~Valentina Becart: „Cu patimă… am sărutat pământul (din ciclul „Poeme becartiene“)“

CU PATIMĂ…AM SĂRUTAT PĂMÂNTUL

Şi cum stăteam aşa culcată,

cu mâinile sub cap

şi inima uşor bătând…

mi s-a părut,

cum din adâncuri

urca spre mine

un glas…cântând…

am tresărit…

şi mi-a trecut prin gând,

că-i glasul blând al mamei

ce-mi cânta duios,

când adormeam

plângând…

şi cum stăteam aşa culcată,

cu inima-mi de doruri legănată,

mi s-a părut că văd

aevea,

chipu-i adorat,

în sevele adâncului culcat…

şi nu ştiu cum,

aşa deodată,

cu patimă …am sărutat pământul

ce-mi urca spre mine

cântul,

cântul…

_______________

ÎN SÂNGELE-MI ALBASTRU…SEVELE PĂMÂNTULUI S-AU CUIBĂRIT

Mi-e sufletul ca o câmpie

cu grâne ce s-au pârguit…

o, ce tainic şi nebănuit

sevele pământului

în sângele-mi albastru

adânc, adânc s-au cuibărit…

senină mi-e privirea şi caldă

ca un răsărit

în care

întregul cer al lumii

pare că se scaldă –

pe buze…

murmurând duioase şoapte

maci au înflorit

ca o chemare a împlinirii

păcat ancestral

îngăduit miracol al rodirii…

culegătorule!

mi-e sufletul ca o câmpie

cu grâne coapte…

doar un pas te desparte…

ascultă-mi sfioasele dorinţi:

vino la cules!

miracolul lumii

aşteaptă, te cheamă –

nu-ţi fie teamă

tu ai fost ales,

ai fost ales…

_______________

VULTURI…

Deasupra unui lan

de grâu,

galben pal,

înalt până la brâu,

gata de cules,

roteau doi vulturi…

atunci am înţeles,

privind cerul senin,

nepăsător…

c-un biet secerător,

acolo-n grâul pârguit,

îşi găsise somnul…

şi vulturii s-au tot rotit,

şi cerul

brusc s-a’ntunecat,

şi-n lanul galben,

uşor de vânturi legănat,

doi vulturi…

cu ciocurile sfârtecau

un biet secerător

un biet secerător…

din ciclul „poeme becartiene”

VALENTINA BECART