~Ştefan Doru Dăncuş: „Mircea“

Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continuu – eu dormeam. Această cenuşă vulcanică a somnului. Bubuiturile din uşă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem uşa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de arheologi… Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre uşă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un robinet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stupefiate în faţa acestei evidenţe. Brusca lor transformare din belicoşenia de scară de bloc în „ne scuzaţi”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacţia bleagă de pensionari plantaţi în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur şi simplu nu mă interesa inundaţia aceea neaşteptată. Am închis uşa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestaţie existenţială.

Deasupra mea locuia Mircea. De mai mult timp, nu lucra nicăieri, dar asta nu-l împiedica să trăiască. La 40 de ani, era una din multele realizări ale comunismului, un rebut cu ficatul praf de-atâta alcool. Mircea era vizitat zilnic de nişte babete sulemenite care-l ţineau în viaţă. Era interesul lor, armăsari ca Mircea nu prea existau şanse să mai găsească în caz că – Doamne fereşte! – s-ar fi dus dracului de pomană. Le programase după idei calendaristice proprii şi conveniseră că are dreptul la două zile libere pe săptămână. Deşi cu ficatul la pământ, licheaua fenomenală se încăpăţâna să-şi rezolve cumva problemele subzistenţei. Într-o zi, cei de la electricitate i-au tăiat curentul, nu-l plătise de peste un an. Nu s-a supărat, i-au adus hoaştele lumânări. Garsoniera aducea mai degrabă a cavou, decât a încăpere locuită: o masă şi-o canapea distrusă de-atâta huţunat cu babele. De fapt, de când i s-a tăiat curentul, Mircea s-a dedat la tot felul de practici macabre – mai mult pentru a ne impresiona pe noi, cei care-l mai vizitam, decât pentru că ar fi avut, într-adevăr, nevoie de aşa ceva. Am intrat la el într-o noapte: dormea epuizat lângă o slăbănoagă, în jurul patului, lumânările agonizau aproape consumate, puteau lua foc, tâmpiţii: baba respira pe gură, i se vedeau gingiile părăsite de dinţi, am închis robinetul pentru care venisem de fapt şi am stins lumânările: numai de oameni apocaliptici ai uneori parte.

Cu mine locuia atunci o fată frumoasă şi deşteaptă pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o dintr-un exces al tentaţiei de-a mă educa. Era bine, cineva avea, totuşi, grijă, de animalitatea mea superioară. Surprinzător, cât de aleatoriu îşi alege Dumnezeu protejaţii. Mircea venea, bătea umil la uşă, se strecura în garsoniera mea ca un câine alungat. Mă implora să-i dau ceva de băut, devenise dependent de alcool. Tremuriciul care-l chinuia înceta brusc dacă-l trimiteam să cumpere bere. Lua geanta, oala şi banii şi în câteva minute făcea drumul dus-întors între garsonieră şi „Expres”-ul împuţit din apropiere. Curios, nu vărsa nici o picătură în geantă, deşi oala aceea aducea mai mult a lighean şi avea de traversat şi o intersecţie problematică. Beam şi ascultam Rolling Stones; uneori, Mircea relua aceeaşi obsedantă relatare despre cine fusese el. Nu minţea, m-am interesat. Lucrase ca arhitect la un institut de proiectări, îşi construise vilă, era căsătorit cu o femeie excepţională. Ai copii? l-am întrebat prima dată. „Am”. Şi ce zic de tine? „Păi, nu mă mai caută”, femeia aceea îl înşelase cu amantul ei din tinereţe. Mircea plecase năuc, fără să revendice nimic din ce agonisise cu atâta trudă într-o viaţă. Iată, după câţiva ani, integrarea în societate, i-a fost fatală: anturajul indivizilor fără repere i-a şters orice urmă de orgoliu sau demnitate. Dar el se simţea bine între băbuţele lui, în raport cu ele era superb, era un zeu, era uriaş, deşi această jalnică scară de valori nu mai interesa pe nimeni altcineva. Şi minţindu-se aşa în fiecare zi, pentru Mircea mai trecea un an, altul, alţii…

– Parcă vă cunosc de undeva.

Omul se oprise în faţa mesei cu paharul în mână, un lichid roşcat.

Mi-am ridicat privirea grea de alcool şi nesomn: nu-l ştiam. L-am invitat să ia loc,aveam să ascult încă un om,pe lângă sutele de până atunci. Nu mi se părea exagerată postura mea de ascultător şi a lui de trăncănitor extaziat, era chiar corectă în îmbâcseala după-amiezii localului.

– Ştiu de unde vă cunosc. Aţi fost acum câteva zile în biroul lui X. Eu tocmai plecam, de aceea nu m-aţi remarcat.

Apoi, fără nici o legătură, firesc, de parcă ar fi spart lemne şi s-ar fi apucat să le transporte în magazie (după o logică a lui interioară, după treptele lui de evaluare a cuvintelor):

– Ştiţi, eu am avut în armată o funcţie foarte mare, nu-mi comanda decât generalul Militaru, cel cu revoluţia, ştiţi şi dumneavoastră, nu eram obligat să car mapa ori sacoşa cine ştie cărui grad superior. Am fost inginer şef pe unitate, puteam să intru în orice fabrică de armament din ţară. Nu mi-au plăcut şefii, de aia s-a întâmplat aşa. Toţi colegii mei de la acea secţie specială purtau paltoane civile negre şi pantaloni cu vipuşcă, numai eu mi-am făcut costum negru, ca să nu port haină militară…

(Tipul devenise interesant: pentru că nu i-au plăcut şefii, de aia s-a întâmplat aşa; cu ce simplitate răsturna toate principiile stratificării sociale!).

– Eu m-am tăiat la degetul mare de la mână rău de tot, abia se mai ţinea, dar nu m-am dus la doctor. L-am lipit la loc, m-am pansat şi a doua zi m-am dus la lucru iar după două săptămâni, eram vindecat. Tot aşa, mi-a sărit în faţă capacul de la cazanul în care făceam rachiu, mi-a ars toată faţa. Am ştiut ce să fac atunci, pe moment, şi m-am vindecat singur. N-am avut probleme nici cu fetiţa care şi-a tras o oală de ciorbă fierbinte pe ea. Am luat-o repede, am dat drumul la robinet şi-am clătit-o bine cu apă. După aia am îmbrăcat-o cu haine uscate şi a stat cu noi la masă, nu ştiu dacă mă înţelegeţi, ciorba fierbinte n-a apucat să-şi facă efectul pentru că am fost mai rapid…

În aceeaşi dezordine (perfect logică din punctul lui de vedere), mi-a povestit alte sute de amănunte nesemnificative. El se lupta cu natura, cu oamenii răi, cu necazurile zilnice şi, fireşte, învingea. În viziunea lui era eroul, vindecătorul miraculos, justiţiarul multvisat de omenire. Ciudată întoarcere spre sine, gândeam. Ne-am luat la revedere promiţându-ne o viitoare întâlnire fără a stabili data sau măcar locul. M-aş putea trezi cu el din senin în Uruguay, de exemplu. Nu mi-am mai consumat energia căutând substraturi, îmi era destul pe ziua aceea.

În faţa blocului, pensionarii m-au anunţat cu meşteşug că Mircea primise o bătaie zdravănă de la vecinul de etaj, ăla îi lăsase nişte piese de maşină în păstrare iar celălalt găsise cumpărători şi băuse toţi banii. Sus, o băbuţă îl oblojea, căinându-l, înjurându-l cu năduf pe Şoani, nemernicul, mafiotul, autorul faptei. Numai pentru mine, printre gemete şi oftaturi, Mircea a dat drumul unei sclipiri vesele a ochiului neacoperit de bandaje. M-am simţit trădat şi am coborât în „cutia mea de chibrituri”, cumpărasem vin.

Peste câteva zile, Mircea a mai primit o bătaie, de data asta nevinovat. Nişte adolescenţi care văzuseră prea multe filme cu Bruce Lee, l-au băgat în scara blocului unde locuiau şi l-au căptuşit bine pe motiv că n-a dat  „bună seara”. M-am dus cu el şi le-am băgat minţile-n cap.Apoi, l-au bătut nişte ţigani în singurul cartier rău famat al oraşului, tot pentru nimicuri. I-am spus să-şi plătească nişte slujbe, că cine ştie ce păcate ale unor existenţe anterioare ispăşeşte. Se cam înmulţiseră vânătăile pe trupul lui costeliv. I-am dat bani să meargă la un popă, să se spovedească măcar, în eventualitatea că îşi va da duhul pe undeva, neştiut de nimeni. Bineînţeles că i-a băut. Enervat, m-am dus în cartierul ţiganilor, am snopit câţiva, au început să se strângă mai mulţi, să iasă din blocurile părăginite, să se iţească toată floarea interlopă, mă spintecau dacă nu intervenea fata bulibaşei care mă cunoştea. Nu i-au trecut bine vânătăile că l-au luat la pumni rockerii de pe Abatorului. Era clar că pentru Mircea începuse o perioadă tâmpită de tot. Oricum, nu puteam sta toată ziua de pază la uşa lui, şi aşa mă aşteptau fel de fel de indivizi când mă întorceam acasă noaptea. Începusem să mă tem pentru pielea mea, era cazul s-o şterg din oraş. Nu mai scrisesem de mult nici un rând iar fetei aceleia îi plăceam enorm ca van Damme local.

Uite cum se-ntoarce mila creştină împotriva ta, gândeam. Cum, făcând bine, faci, de fapt, rău. Protejam un om imoral, îi dădeam de băut, mâncare – îl cocoloşeam. Făcusem dintr-un rebut social un copil răsfăţat. Eram ca-n povestea lui Twain cu tânărul care salvează de la moarte soţia unui bogătaş iar acesta, oferindu-i recunoştinţa sa, îi întinde un deget. Salvatorul, comportându-se foarte uman în fond, îi ia toată mâna. Nu se potrivea în cadru faptul că derutatul acela nu-mi salvase niciodată viaţa. Îmi plesnea capul de-atâta gândit.

Ce-l interesau însă pe Mircea întrebările mele? În căpăţâna lui de ratat nu se mai produceau de mult asemenea spasme.

Brusc, să vină cineva la tine, să treacă cineva pe lângă tine şi să te observe, să te întrebe ce mai faci, să-ţi spună că merge la un prieten croitor, să-i facă o pereche de pantaloni că s-a cam îngrăşat. Să se termine schimbul de amabilităţi, să vă salutaţi,să plece. Să se întoarcă după câţiva paşi, să zică:

– Ui’ ce era să uit, hai să tragi o gură de vin de-al meu, de casă.

Să  nu-ţi dea timp să răspunzi, să scoată o sticlă de plastic din sacoşă, să-ţi umple paharul gol în care a fost suc. Să plece apoi fericit, cine ştie când are nevoie de tine. Să te oblige să te gândeşti la gestul lui atunci când te va căuta cu „o mică problemă”. Tu să bei vinul, gânditor, pe terasa cofetăriei, să fie sâmbătă spre amiază, să treci mai târziu pe lângă un bloc în spatele căruia cineva taie o găină. E sâmbătă, românilor le place să şi-o trăiască festiv, tu să-ţi dai seama că n-ai familie, nu poţi tăia o găină, s-o mâncaţi ascultând muzică sau cu televizorul dat la maximum, să se-audă din bucătărie. Să nu ai o soţie care să robotească pe lângă aragaz într-un capot, mirosind a ceapă, pălăvrăgind îmbujorată de vin sau ce altă băutură aţi cumpărat. Să nu simţi mirosul supei care fierbe, aroma cărnii prăjite. În garsonieră să fii întâmpinat de mirosul acru al ţigărilor strivite şi al sticlelor goale. Să te gândeşti cu blândeţe la tine, la drăceasca ta relaţie cu gesturile celorlalţi. Să fii într-un liber schimb cu doamna insomnie. Cine ţi-ar putea atunci contempla nesfârşita tristeţe?

Cineva să te caute. Nu o femeie, nu o stare, nu un înger. Să te caute cineva la care nu te-aştepţi, Mircea, de pildă. Să te cheme la un chef cu băbuţe şi împotriva înverşunării tale, să accepţi. Să ieşiţi amândoi din bloc, lângă gardul grădiniţei din colţ să vă (te) aştepte doi renumiţi bătăuşi ai oraşului, dispuşi să facă orice pentru a-şi apăra titlurile. Să te opreşti dezorientat, să se apropie ameninţători, aroganţi, să-ţi vadă chitara.

– Ştie să cânte, zice unul.

– Dacă nu ne place, îl nenorocim, zice celălalt.

Să  conştientizezi faptul că nu există alte variante. Să le înţelegi mintea de găină, atu-ul tău nesperat. Să le cânţi din suflet, să cânţi pentru bietele lor percepţii de matahale proaste iar ei să te lase să pleci, fascinaţi. Să-l auzi pe unul în urma ta: „Ăsta-i un Artist”. Să afli că, în lumea strivită de pietrele de moară ale erorilor, pumnul este o lege inutilă. Să-ţi spui că totuşi acela-i oraşul tău, spaţiul tău vital şi acolo, un lucru mai rău decât moartea nu ţi se poate întâmpla.

Mircea chiar e un escroc ordinar: a muşcat mâna stăpânului său.

I-am spus femeii:

„Fără mine nu însemni nimic, eu îţi dau strălucire: dacă nu m-ai fi urmat în viaţă ai fi rămas o femeiuşcă banală, bună de făcut copii şi zacuscă. Fiind însă femeia mea, ai primit, fără să mişti un deget, un statut social pe care multe inconştiente comune ca tine şi l-ar dori. Fiind a lui…, comportamentul societăţii s-a modificat, a luat forme respectuoase şi admirative. E destul să spui că eşti a lui… pentru a obţine, miraculos, ploconelile unor indivizi cu poziţii înalte. Să ţi se pupe mâna, să se comporte toţi cu deferenţă, să-şi aleagă cuvintele, neştiind că tu eşti la pământ cu expresiile savante. Evident, ţi se pare normal, doar în patul meu îţi mişti fundul, nu? însă ce s-ar întâmpla dacă ne-am despărţi? Ce-ar mai rămâne din mitul femeii lui…? Decantarea e clară: zacusca, bucătăritul, spălatul hainelor, din când în când câte-o discotecă la braţul vreunui semidoct ca tine. Cam acesta ţi-ar fi viitorul”.

Toate spuse cu nervi, deoarece mă săturasem să fiu un van Damme de cartier. Şi Mircea, de pe scăunel, cu farfuria de cartofi în poală, făcându-mi morală cu aerul superior al celui ce cunoaşte măsura tuturor lucrurilor: de parcă aş fi atins o sfântă, de parcă n-aş fi avut dreptate. Iar eu – uluit de îndrăzneala lui.

– Afară. Afară amândoi!

Farfuria spartă, timp, ţigări, uneori câte-un ciocănit timid în uşă. Nimic. Acel nedorit dar liniştitor nimic.

Să-mi fac bagajele, să nu fiu îngerul păzitor al nenorociţilor oraşului. Să plec unde-oi vedea cu ochii, ţara împărţind. Gândurile mele, într-o multaşteptată cadenţă. Să-mi văd de unicitatea mea, de călătoriile mele, de traseele orbirii mele. Deciziile acestea provin, mai mult ca sigur, de la un centru nervos al salvării, al conservării. Beau un pahar cu apă. Mai este un tren la şapte.

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ