~Daniel Mitru: „Vânătoare“

Rătăcind prin coridoare, vânătorul îşi dă seama că el nu ar fi putut decât să încerce să îşi imagineze ce este splendoarea. Acolo, afară, îşi imaginase că splendidă e jacheta lui verde, sau pielea lui arsă de soare, sau mersul lui bărbătesc, sau ochii lui negri, ageri… Dar nu, splendoarea este aceasta, care îţi coboară privirea şi îţi arcuieşte spatele. Aici se simte puterea. Sau mai curând se simte lipsa propriei puteri. Afară, deseori trăia o senzaţie stranie, plăcută. Satisfacţia că deţine controlul. Că, deşi e mai mic, copleşeşte fiara. Că prădătorul suprem este, de fapt, el. Ce viziune distorsionată asupra puterii! Splendoarea este o putere mult mai intensă. Putere animalică şi putere rafinată. Până acum nu a vazut decât pereţi goi şi deja simte că e mic, mic. Splendoarea este puterea rafinată care face forţa brută să îngenuncheze.

Încă nu l-a văzut pe rege. Dar a vazut coloane gigantice, podele sclipitoare şi ziduri ce refuză parcă să se mai unească în săli. Şi-a auzit proprii paşi sunând pe coridoare. Într-adevar, sunetul rămâne înăuntru. De afară, castelul e mut. Doar piatră impresionantă, sculptată incredibil. Şi totuşi piatră. În interior, piatra se transformă în splendoare.

Pajul îl conduce. Un băiat aşa de tânăr… Candelabrul pare că îl trage după propria voinţă. Categoric trebuie să fie o voinţă aici, care să nu lase coridoarele sa se amestece. Trebuie să existe o voinţă aici ca să te facă să urmezi o direcţie. E aşa apăsător! El ar vrea doar ca aceste coridoare să colinde şi să colinde, dincolo de privirea regelui. Trebuie să fie teribil să stai sub privirea unui rege.

Zidurile privesc în jos la el. Coloanele privesc în jos la el. Haine stralucitoare privesc în jos la el. Regele priveşte în jos la el.

Ce mai poate să spună acum? Regele nu a fost deloc aşa cum îşi imaginase el. Nu un gigant, nu o forţă. Dar splendid. Regele i s-a adresat. Regele i-a atins mâna. Da, mâna lui a simţit splendoarea. Dar ce preţ pentru ea. O să poata el, un vânător oarecare, să plătească preţul acesta? Regele i-a arătat creaturile. Salbatice splendori înlanţuite. Nu îşi imaginase niciodată că toate acele creaturi chiar ar putea exista cu adevărat. Pasărea simorg zăcea acolo, înlanţuită şi fără vlagă. S-a privit ochi în ochi cu dragonul de azur. Frumoşii monştri din basmele copilariei, osândiţi la apatie în marele bestiar al regelui. Lei, tigri, unicorni, himere, chiar şi vârcolaci, doar umbre zăcând în subteranele castelului. Pentru mândria regelui.

Dar mândria regelui suferă. Există un gol pe care numai un vânător îl poate umple. El, umilul vânător, trebuia să îşi fi imaginat că există un preţ ce trebuie plătit pentru a intra în vizuina splendorii. Nimeni nu intră aici gratuit. El trebuie să umple acel gol. Adu-mi phoenixul sau mori. Dacă se gandeste mai bine, nu e deloc un preţ nepotrivit. Regele vrea singura splendoare care îi lipseşte din colecţie. Şi el este cel onorat cu misiunea de a găsi minunea. Să desăvârşească splendoarea.

Sau să moară. Un preţ corect.

Afară, nimic schimbat. Zidurile castelului strălucesc în soare. Piatră minunat sculptată. Să nu te înapoiezi fără phoenix. El nu a auzit pe nimeni să pretindă că ar fi întalnit această pasăre. Doar simple vorbe, nonsensuri marunte despre frumuseţe incredibilă, autoaprindere, renaştere şi existenţă perpetuă. De unde să înceapă? O astfel de creatură nu se poate afla decât în cea mai adâncă sălbăticie.

Şi vânătorul porneşte către ea. Sau, cel puţin, într-o direcţie. Oricum, se simte în largul lui. Aici, afară, poate să îşi joace şansa. În felul lui, pe terenul lui. Păşeşte pe o cărare. Şi această cărare se îndepărtează încet de aşezările omeneşti, tânjind după sălbăticie. Şi el tânjeşte după sălbăticie. Sălbăticia este libertate. Iar el este din nou vânătorul pregătit să vâneze.

Aşezările au dispărut. Acum este înconjurat total de libertate. De ce trebuie să se întoarcă la regele splendid, cu sau fară phoenix? Aproape îi vine să spună că nu trebuie. La o a doua analiză, există alternative: sau mori. Sau nimic. Dar asta ar însemna prea multă libertate. Asta nu e deloc cum ar trebui să fie.

Sălbăticia e desăvârşită.

Treptat, copacii se împuţinează. Se transformă în tufişuri şi tufişurile în iarbă şi iarba în pământ gol şi pământul în nisip. Iar vânătorul continuă să meargă în căutarea prăzii sale.

Se tot gandeşte că nu se teme de moarte. Niciodată nu s-a temut. Tocmai de aceea are respect pentru viaţă. Adu-mi phoenixul. În viaţă. Cine să fie în viaţă? El niciodată nu a adus acasă vânat viu. Treaba lui e să doboare vânatul. Dar acum, să îl aducă viu. Din respect pentru regele splendid.

Împrejurimile se transformă în deşert gol. Vapori de nisip. Căldura se ridică precum o maree. El nu a vazut niciodată phoenixul. Abea dacă a auzit ceva zvonuri despre pasărea asta. Trebuie să fie o creatură minunată. Tocmai de asta probabil trăieşte numai în cea mai desăvârşită izolare. În deşert. Izolarea e cel mai bun mijloc de a obţine libertatea. Orice creatură minunată trebuie să fie înlănţuită de un om. Un rege splendid e cel mai îndreptăţit să înlănţuiască.

De asta vânătorul a umblat până aici. Din cauza izolării. Un phoenix nu poate trăi decât în izolare. De dragul libertăţii. Întocmai ca unicornii. Întocmai ca sălbăticiunile. Întocmai ca vânătorii. El colindă prin deşert pentru că nu se teme de moarte.

Are suficiente provizii. Pentru un anumit timp. A vânat. Din când în când, mici creaturi au căzut victime ale măestriei sale. Aici, în deşert, nu e nimic de vânat.

Atât de multe grăunţe de nisip. Multe cât un deşert. El totuşi păşeşte încrezător. Nu suferă încă de foame şi este izolat. La fel trebuie să fie şi phoenixul.

A auzit şi el despre iluziile din arşiţa deşertului. El nu a avut niciodată o iluzie. Poate ar trebui să înceapă să vâneze una. Pur şi simplu. Să vâneze ceva, până vânează phoenixul. Asta nu se poate să fie delir, din moment ce nici nu îi e foame, nici nu se teme de moarte. Este pur şi simplu gândire. Este o perspectivă.

Deocamdată, niciun indiciu despre phoenix. Oricum, proviziile care se împuţinează nu reprezintă un motiv de îngrijorare deocamdată. De fapt, ar trebui să nu existe motive de îngrijorare pentru un vânător care nu se teme de moarte.

Nu ştie aproape nimic despre phoenix. Ştie doar că e o sălbăticiune. Cum o să îl captureze? Va reuşi. Ca să învingi o sălbăticiune, trebuie să gândeşti ca una. Dar cu o zecime de secundă mai repede.

Există foame în deşertul ăsta imens.

Şi atât de multe grăunţe de nisip. Atât de multe grăunţe de os. Cine ştie câte din aceste grăunţe mărunte sunt cu adevarat particule de nisip? Dacă toate sunt particule de os?

Tânjeşte după o iluzie, şi totuşi e în căutarea păsării phoenix. Ştie că e în puterea lui să o găsească. Nu iluzia. Are încă suficientă apă. Mâncarea este cea care se împuţinează şi căldura începe să ia forme. Dar el poate să deosebească formele de iluzii. Ha, e ca şi cum iluziile s-ar teme să fie vânate. Poate că iluziile se tem de moarte, mai ales aici, cu atatea grăunţe de os în jur. Trebuie să existe un loc undeva, unde toate iluziile moarte sunt îngropate.

Foamea e o problemă serioasă în mijlocul nisipurilor.

Nu, el încă are o încărcătură serioasă de apă – cel puţin. Foamea e cea care îi suge vlaga din oase. Şi o transferă în oasele nisipului. Într-adevăr, nisipul ăsta are un pic de vigoare! Se mişcă în permanenţă. Îşi caută forma ideală. Probabil acea formă umană perfectă pe care a avut-o cândva. Acesta trebuie să fie motivul pentru care deşertul cere vieţi de om. În cazul ăsta, şi deşertul urmăreşte o iluzie. Dar vânătorul trebuie să continue cautarea phoenixului. Ah, dacă epuizarea nu l-ar încetini…

Foamea este persistentă.

Nu, nu o să se lase păcălit. Să nu te temi de moarte nu este deloc un motiv bun ca să mori. El o să lupte. Ca în acest caz. Deşertul îşi închipuie că el nu e în stare să îi înfrunte amăgirile. Că el nu poate distinge o iluzie. Vechea poveste, pe care a auzit-o de atâtea ori. Oaza ispititoare care devine mormântul epavei umane ce aleargă după ea. O fi el flămând, dar nu e o epavă umană. O să se ducă înspre acea oază, chiar dacă e perfect conştient că ea nu este decât o momeală a deşertului. Şi o să o învingă: iluzia nu o să îl ucidă.

Paşi vlăguiţi îl târăsc către imaginea amăgitoare a unei oaze. Poate că îi este creierul copleşit de ameţeală, dar încă e conştient că oaza o să fugă de el. O să îl ţină la distanţă. Dar el o să se ducă spre ea ca să o sfideze, ca să arate că el poate face faţă unei iluzii. Şi paşii lui sunt slabi.

Creierul lui trebuie să fie destul de slăbit. Oaza refuză să fugă de el. Asta ar fi o iluzie grabită. Vânătorul zâmbeşte la gândul că deşertul ar putea să îi citească gândurile. Deşertul a înţeles nevoia lui de iluzii. Şi acum iluzia îi vine în întâmpinare. Oaza se apropie din ce în ce mai mult. Şi el se târăşte să o întâlnească la jumătatea drumului.

Vede sau îşi imaginează că vede. Mintea asta a lui face o treabă minunată: creează o iluzie care depăşeşte orice aşteptare. Copaci, umbră, multă verdeaţă… Şi el se opreşte să admire creaţia propriei minţi de la mică distanţă. E satisfăcut. A creat o iluzie mulţumitoare. Continuă să paşească înspre ea. Uimitor, ea refuză să dispară. Încăpăţânată iluzie, totuşi perfectă. Apă, copaci, umbră. Şi el e aşa de slăbit… Câţiva paşi, un pas. A ajuns. Trupul lui se prabuşeşte greoi în umbră.

Se trezeşte. Se simte mai bine după acest lung – sau scurt, cine ştie? – somn. Şi copacii sunt încă deasupra. Apa este încă acolo. Multă verdeaţă. Degetele lui lacome bâjbâie după mici creaturi în iarbă. Le simte acreala în cerul gurii. Îşi spală faţa în apa proaspătă. Şi din nou somnul acela adânc.

A pierdut orice noţiune a timpului. Măcar s-a odihnit bine. Acum poate să se ţină pe picioare şi să umble. O frază ciudată îi vine în minte: slăbiciunea e mai slabă. Ce paradox. Şi iarăşi vânează creaturi mici prin iarbă. Oaza nu e foarte mare, dar ar putea fi, totuşi, generoasă. Copacii ăştia trebuie să dea ceva.

Neaşteptat, o imagine care îi taie respiraţia. Ceva de forma unui cuib, pe pamântul gol, în loc deschis, ca să adune toată căldura soarelui. Şi în mijloc, o pasăre minunată, prinsă într-un fel de ritual. Vânătorul priveşte în tăcere. Pasărea se aşează şi trage în jurul ei paie din cuib. Mişcările îi sunt destul de încete. Se învarte de câteva ori într-un cerc ferm şi se învaluie cu o aripă. Apoi încremeneşte, exact ca omul care o observă din ascunzişul lui. Raze de soare curg într-un flux neîntrerupt. Brusc, flăcări vii se ridică pentru a devora cuibul. Totul se transformă într-un mic rug. Iar vânătorul se repede într-un impuls brusc să smulgă pasărea necugetată din mijlocul flăcarilor. Dar flăcarile îi ard mâinile şi el trebuie să păşească înapoi. Deodată este fulgerat de un gând: cel al propriului eşec. Îşi dă seama că aceasta fusese pasărea phoenix. S-a luptat cu deşertul doar ca să ajungă să vadă pasărea arzând…

Dar în mod surprinzător, în timp ce rugul se stinge în cenuşă, un cântec fermecat izbucneşte. Nu durează mult – doar câteva secunde. Şi, în timp ce cântecul moare în adieri de vânt, ceva tulbură uşor spirala de cenuşă. Încet, această mişcare se transformă într-un mic vârtej. Din chiar centrul lui, capul unei mici creaturi apare, împroşcând cenuşă în jur cu zvâcniri ritmice. Este capul fragil al unui pui de pasăre.

Şi vânătorul înţelege: are privilegiul de a fi martor la renaşterea phoenixului.

Degetele lui lacome devastează cenuşa fierbinte. Şi ele apucă acea creatură delicată, obedientă. Vânătorul o ţine strâns la piept. Pentru că ea îi poate răscumpăra viaţa de la rege.

Începe marea călătorie de întoarcere. Deşertul este chiar mai neîndurător. Căldura i se injectează pe sub piele şi goneşte liberă spre creier. Din nou trupul îi este mai slăbit. Totuşi, păşeşte curajos. Pentru că un rege stă în aşteptare. Iar el nu îşi poate permite să dezamăgească un rege splendid.

Mâna care îmbrăţişează phoenixul e mai slabă.

Paşii îl trag înainte. Cine mai ştie ce înseamnă înainte aici. Înseamnă într-o direcţie. Oricare. Şi când piciorele refuză să mai facă pasul, se târăşte. Încă ţinând strâns pasărea. Îi e foame.

Ăsta nu e momentul potrivit pentru întrebari. Dar n-are ce le face, ele tot apar. Şi ele îl fac să înţeleagă. Sau, cel puţin, îl fac să gândească într-o direcţie. Creatura fragilă din mâinile lui… nu e deloc iluzia lui. Viaţa lui ar fi putut continua şi fără phoenicşi. Pasărea asta nu e visul lui. A alergat după visul altcuiva. Un vânător alergând după un vis de rege. Un biet om cu un vis de rege în mijlocul neantului.

Nisipul începe să cedeze, învins de pete maroniu-verzui.

Şi el el este prea slăbit iar foamea prea puternică. Cu toate acestea, nu se teme de moarte. Cel puţin până acum. Şi să nu te temi de moarte nu este deloc un motiv să te laşi să mori.

Cu mişcări moi, încete, el îşi scoate cuţitul. Pasărea este tăcută, obedientă. Doar se uită la el. Sîngele ţâşneşte în jeturi subţiri. Carnea crudă are un gust ciudat, dar este binefăcătoare. Îi picură un strop de vigoare în trup. Şi poate să îşi continue drumul. Tot mai multe pete maroniu-verzui înving deşertul. El învinge deşertul.

Un sentiment ciudat. A păcălit moartea. O dată, sau o dată în plus. Oricum, de data asta. Dar nu a reuşit să îşi ducă sarcina la îndeplinire. A distrus visul unui rege. Un rege splendid îl aşteaptă cu inima plină de speranţă. Sau de nimic. Poate că regele doar zace acolo, în castelul lui splendid.

El nu poate să dezamăgească un rege. De fapt, nimeni nu poate. Poate să păcălească moartea, dar nu poate să păcălească un rege. Trebuie să se ducă acolo. Da, va muri acolo. Dar, cel puţin, nu este mort încă. Şi paşii lui se mişcă încet de-a lungul cărării către castelul ce ţine moartea între minunatele lui ziduri de granit. Nu este mort încă. Mai este o distanţă de parcurs.

DANIEL MITRU