandreţuri. Nu îi păsa deloc ce se întâmplase, dar cum prevedea că urmează o scenă, prefera să îşi aleagă el postura din care să participe la ea.

– Ah, un accident… dar nu vreau să vorbesc despre asta, îşi intră şi Mona în rol, vrând să pară că suferă cu stoicism. Victor ştia perfect ce urmează, dar mai ştia şi că, dacă nu intră în jocul ei, vor apărea acuzele – că nu îi pasă de ea, că nu face nimic să o protejeze, că e un egoist la fel ca maică-sa…

– Nu, draga mea, mie trebuie să îmi spui tot… Arată-mi ce ai acolo.

După vaiete şi tergiversări, desfacerea pansamentului eşuă: durerea era prea greu de suportat. Aşa că soţul cel îngrijorat trebui să se lipsească de dovada vizuală şi să se bazeze pe o depoziţie incriminatorie verbală după care, în armonie deplină, cei doi concluzionară că aşa nu se mai putea: două aripi erau prea multe pentru casa lor. Ca de obicei, Victor îşi luă angajamentul că o să aranjeze el cu Gore.

Ceea ce se şi întâmplă. În aceeaşi seară, avuseră amândoi o discuţie lungă, lungă în sufragerie. Apoi încă una – a doua zi – la fel de lungă, în bucătărie. Nu mult după aceea, Victor se duse în garaj unde petrecu vreo oră, fără ca nimeni să ştie ce face exact şi ce e cu bocăniturile acelea şi cu zgomotele de tinichele răsturnate. După cum nu ştiură nici ce conţinea pachetul înfăşurat într-o bucată de prelată – şi destul de greu, după cum îl ducea – pe care îl purta sub braţ când apăru. Nu spuse nimănui nimic, doar îi făcu un semn din cap lui Gore şi acesta îl urmă tăcut într-una din camerele de la etaj. Victor nu ieşi de acolo decât seara târziu, şi tot ducând un pachet voluminos sub braţ. Numai că, de această dată, de sub bucata de prelată împachetată neglijent se vedeau clar ieşind două aripi enorme, alungite, făcute parcă din sclipire solidificată.

Gore nu se mai arătă în seara aceea. Apăru dimineaţă, la micul dejun, ţinând de mână, cu pioşenie parcă, pe micuţul Robert. Tot ce mai rămăsese roz la el era chipul: era încălţat în nişte papuci de casă roşii, purta nişte pantaloni de trening gri cu o dungă laterală albă, iar bustul îi era acoperit de un tricou – puţin cam scurt pentru talia sa – ce fusese cândva verde, cu un desen ridicol pe piept. Când îl văzu, Mona nu îşi mai încăpu în piele de încântare: în sfârşit, arăta ca ei, ba chiar mai rău. Recunoscu hainele vechi ale lui Victor pe care le depozitase în cutiile din garaj şi se felicită că nu le aruncase. În mod inevitabil, înnodă cu Gore o conversaţie menită să îi arate acestuia că ea l-a iertat, nu îi poartă pică şi că lucrurile nu pot sta decât bine dacă o ascultă. Apoi îl duse în hol pentru a-l pune să se învârtească de câteva ori în faţa oglinzii spre a-şi admira noua înfăţişare apteră. Mona triumfa. Iar Gore încuviinţă formal, fără să facă nazuri; era doar ceva mai tăcut. Înţelesese că drumul spre armonie trece prin voinţa femeii.

Urmară zile mai calme. Membrii familiei aveau pe cap destule griji care să le dea de lucru. Gore nu mai punea probleme: ocupa tot atâta spaţiu cât ei şi nu mai trebuia să îl ascundă ori de câte ori era cineva la uşă. Aşa că el se întoarse la îndeletnicirea lui favorită, aceea de a fi companionul lui Robert cu care se înţelegea atât de bine încât micuţul nici nu mai umblase de ceva vreme la cufărul lui cu jucării, care stătea părăsit într-un colţ mucegăit de încăpere. De altfel, noua înfăţişare a lui Gore avea şi certe avantaje, permiţându-le celor doi să petreacă mult timp pe afară, jucându-se în jurul casei. Acum, la aproape patru luni de când se aflase în stare critică, băiatul era plin de energie şi tot ce mai amintea de suferinţa lui trecută erau nişte kilograme în minus şi memoria părinţilor.

Familia era, într-un fel, mulţumită să nu mai aibă grija copilului. De când era sub supravegherea lui Gore, băiatul nu păţise niciodată nimic, nici măcar o julitură sau un pas strâmb. Pe Victor îl nemulţumea totuşi ceva: Gore era un adult în toată puterea cuvântului, zdravăn şi neverosimil de bine clădit. Un adult cu preocupări prea neserioase. Aşa că într-o după amiază veni de la cumpărături, trânti cheile maşinii pe masă, apoi se întinse pe canapea.

– Gore, nu vrei tu să mergi să aduci lucrurile din maşină, te rog? Eu sunt frânt: am avut o zi infernală.

– Bineînţeles, numai să fii tu un pic atent la copil.

– Lasă, că-l trimit la maică-sa în bucătărie.

Şi Gore ieşi, se chinui puţin cu încuietorile maşinii, şi se întoarse cu ambele braţe încărcate cu sacoşi. Iar Victor, pleoştit pe canapea, îl privea zemos, cu un început de satisfacţie. Încă un pas fusese făcut.

A doua zi, Victor veni la ei pe când se jucau în faţa casei şi, cu o mină posomorâtă, îi aruncă lui Gore un halat albastru pătat de ulei şi îi zise scurt:

– Pune ăsta pe tine şi hai să mă ajuţi la ceva. Robert, tu du-te şi stai puţin cu maică-ta.

Numai că acest „puţin” se întinse pe mai bine de trei ore. Cei doi adulţi intrară în garaj de unde nu ieşiră decât atunci când doar albul ochilor le mai rămase nepătat cu ulei de maşină. Iar zilele următoare mai reparară gardul din faţa casei, apoi desfundară canalizarea, curăţară copăceii de pe marginile aleii, mai turnară câţiva metri de bordură. Şi când Victor îl mai slăbi un pic, Gore învăţă de la Mona să frece podele, să mânuiască aspiratorul, să sorteze rufele murdare înainte de a le spăla, să cureţe legume şi să pregătească vesela. Iar lista îndatoririlor sale permanente continuă să se îmbunătăţească, incluzând alte mici nimicuri, cum ar fi dusul gunoiului sau achitarea facturilor.

Unele din aceste lucruri se puteau face şi în tovărăşia lui Robert, dar cele mai multe nu. Aşa că sarcina de a-şi petrece timpul în tovărăşia micuţului îi reveni din nou Monei, ceea ce o mulţumi şi îi mai domoli gelozia maternă. Însă după ce obţinu şi această victorie, femeia constată că nu e chiar aşa de incitant să stea în permanenţă la dispoziţia unui copil, dar se ambiţionă să se implice cât mai mult. Era evident că lucrurile nu mai erau perfecte ca atunci când Gore se ocupase de băiat şi, chiar dacă Mona nu era deloc o mamă rea, micuţul fu protagonistul unor mici incidente, normale de altfel la copiii de vârsta lui: o căzătură cu bicicleta ce avu ca rezultat o uşoară luxaţie, o tăietură superficială într-un pahar spart chiar de el, o oprire inoportună pe un muşuroi de furnici sau înţepăturile în gardul viu din faţa casei.

Dacă nu ar fi existat acea situaţie financiară catastrofală, s-ar fi putut spune că familiei îi mergea bine. De ceva timp tensiunile dispăruseră şi noul Gore – Gore cel muncitor – era pe placul celor doi soţi. Mai puţin încântat de schimbare părea a fi micuţul, pentru care mama se dovedea a fi un tovarăş de joacă mai iritat şi mai puţin răbdător. Iar când eşuă în încercarea ei de a se reangaja la vechiul loc de muncă, Mona se scufundă într-o depresie acută, care îl îndepărtă de tot pe copil. Victor se gândi că o altă slujbă ar putea fi la fel de bună pentru partenera sa, şi începu să colecţioneze pagini cu anunţuri din tot felul de ziare şi să pândească momentul favorabil în dispoziţia Monei pentru a îi face oferte.

– Ştii, am răsfoit iarăşi ziarele, îi spuse el odată.

– Da, am observat că ţi-ai format şi pasiunea asta.

– Uneori poţi să dai peste chestii chiar interesante…

– Victor, cred că te cunosc bine. Spune odată ce ai de spus, nu mă mai lua pe departe.

– Draga mea, am senzaţia că nu eşti prea mulţumită să stai aşa, degeaba, acasă…

– Ce mă nemulţumeşte e că nu sunt bani. Şi ai putea să încerci să vezi că nu stau chiar degeaba, cum spui tu. Copilul ăsta nu creşte singur. Vrei să îţi reamintesc ce mult se implică taică-su în viaţa lui?

– Ah, îmi pare foarte rău, draga mea. A fost o stângăcie din partea mea. Nu vroiam deloc să spun asta. Mă gândeam că poate îţi lipseşte vechea ta slujbă, cu agitaţia ei, cu fetele de la birou…

– Mda, aşa e… Dar nu puteau să mă aştepte pe mine cine ştie cât… Am înţeles că au angajat o pilă de-a adjunctului, o fufă de-aia tinerică, modernă şi inutilă.

– Ştiu şi eu cum e. Oricum, mă gândesc că e timpul să treci peste. Cred că oportunităţi există. Şi poate apare ceva chiar mai bun.

– Nu mă interesează altceva.

– Uite, am selectat aici câteva anunţuri cu slujbe care ţi s-ar potrivi, spuse Victor agitând încet două foi de ziar.

– Mie mi se potrivea doar slujba aia. Tu nu înţelegi că nu mă interesează anunţurile tale?

– Mona, te rog fii rezonabilă. Eu încerc să găsesc soluţii!

– Soluţiile tale sunt ale tale şi atât. Eu ce însemn în calculele tale? Îţi pasă vreun pic şi de ceea ce vreau eu?

– Draga mea, trebuie să fii mai maleabilă. Nu poţi face întotdeauna numai ce îţi place…

– Eu aş spune altfel: nu trebuie să fac ceea ce nu-mi place.

– Of, nu vreau să fiu rău cu tine, dar spune-mi şi mie ce îţi place ţie să faci.

– Să am grijă de copilul meu. Pardon – al nostru.

– Foarte bine. Dar eu mai ştiu şi că suntem într-o situaţie disperată: nu mai facem faţă cu un singur salariu. Din datorii n-am achitat mai nimic, au început să vină şi somaţii de la bancă… Nu se mai poate, trebuie să mai muncească cineva în casa asta!

– Atunci să muncească el! Eu stau acasă şi îmi cresc copilul. Nu vreau să mai ajungă încă o dată în situaţia în care a fost!

– El? păru Victor surprins.

– Da, el. Gore. Cum, eu să plec la serviciu şi el să rămână cu băiatul meu? Copilul se simte bine fără el şi cred că altfel nici nu mai avem de ce îl ţine în casa noastră.

– Până la urmă, s-ar putea să ai şi tu dreptate. Dacă reuşesc să îl conving, rămâne aşa. Şi dacă e de acord, o să îl sun pe unchiu-tău Paul să mă ajute cu actele.

– Da, sigur o să găsească el o soluţie. Ştii că niciodată nu te-a lăsat.

Într-adevăr, nici Gore şi nici unchiul Paul nu îl refuzară pe Victor. Adică nu îl refuzară în ultimă instanţă, căci ambii se dovediră foarte conştienţi de cantitatea mare de minciună ce trebuia implicată. Şi dacă în cazul unchiului problema se rezolvă cu rugăminţi şi promisiuni, cu Gore fu mult mai greu. El refuza cu încăpăţânare să mintă, pretinzând că minciuna este specifică numai şi numai fiinţelor născute pe Pământ. Dar, în cele din urmă, Victor îi garantă că nu va trebui să mintă, ci doar să nu nege ceea ce va spune unchiul Paul. Iar când i se preciză şi că trebuie să facă asta de dragul lui Robert, Gore fu dezarmat. Trebuia să i se fabrice o identitate, aşa că Victor şi unchiul imaginară o poveste cu un domiciliu, undeva aiurea, mistuit de un incendiu devastator, din care Gore nu mai izbutise să îşi salveze decât propria viaţă. Urmă periplul pe la ghişeele unor instituţii mult prea pământene unde greutatea vorbei aruncate de unchi se cântărea după metode speciale. În cele din urmă, după trei săptămâni şi mai multe semnături, declaraţii şi fotografii, Gore era înmatriculat în rândurile oamenilor de rând, cu acte în regulă şi apt de muncă.

Victor şi Gore împărţeau acum nu numai aceeaşi locuinţă, ci şi acelaşi loc de muncă. Lucrau amândoi în secţia de asamblare a fabricii, numai că atribuţiile lor erau cu totul diferite: în timp ce Victor era chiar şeful secţiei şi nu avea nevoie să se supună unor eforturi deosebite, munca lui Gore era destul de epuizantă. Din fericire, acesta beneficia de avantajul unui trup robust şi rezista bine la efort. În plus, salariul era destul de frumuşel, ceea ce, conform sistemului său de gândire, însemna un ajutor mai important pentru familia lui Robert, deci, implicit, şi pentru micuţ.

Treptat, datorită acestui al doilea salariu, din care cel care îl câştiga nu îşi oprea nimic, situaţia familiei începu să se amelioreze. Gore muncea zelos şi la fabrică, dar şi acasă. Şi cum prindea o secundă liberă, şi-o petrecea cu micuţul lui favorit. Armonia invada toate încăperile casei. Nu acelaşi lucru se întâmpla, însă, şi la serviciu, după cum simţea spiritul fin de observaţie al lui Victor. Gore nu socializa deloc, evita parcă orice fel de relaţie cu tovarăşii de muncă, iar acest lucru ar fi putut cândva să ducă la evenimente neplăcute. Ca urmare, Victor îşi spuse că trebuie să ia măsuri şi, cănd veni timpul, acţionă.

– Mâine ieşim cu băieţii în oraş, îi spuse el lui Gore. Le-am spus că e ziua ta şi că îi inviţi la o bere.

Gore făcu ochii mari.

– Ziua mea?

– Da. Ia uită-te în cartea ta de identitate, ce scrie acolo, la data naşterii?

– Aha… Şi eu ce o să am de făcut?

– Ei, stai liniştit, nu mare lucru. Să ieşi la o bere nu e aşa greu. Trebuie doar să te simţi bine şi să conversezi.

– Dar eu nu va trebui să beau alcool, da?

– Nu, nu. O să faci doar ce vrei tu.

A doua zi, direct de la serviciu, cei doi adunară în jurul lor un mic grup gureş de colegi pe care îl dislocară fără nicio dificultate până într-un local în care cei mai mulţi dintre ei erau de-ai casei. De cum se aşezară la masă, Victor luă iniţiativa:

– Hai băieţii, ce să fie? Spuneţi ce vă doreşte inimioara. Bere toată lumea?

– Dar ce faci? îl apostrofă în glumă unul mai îndesat şi cu început de chelie. Era vorba că e ziua altcuiva.

– Măi Nicule, ia spune tu, cine e şeful? Nu îţi place să îţi plătească şeful berea sau ce? rânji la rândul lui Victor.

– Păi în cazul ăsta vreau cât mai mulţi şefi, spuse serios acelaşi individ, în timp ce toţi izbucneau în râs.

Între timp, la chemarea lui Victor, o ospătăriţă răbdătoare şi cu buze groase venise şi aştepta cu un zâmbet cu model de bacşişuri să le ia comanda.

– Şapte beri reci, dacă eşti drăguţă… Şi mai pregăteşte şapte, că suntem însetaţi, îi zâmbi Victor.

– După care încă şapte, adăugă unul dintre meseni.

– Urmate de încă şapte, făcu o altă voce ecou.

– Nu, nu, să fie doar şase, interveni Gore. Eu nu mă împac prea bine cu alcoolul.

Fata era încurcată.

– Deci să fie şase? Şi altceva? întrebă ea.

– Nu, nu, nu. În seara asta nu acceptăm. Toată lumea bea bere, i se adresă lui Gore unul roşcovan şi neîngrijit îmbrăcat, alterându-şi vocea ca atunci când vorbeşti copiilor.

– Da, asta e o seară specială. Nu se poate ca tocmai tu să nu bei bere, întări şi Victor.

– Nu, nu. Nu pot să fac aşa ceva. Doar am vorbit despre asta…

– Haide, nu se poate să ne strici petrecerea. Ai văzut ce bine a mers până aici!

– Dar nu vreau să stric nimic, doar că…

– Una şi atât! Să vezi, că nu o să îţi facă niciun rău! milită Victor întorcându-se apoi spre chelneriţă. Până la urmă rămânem la şapte, îi zâmbi el în chip de scuză.

Gore tăcu şi îşi înfipse privirea în broderia feţei de masă, în timp ce Victor zâmbi către grup. Băieţii preluară mesajul din privirea lui şi începură să se întreacă în încurajări la adresa sărbătoritului.

Fata cu buze groase apăru cu încărcătura de lichid slab alcoolizat şi o depuse cu mişcări experte în faţa însetaţilor din jurul mesei.

– Mai doriţi şi alceva? întrebă ea pe un ton voit vesel.

– Eu întotdeauna servesc la bere şi un zâmbet, i se adresă Victor, cu acea pornire universală a bărbaţilor ce se simt datori să flirteze molatic cu angajatele localurilor.

– Domnul e servit, spuse fata mânjindu-şi buzele cărnoase cu un zâmbet dulce.

După ce băieţii îşi exprimară admiraţia faţă de pornirile de crai ale lui Victor, se apucară să înmoaie o conversaţie rigidă despre serviciu în sticlele de bere. Oarecum spre uimirea lor, Gore nu mai făcu nazuri şi intră în joncţiune cu porţia lui de alcool. Curând apăru şi al doilea, apoi al treilea rând de băuturi, apoi începură să comande fiecare după cum îi era pofta.

– Că tot serbăm ziua ta de naştere… te-ai născut aici, în oraş? întrebă aşa, deodată unul dintre meseni. Victor se încruntă: se temuse că discuţia ar putea ajunge şi aici.

– Nu, răspunse cât se poate de sec Gore.

– Dar unde? insistă acelaşi tip.

– Nu aici, îşi păstră Gore poziţia neutră.

– Vrei să spui că undeva în altă ţară?

– Nu, vreau să spun că undeva în altă lume.

Individul izbucni în râs:

– Adică te-ai născut sub apă? Mai vedeam pe la televizor lucruri de-astea, gen lumea apelor…

– Sau lumea animalelor.

– Sau lumea a treia.

– Sau lumea afacerilor.

– Sau lumea celor bogaţi.

Sugestiile ironice începuseră să curgă, dar Gore le puse capăt:

– În altă lume înseamnă nu aici, pe Pământ.

Toţi pufniră în râs.

– Ha, ha, să nu spui că te-ai născut dintr-un pântec de O.Z.N.! şuieră printre hohote individul cel roşcovan, care părea că se simte printre responsabilii cu umorul ai grupului.

– Ai văzut stelele de aproape?

– De-aia ai tenul ăsta roz, că ai tras racheta lângă Soare!

Victor părea că trecuse peste acea teamă legată de ce ar putea spune Gore şi chiar părea că se amuză copios, aruncînd şi el, din când în când, câte o vorbă. Gore nu se arăta deloc atins de glumele celorlalţi şi păstra o atitudine impasibilă.

– Nu sunt chiar ceea ce voi aţi numi un extraterestru… sunt pur şi simplu un înger, lămuri el pe acelaşi ton egal.

Pentru o fracţiune de secundă, hohotele de râs rămaseră înăbuşite în gâtlejuri; grupul nu se aştepase chiar la asta. Însă roşcovanul îşi reveni repede:

– Păi atunci, poate suntem veri: şi mie îmi spune câteodată nevastă-mea, după momentele noastre fierbinţi, că sunt un înger…

– Păi şi eu sunt un înger pentru socrii mei, că le-am luat povara din casă când nu mai sperau s-o dea… avea 31 de ani.

Uşor ameţit de alcool, Victor intrase în zona reacţiilor imprevizibile; îl amuzau toate aceste remarci hazlii ale băieţilor, dar simţi nevoia să intervină în favoarea tovarăşului său:

– Hei, hei, gata cu glumele astea… Gore e un înger adevărat.

Toţi se uitară contrariaţi la el: acum, că îşi găsiseră o victimă, nu se putea ca şeful să le răpească dreptul de a se amuza.

– Daa? Şi cum e viaţa acolo, la voi, la îngeri? se prefăcu a fi curios cel căruia îi spuneau Nicu.

– Ce faceţi voi cât e ziua de mare? Staţi pe crengi şi seara vă adunaţi în stoluri? completă un altul.

– Iar toamna zburaţi spre ţările calde? rânji şi roşcovanul.

– Când eclozaţi aveţi pene sau sunteţi goi?

– Nu, eu cred că nu toţi au aripi… mai sunt şi unii care au elice.

– Păi cum, tocmai la ei să nu fi ajuns tehnologia!?!

Victor dădu brusc berea peste cap, izbi sticla goală de masă şi ţâşni în picioare.

– Gata! Eu şi Gore plecăm.

Gore se ridică şi el. Victor se îndreptă spre bar, achită consumaţia, apoi se întoarse şi, luându-l pe Gore de umeri, îl trase încet spre uşă. La masă era acum linişte.

Nimeni nu le mai ceru socoteală celor doi, nici ziua următoare şi nici în altă zi. Pentru ei, Gore era etichetat: un traumatizat care vorbeşte în dodii, cu care nu poţi să ai prea multe în comun. Şi lucrurile aşa rămaseră o bună bucată de timp până când un incident ce avu loc la vreo două luni după seara ciudatei aniversări îi contrarie pe toţi.

Se apropia ora ieşirii din schimb. Cei mai mulţi erau la vestiar, însă mai erau şi câţiva care stăteau de vorbă prin secţie, discutând pe lângă o cuvă pe care o suspendaseră şi de care urma să se ocupe a doua zi. Când l-au văzut pe el ieşind în fugă din vestiar, cu hainele în dezordine, şi năpustindu-se spre ei, au rămas muţi, cu ochii spre el. Gore s-a prăvălit peste ei, aruncându-i într-o parte cu trupul său bine legat, exact în clipa în care una din legături ceda, lăsând uriaşa cuvă să se izbească de pămînt cu un zgomot asurzitor. Trei vieţi salvate, un picior zrobit şi multă nedumerire – acesta era bilanţul evenimentului. Câteva zile, oamenii s-au tot mirat cum de simţise Gore, aflat în vestiar, ce avea să se întâmple. Şi câţiva indivizi, care participaseră odată la o anumită aniversare, începuseră să se întrebe dacă nu cumva erau ei un pic nebuni să ia anumite vorbe în serios.

Oricum, Gore era eroul zilei, postură care lui îi lăsa nemodificată starea de spirit, ba chiar îl deranja un pic, mai ales că şi şefii cei mari ţinură să îl felicite într-o manieră neplăcut de pompoasă. Veni şi o mică recompensă materială, care îi mai alină lui Victor, casierul familiei, din neliniştea provocată de noua viziune a oamenilor asupra lui Gore. Capul familiei luase o decizie, dar se simţea obligat să audă şi părerea soţiei.

– Draga mea, cred că de acum suntem pe plus din punct de vedere financiar, începu el pe departe.

– Ei, bine, ar mai fi rata lunară la bancă, răspunse Mona, având aerul că face simplă statistică.

– Da, atât. De celelalte datorii tocmai am scăpat luna trecută… i-am închis gura maică-mii.

– Aş prefera să nu comentez aspectul ăsta.

– Te cred, şi eu simt la fel. Vroiam doar să spun că ne merge şi nouă, în sfârşit, mai bine.

– Da, cred că da. Şi chiar mă simt şi eu mai bine… fizic, psihic, din toate punctele de vedere. Mă înţeleg de minune şi cu Robert. Doar tusea aia a lui mă îngrijorează un pic… că a vrut el să ne jucăm în ploaie…

– Ce înseamnă să ai timp de copilul tău, vorbi Victor peste ea, grăbit să scoată orice aspect negativ din discuţie.

– Păi eu când îţi spuneam! Acum e în permanenţă pe lângă mine, de acum mă caută… Nici nu mai ştiu de când nu a mai umblat la jucării. Înainte mă mai întreba, aşa, fără convingere, „mami, dar Gore de ce nu se mai joacă cu mine”, dar de la o vreme, nimic. O are pe mami.

Victor zâmbi.

– Şi pe tati. Nu are nevoie de niciun Gore.

– Nu. Nici noi.

Mona o spusese! Era exact ceea ce vrusese Victor să discute şi iată că ea ajunsese în mod independent la aceeaşi concluzie: nu mai aveau nevoie de Gore. De acum, nu mai rămânea decât un singur pas de făcut, dar cine avea tăria să îl facă?

– Da, ar fi bine să plece. Mai ales că la fabrică încep să se spună foarte multe despre el şi nu e bine. Anumite lucruri s-ar putea răsfrânge şi asupra mea…

– Da, păi atunci să plece cât mai repede. Să vorbeşti cu el despre asta.

– Mona, de data asta nu… Nu aş putea… adică aş putea, dar… Haide, te rog, de data asta vorbeşte tu!

– Euu? Adică de ce să pot eu mai bine? Până acum, de câte ori ai vorbit cu el, ai fost destul de convingător.

– Şi tu…

– Deci nu vrei să discuţi cu el? insistă Mona.

– Aş prefera să o facă altcineva.

Tăcerea se aşternu în jurul mesei din bucătărie, locul obişnuit al deciziilor importante. Căutau soluţii. Cea care vorbi prima fu, de această dată, Mona.

– Dar Robert? Dacă ar face-o Robert?

Şi iarăşi nu mai spuse niciunul nimic, dar înţeleseră că decizia era luată.

A doua zi, Robert îl aşteptă pe Gore în hol, îl apucă de mână şi, după un scurt acces de tuse, îi spuse fără să îl privească în ochi:

– Eu nu ştiu de ce… eu nu ştiu nimic, dar aşa trebuie.

– Aşa trebuie?

– Da… Trebuie să pleci… aşa spune mami. Aşa spune şi tati.

Gore nu spuse nimic; părea îngrijorat.

– Fără să te mai întorci vreodată. Aşa spun ei. Fără să te mai apropii de casa asta… nici de mine.

Două lacrimi îi străluciră sfioase pe obraji.

– Niciodată… Ei sunt oameni mari şi ştiu mai bine…

Îl trăgea încet spre uşă. În prag, Gore se opri şi se întoarse spre copil. Cu un gest moale, îi mângâie creştetul, apoi ieşi, fără să spună un cuvânt. În urma lui, uşa grea se închise cu un scârţâit ca un bocet de mamă. Ascunşi undeva în casă, Victor şi Mona îl priveau din dosul unei ferestre.

Ajuns sus, în camera sa, Robert se pomeni din nou singur. Apăsat de solitudine, se gândi că puţină joacă l-ar face să se simtă mai bine. Nu avea decât o soluţie la îndemână: cufărul cu jucării. Cu greu, îl târî până în mijlocul camerei şi apucă ferm, cu ambele mâini, capacul împodobit cu o cruce metalică. Acesta se deschise încet, cu un scârţâit flămând, care acoperi tusea spartă a copilului.

DANIEL MITRU