Dana Banu: Poeme

STRĂLUCITOAREA LUMINĂ DIN OCHII BĂRBAŢILOR 

bărbaţi cu o strălucitoare lumină în ochi

umbroase treceri

am învăţat de la ei imitându-i

liniştea 

(căderea serii ne-a luat prin surprindere

contururi moi

maiestuoase acrobaţii şi alchimii absurde

hazard şi catifea

brocarturi levantine

voci de salon albastre) 

să mai spun că am trecut prin atâtea forme ciudate

mereu fixată în aceeaşi ramă plictisitor-ovală

cu ireală tandreţe i-am descompus

în particule strălucitoare 

zăpada ce tocmai cade acum din ceruri limpide

e lumina din ochii bărbaţilor

ce-au fost cândva

călători prin marginea aceasta de lume 

nicăieri nu am cunoscut o mai mare desfătare a sinelui

decât în retina blândă şi primitoare a ochiului lor 

există pentru fiecare personaj un decor dinainte impus

cu trei minute înainte de a mă naşte

printr-o fereastră deschisă

tatăl meu privea

trecând prin mijlocul nopţii

singurul dric din oraş

____________________

LA CAPĂTUL NOPŢII

secvenţe oarecum poetice 

prin zăpezi uriaşe călătoream într-un singur şir prelung

mai cădea câte unul dintre noi

ne mai opream câteodată să bem un ceai fierbinte la marginea zilei

urcam greu

din ce în ce mai greu

anii se tot adunau mama lor de ani fără nicio poezie şi cu nasturi din ce în ce mai puţini la manta

mă dureau umerii de la greutatea mantalei îmi îngheţau lacrimile nu ridicam pe nimeni auzi cititor

nu ridicam pe nimeni

dar mă tot împiedicam

şi doar din greşeală doar din greşeală auzi cititor

mai puneam câteo piedică celui din spatele meu

rămânea acolo în zăpada înaltă

veneau vulturii nesătui să îi ciugulească lumina din ochii deschişi

treceam în convoi mai departe

ne zornăiau lanţurile se desfăceau inimile crăpau de neputinţă

de frică de poezia mamii ei de viaţă frumoasă cu prieteni şi sărbători

cuvinte înalte prelungi împlântam în trupul pământului rece

până în prăsele aşa le împlântam 

cu bocanci găuriţi şi buzunarele grele de pietre

călcam peste trupul celui dinainte noastră atunci când cădea

se auzeau oasele sfărâmate se roteau cerurile ameţitor dar mult prea departe

cu siguranţă trebuia să ajungem acolo

să ajungem la capătul nopţii

ştiam asta

da

ştiam că voi ajunge la capătul nopţii 

drumul se îngusta priveliştea era din ce în ce mai clară

eram deja comandant de pluton

eram deja primul din convoi

aveam nasturi noi la manta şi bocanci puternici umeri răbdători

când am ajuns acolo eram singurul supravieţuitor

şi nici nu îmi mai aduceam aminte prea clar

pentru ce plecasem la drum înspre capătul nopţii 

…………………………………………………….. 

cu siguranţă am mai trecut cândva pe aici

iată cele câteva străzi risipite la întâmplare

case uriaşe femei-cetăţi

ziduri descrise mărunt şi pe îndelete

iată jaluzelele trase la fereastra cu vedere spre nord

iată urme de vietăţi prin zăpada murdară

bătrâni lungindu-şi gâturile peste gardul abatorului

morţi duşi în camioane spre groapă comună

chitara lui Lie

câmpul de la marginea oraşului

unde cădeau stele în mijlocul zilei

şi de sânziene copacii nu mai aveau umbră 

fumul ce tocmai urcă spre ceruri din hornul vechi al crematoriului

e surâsul meu călător prin zăpezi prea înalte

singurul semn dintr-un capăt al nopţii 

iar tu cititor nu te mai hlizi părinteşte

într-o zi vei arde mai abitir decât mine

cu siguranţă

____________________

DANA CU CHIBRITURI 

nu sunt un om prea grăbit

trăiesc puţin şi pe îndelete

iubesc mai cu seamă

cuvintele

bărbaţii înalţi

oraşele îndepărtate 

inima mea nu e

nici cuminte nici tristă

nici matură nici colorată

e doar o cutie cu chibrituri 

până la cer şi chiar mai departe se face lumină

când aprind pe înserat câte un chibrit

şi privesc înspre oameni cu teamă

mereu la jumătatea drumului dintre mine şi ei

arde subţire o flacără 

tu ai să mori înconjurată de toate cuvintele tale

ca într-o citadelă

dar măcar vei avea lumina aprinsă

aşa îmi spunea bărbatul cel neiubit îndeajuns

vocea lui ciudată şi tristă

cobora în pământuri săpa galerii

încolţea apoi din nisipuri ca o iarbă sălbatică

………………………………………..

din cer dacă eşti atent poţi zări

un om mic şi enervant care tot aprinde chibrituri la marginea lumii

într-o zi cu siguranţă va ajunge

stăpânul citadelei
____________________

TRĂIESC UNEORI ŞI LOCUIESC ÎN TINE 

să ştii că eu trăiesc uneori

locuiesc în tine şi nu vreau să plec de aici

aud oameni strigându-şi singurătăţile albe

şi nu îmi e milă de ei

nu îmi e

aşa să ştii 

ies rar prin lume

şi mă întorc foarte repede

pe acelaşi drum

cel mai scurt dintre toate drumurile posibile 

a venit odată un copil în vizită

m-a întrebat dacă vreau să îmi spună pe nume

m-am grăbit să îi povestesc

despre şuviţele fumurii ale nopţilor tale

despre norii care trec şi nu se mai întorc niciodată

a plecat apoi

şi în urma lui

deodată

au înflorit plantele carnivore ale tăcerii

ne-au devorat cu patimă

e întuneric şi ceaţă aici în tine

ar trebui să aprind felinarele

şi să fug
____________________

PRIN GAURA CHEII 

căţei de pluş bibelouri albastre cuburi de plastic

câte nimicuri adună oamenii

purtându-şi zilele pline de praf în pumnii strânşi 

o vorbă nespusă la timp potrivit

aruncă în aer trei sferturi din viaţă

un gest neterminat rămâne ca o rană vie

mutilând

umblă întâmplarea cu zâmbet lasciv prin lume

mereu o supunem după firea şi asemănarea noastră

crăpături fine se desenează pe autoportrete

un aer jilav îmbolnăveşte pasărea tinereţii în zbor

se descompun în siluete de fum

iubiri ce păreau pentru totdeauna

măştile cad cu tandreţe de pe ziduri

începem să adunăm

chitanţe

capete de aţă

noduri la batiste

resemnări

pungi de plastic

alte şi alte

renunţări 

apoi într-o zi ieşim pe stradă cu un căţel de pluş în lesă

cu un bibelou albastru în buzunar

urmărind un cub de plastic

şi uite aşa

de ce să nu recunoaştem

că viaţa este frumoasă
____________________ 

ÎNDEPĂRTARE 

doar nimicul străbătând străzile acestea pustii

îndepărtare şi praf 

nu ne-am iubit decât o toamnă prelungă

apoi iarna a ridicat între noi cetăţi de zăpadă înalte

şi oameni albi strigându-şi în poarta lumii sărbătorile tandre 

închide bine uşa când pleci

nu lăsa gândul pentru mine

să acopere lumea stingher

ne vom uita prea firesc

fiecare literă a numelui

umbrele nu ne vor mai călători împreună 

când prin întunericul rece atât de tremurător

vei auzi glasul femeii din lună

tu să ştii doar că încă trăiesc

imperial şi sobru

arcuit şi dens 

uneori voi veni

până la jumătatea drumului înspre tine

acolo

de fiecare dată

aşteptându-mă

tu

DANA BANU