Daniel Mitru: „Adăpostul“

– Arătaţi-mi, vă rog, cele mai frumoase flori pe care le aveţi, surâse Emil către vânzătoarea mărunţică. Să fie aşa, ca pentru o ocazie deosebită.

– O ocazie deosebită cu o doamnă deosebită? ciripi şi florăreasa, cu un zâmbet ce îi împachetă toată faţa în riduri.

– S-ar putea spune şi aşa… De fapt, primesc o vizită. E prima în adăpostul meu cel nou şi vreau să fac impresie.

– Uitaţi aici, avem nişte lalele foarte frumoase… proaspete şi vioaie. Aşadar, v-aţi mutat în casă nouă?

– Ah, e un pic cam mult spus. Să zic aşa, e ca o repetiţie. Da, lalelele arată chiar bine.

– Sau trandafirii aceştia? Avem şi roşii, şi albi, şi galbeni… se agită femeia cea mărunţică, vârându-i sub ochi mai multe bucheţele viu colorate. Deci vă pregătiţi?

– E bine să fii mereu pregătit. Cum spun eu de câte ori am ocazia: toată viaţa ar trebui să ne pregătim.

Emil clătină din cap cu subînţelesuri şi oftă încet mângâind vag petalele unui trandafir alb.

– Sunt de seră?

– Da, de seră. Aşa sunt toate. E cam greu la vremea asta cu flori de grădină. Dar să ştiţi că astea arată mai bine: cresc altfel, se păstrează altfel… Să vă arăt şi un crin?

– Mă puneţi în încurcătură, surâse Emil. Eu sunt un mare iubitor de flori şi îmi plac toate deopotrivă… Ştiţi ce? Faceţi-mi, vă rog, un buchet mare, mare, în care să puneţi din toate câte puţin.

Faţa femeii dispăru din nou în spatele ridurilor:

– Vedeţi că n-a fost greu? Aţi făcut cea mai bună alegere.

Urmă un moment prelungit în care nu se mai auzi decât foşnetul frunzelor şi al ambalajului îmblânzit sub degetele pricepute ale femeii.

– Aveţi cumva la vanzare şi lumânări? se pomeni deodată Emil întrebând, deşi ştia că şansele sunt minime.

Femeia făcu ochii mari, dar imediat zîmbi din nou în falduri şi dădu din cap:

– Dar ştiu că vreţi să faceţi o inaugurare în stil mare… Îmi pare rău, nu avem, dar încercaţi peste drum. E gata şi buchetul. Poftiţi!

Emil achită contravaloarea florilor, luă în braţe melanjul de arome şi culori, apoi îşi înfundă faţa în ele şi ieşi, presărându-şi drumul până la uşă cu mulţumiri entuziaste.

În sinea lui, Emil savura nedumerirea ce se prelingea din cele trei perechi de ochi direcţionate către el.

– Da, aţi înţeles bine. E gata. Acum, voi nu trebuie decât să vă puneţi hainele acelea pe care vi le-am luat special pentru această ocazie.

– Dar chiar trebuie să facem asta? Eu urăsc să mă îmbrac în negru, protestă vag Ella, mezina familiei.

– Draga mea, sunt anumite lucruri pe care de acum ar trebui să le poţi înţelege, îi explică Emil pe un ton intenţionat blând, părintesc. Nu poţi face întotdeauna ce vrei. Sunt şi anumite  lucruri pe care alţii le stabilesc cum se fac.

– Hai, copii, să facem aşa cum spune tata, se hotărî şi Elvira să intervină în favoarea soţului ei. Până la urmă, nici nu ne cere mare lucru şi, oricum, ştiţi cât de mult s-a implicat…

– Bine, bine, o să ne conformăm… Dar vreau să vă atrag atenţia că nu o fac deloc cu plăcere, mormăi şi Eduard, puţin îmbufnat.

– Nimeni nu o face cu plăcere, interveni din nou mama. Hai, fugiţi să vă îmbrăcaţi. Şi nu uitaţi, purtaţi-vă cum trebuie, căci pentru tata este un moment important.

Copiii porniră în tăcere pe scări. Elvira se uită mustrător spre Emil, care aştepta răsturnat în fotoliu, apoi se puse şi ea în mişcare, tot la fel de încet, mormăind ca pentru ea:

– Şi eu mă bucuram că florile alea sunt pentru mine…

Emil se simţea bine: el orchestra totul şi toată atenţia urma să o primească doar el. Din câţiva paşi uşor mai grăbiţi, fu în faţa micului său grup şi împinse ferm poarta de lemn sculptat care vibră ca un fâlfâit de aripi, apoi făcu un gest larg, de prezentare a panoramei.

– Ce spuneţi de grădina mea? Atâta linişte…

Elvira şi copiii se opriseră în cadrul porţii. Din toate părţile, cruci de piatră se uitau curioase la ei. Nu spuneau nimic.

– Ca să ajungem la adăpostul meu, trebuie să mergem înainte pe alee, îi ghidă Emil.

Ceilalţi se puseră încet în mişcare, schimbând între ei şoapte monosilabice.

– Nu, nu! Nu aşa! Trebuie să o facem ca atunci. Elvira, tu duci florile. Şi poţi să îţi pui vălul… să îţi ascundă lacrimile… Copiii? Dar voi? Se poate puţină tristeţe? Că doar nu ieşiţi la picnic!

Emil fremăta.

– În spatele vostru este un întreg alai. Rude, prieteni, pentru că răposatul a fost cineva, a fost iubit şi stimat. Şi toţi cei din alai sunt atenţi la familia lui, să le soarbă durerea din ochi. Aşa că, arătaţi-le durere!

Mergeau încet, cu paşi solemni, în urma lui. Din când în când, se frecau la ochi, ştergând stropii imaginari ai durerii viitoare.

Emil stătea întins cu faţa în sus. Piatra rece îi înfigea mici ace îngheţate în spate şi în şolduri, dar trebuia să nu le ia în seamă. La fel va fi şi atunci, în acel moment. În mâinile încrucişate pe piept Elvira îi pusese cruciuliţa ei de aur şi o lumânare aprinsă.

– Aţi avut un tată extraordinar… v-a iubit prea mult ca să v-o poată spune, se smiorcăia Elvira, frecându-şi cu asiduitate nasul, ca cei care au plâns prea mult. S-a luptat mult pentru voi… off, vă mai amintiţi? Cum vă lua el pe amândoi de mânuţă, aşa, gingaş, şi vă ducea pe malul lacului să vă arate raţele? Şi vă punea firimituri în palmă, ca ele să vină… să mănânce, şi vouă vă era frică? Vă amintiţi, nu? Sau cum vă lua el pe genunchi…

– Eu nu îmi amintesc decât cum pleca de acasă şi mergea să se ocupe de cavoul ăsta al lui, mormăi ca pentru el Eduard, dar nu îndeajuns de încet ca să nu fie auzit.

Elvira se întoarse spre el:

– Îţi interzic să fii necuviincios aici… mai ales acum. Aşa îţi iei tu rămas-bun de la tatăl tău?

– Ştii cum e: despre morţi numai de bine, interveni şi Ella, cu un ton ce oscila între seriozitate şi cinism.

– Un om deosebit… Toţi cei care îl întâlneau îl îndrăgeau deodată… Dar pentru el nu era nimic mai important decât familia. Copiii lui… şi-ar fi dat şi viaţa pentru ei. Numai el a ştiut prin ce a trecut ca să îşi ţină copiii în liceu, apoi în facultate… Să le găsească un loc de muncă…

– Mamă, ce spui acolo, interveni din nou Eduard, de data asta cu un ton pur şi simplu mirat, eu nici nu am împlinit paisprezece ani!

– Nu înţelegi? Acum suntem atunci, îi şopti sora lui, care părea mai conectată la cele ce se petreceau.

– Câtă pace pe chipul lui, continuă Elvira. Uitaţi-vă, parcă doarme din nou la sânul mamei lui…

– Şi costumul ăsta elegant se aşează bine pe el, completă Eduard, dar nimeni nu îi mai spuse nimic.

În cavoul mic, inundat de o umezeală rece şi vâscoasă, lumânările ardeau plăpând. Mirosul de ceară se ridica şi se întindea, sufocându-l pe cel de carne şi de flori. O familie devastată de durere se reculegea la căpătâiul trupului depus pe lespedea îngheţată.

– Da, nu pot să spun că mi-a displăcut. Pe alocuri aţi fost chiar buni. Mai ales tu, draga mea.  Emil vorbea încet, străduindu-se să dea o tonalitate plăcută, caldă vocii sale. Era în picioare, plimbându-se încet prin faţa celor trei, care stăteau mici pe canapea, privind atent spre el, de jos în sus.

– Asta nu înseamnă că a fost bine. Mai aveţi foarte mult de lucrat. Ştiţi ce presupune asta? Să mergem acolo, iar şi iar, până iese aşa cum trebuie. Adică perfect.

– Nu ştiu ce să spun… mă întreb dacă pot mai bine de atât, şopti, cu teamă parcă, Elvira.

– Ah, bineînţeles că poţi. Nimeni nu e imun la durere, o încurajă soţul.

– Mamă, eu cred că poţi să îmbunătăţeşti discursul ala, opină şi mezina familiei.

– Evident, de ce să nu aminteşti, să zicem, de binele făcut comunităţii? interveni de această dată Eduard, cu o mină foarte serioasă.

– Excelentă idee! Faţa lui Emil era toată numai zâmbet. Să spui că am salvat vieţi omeneşti, că m-am implicat în acţiuni de caritate…

– Că ai făcut voluntariat în îngrijirea bătrânilor şi săracilor…

– Că ai militat pentru pace…

– Că pentru tine dreptatea era ca o religie…

– Da, da! Notează-ţi toate astea în carneţel!… Aşa, foarte bine. Să te gândeşti să le dai o formă emoţionantă… şi poate îţi mai vin idei, fremătă Emil. Iar voi, copii, mai multă durere! Oamenii vor să vadă lacrimi, aţi înţeles?

– Poate ne-ar ajuta dacă ai picta ceva pe pereţii aia… ceva mişcător, ştii, ca în biserică, veni din nou Ella cu o idee.

– Sau să ştim din ce cauză ai murit, vorbi din nou Eduard. Infarct, să zicem?

– Ba nu, ceva mai violent, îl contrazise soră-sa.

– Sau să fie un cancer pancreatic? insistă băiatul. Pentru că apoi ar merge: „După o îndelungată şi crudă suferinţă, s-a stins din viaţă omul care a ştiut ce înseamnă doar binele semenilor…”

– Excelent, excelent! Vedeţi, copii, că se poate? Ce naiba, doar o dată moare tatăl vostru! Abea aştept să vină ziua de mâine, să mergem din nou acolo!

– Pot să spun că suntem foarte aproape. Repetiţia de astăzi a fost grozavă… aproape reală. Cea mai bună de până acum. Vă mulţumesc, spuse Emil cu emoţie în glas, privind în jos, spre cei trei aşezaţi pe canapea.

– Mulţumim şi noi, răspunse Elvira şi obrajii i se inundară de un roz intens. Şi tu ai fost minunat. Un mort minunat.

– Cu toţii am muncit mult. Şi, trebuie să o spun, discursul tău e incredibil. Ar mişca până şi lespezile alea de piatră.

– Ah, chiar… N-aţi văzut cumva carneţelul meu cu coperte roşii? Da, acela cu discursul… că tocmai mi-au mai venit vreo două idei şi aş vrea să le notez.

– Nu, nu… de obicei îl lăsai aici, la îndemână.

– Cred că l-am uitat acolo, în adăpost… Nu-i nimic, am să încerc să nu îmi uit ideile până mâine.

– Ar fi bine, pentru că mâine vom face o repetiţie care trebuie să fie perfectă. Vreau să fie ca o repetiţie generală, îi anunţă Emil cuprinzându-i pe toţi într-un zâmbet mare şi recunoscător.

Poarta de lemn se închise în urma lor fâlfâind. Porniră pe alee, cu paşii aceia solemni pe care îi exersaseră de atâtea ori, ca nişte soldaţi la defilare. Mergeau cu capetele plecate, ca să îşi ţină lacrimile mai aproape de pământul acela avid de fiinţe dragi. Din dreapta şi din stânga, cei doi copii susţineau durerea mamei cu propria lor durere.

Brusc, Emil, care mergea la câţiva paşi mai în faţă, se opri.

– Grozav! exclamă el cuprins de un entuziasm subit. Vedeţi, acolo, în faţă? Astăzi vom învăţa de la maeştri, ca să zic aşa…

– Oau… o înmormântare adevărată! se minună şi Eduard care, sub impulsul unei vii curiozităţi, mări pasul, determinându-i şi pe ceilalţi să facă, aproape inconştient, la fel. Câtă lume!… continuă el să îşi exteriorizeze uimirea.

– Şi cred că e chiar pe lângă adăpostul nostru… adică al tatei, remarcă Ella.

Într-adevăr, o mulţime de oameni bloca aleea în apropierea cavoului lor. Emil se uită în jur şi, observând un tip bărbos, cu un aer degajat, ce ţinea în mână un aparat foto, se apropie de el.

– Multă agitaţie pe aici, îi adresă el o observaţie banală, menită să deschidă conversaţia.

– Mda, din păcate, mormăi bărbosul.

– De ce spuneţi că „din păcate”? Eraţi un apropiat de-al răposatului?

– Nu, nu… aici, eu am grijă doar de amintiri, lămuri bărbosul, agitând aparatul foto.

De undeva, din mijlocul mulţimii, începu să emane plâns de văduvă şi de orfan. Cei doi tăcură pentru un moment, ascultând.

– Din păcate, pentru că nu îmi plac înmormântările agitate, reluă bărbosul.

– Permiteţi-mi să am o opinie diferită, stimate domn. Adică fără durere şi regrete eterne? Norocos mortul nostru… aş vrea eu să fiu în locul lui.

– Bine zis! izbucni într-un râs vioi, nazalizat, individul. Acum, că s-a dus, a lăsat într-adevăr un loc vacant, pe care l-ar vrea unii: cel de la Primărie!

Emil era gâtuit de panică: gândul acela nebun îl trăgea înainte ca un lanţ.

– …un tată extraordinar, care şi-a iubit copiii mai mult decât o putea spune… levitau pe deasupra capetelor vorbele îndurerate ale văduvei.

Într-o mişcare frenetică, îşi făcea loc cu coatele printre hainele negre şi sobre, iar Elvira şi copiii umpleau imediat golul deschis în spatele lui.

– …toţi cei care îl întâlneau îl îndrăgeau deodată… Dar pentru el nu era nimic mai important decât familia…

Oamenii le făceau loc, în măsura în care puteau, impresionaţi de ţinuta lor îndoliată, pusă la punct – ar fi putut face parte dintre cei îndureraţi.

– …nu a ştiut decât ce înseamnă binele semenilor, răsuna peste agitaţia mulţimii durerea văduvei.

Emil ajunse în faţă; Elvira şi cei doi copii stăteau lipiţi de el.

– …iubitor al lui Dumnezeu, dar adevărata lui religie era dreptatea…

– Opriţi-vă! Opriţi-vă! Acesta este adăpostul meu! Eu trebuie să fiu acolo! strigă Emil, repezindu-se înainte.

Pe lespedea rece zăcea un necunoscut, înconjurat de lumânări ce aruncau o lumină mistică asupra imaginilor minuţios pictate pe ziduri. Un mort foarte reuşit, elegant şi cu un chip cum nu se putea mai palid, la al cărui căpătâi se lamenta o doamnă prezentabilă, care, din când în când, arunca priviri furişe într-un carneţel cu coperte roşii.

– Vă rog să vă aşezaţi, îi spuse cu o politeţe sub a cărei pojghiţă se simţea acreala, făcând un gest evaziv spre cele două scaune cu căptuşeala tocată din faţa sa. Era un individ foarte gras şi aproape chel, pe a cărui frunte ce-i ajungea în creştet picăturile de sudoare păreau legate organic.

– Mulţumesc, bombăni Emil şi îşi dădu drumul într-unul din scaune, fără să realizeze gradul de şubrezenie al acestuia.

– Deci, domnul meu, hai să vedem cum stau lucrurile, spuse grasul aşezându-şi coatele pe birou şi înfundându-şi palmele în faldurile propriei guşi.

– Acolo, în adăpostul meu… un mort…

– Cred că acest lucru nu vă sperie, nu? surâse omul. Pe aici sunt destui.

– Un mort… un necunoscut în adăpostul meu… continuă Emil să bâiguie.

– Îmi pare rău, stimate domn, dar primarul nu e un necunoscut. Şi presupun că prin „adăpost” vă referiţi la cavou, nu?

– Da, da…

– Atunci totul e în regulă: acel loc acum adăposteşte pe cineva – chiar pe cineva important.

– Dar trebuia să fiu eu! Era totul planificat…

– Domnule, sincer vă spun, nu cred că aţi fi fost îndreptăţit să faceţi ceea ce aţi făcut. Acolo oamenii suferă, o văduvă e răvăşită de de durere şi hop! apăreţi dumneavoastră cu o problemă absolut meschină…

– Privită din alt unghi, să zicem al meu, problema poate să nu mai pară chiar atât de lipsită de importanţă…

– Vă daţi seama că noi nu ne aflăm aici să facem geometrie. Nu avem de ce să analizăm unghiuri, ci trebuie să privim chestiunea în esenţa ei: aţi acuzat un abuz, dar, de fapt, chiar dumneavoastră aţi comis unul. Şi asta v-o spun în dubla mea calitate de avocat şi administrator al acestui loc.

– Eu nu am făcut decât să îmi apăr dreptul…

– Dreptul!?! Dar morţii credeţi că nu au drepturi? Doar pentru că sunteţi un pic mai viu credeţi că aveţi mai multe drepturi?

– N-nu… bîigui Emil. Sincer să spun, eu nu pusesem problema aşa…

– Oricum, ce credeţi dumneavoastră că vă dă acel drept asupra adăpostului?

– Faptul că mi s-a încredinţat o parcelă în acest cimitir. Faptul că am ridicat un cavou şi am săpat o groapă. Faptul că m-am recules lângă ea… Faptul că m-am pregătit în fiecare zi pentru moarte, că mi-am imaginat-o sau chiar mi-am programat-o. Nu, nu vroiam să mă sinucid, vroiam doar să mă simt pregătit şi apoi să mă întind pe spate, scufundându-mă încet-încet. Fără să spun vorbe mari, fără să sufăr. Să nu simt nimic.

– Dragul meu domn, acestea sunt doar argumente de ordin emoţional şi nu prea reuşesc să justifice fapta dumneavoastră. Deşi este destul de grav, noi am putea să trecem cu vederea faptul că aţi tulburat durerea unei văduve. Însă mult mai grav este faptul că, să zic aşa, aţi stricat răposatului bucuria propriei înmormântări – şi aceasta nu o mai putem trece cu vederea. Uitaţi-vă aici, asta nu ne lasă.

Şi zicând acestea, individul cel gras se aplecă oftând şi gemând, scotoci câteva secunde pe sub birou, apoi se îndreptă cu mari eforturi şi scoase la vedere o carte enormă, cu coperte groase, pe care o izbi zgomotos de masă.

– Da, domnule, e scris totul aici, se încruntă el spre Emil, iar vocea îi deveni brusc foarte dură. Cartea Drepturilor Mortului, citi el emfatic titlul de pe copertă. Şi din nou subit, buzele i se tăiară într-un zâmbet ascuţit, iar vocea i se topi de căldură: Vedeţi, eu am scris-o. Are numele meu pe copertă, alături de cele ale altor doi mari specialişti în drept. Dar daţi-mi voie să vă fac o confesiune: pentru ei, să le apară numele acolo… hmm, a fost un cadou din partea mea.

– Într-adevăr impresionant, spuse cu oarecare convingere Emil. Ştiţi, nu m-aş fi gândit… dar acum îmi dau seama că o astfel de carte era necesară.

– Necesară? urlă grasul şi guşa i se roşi brusc. Nu, stimabile, este esenţială, vitală! Această carte ar trebui să fie punctul de plecare în organizarea oricărei societăţi care se vrea modernă! Păi noi suntem învăţaţi să ne respectăm bătrânii, nu? Iar bătrânii de azi nu sunt morţii de mâine? Şi aşa, brusc, dintr-un fleac, din cauza unei banale schimbări de stare, noi îi scurtăm de toate drepturile. Îi ascundem pe sub pământ, undeva, ca să nu se împută – sau mai curând ca să nu le simţim noi mirosul – şi gata!

– Da, da, s-ar putea ca acesta să fie motivul… Ce bine vă mai pricepeţi să le spuneţi lucrurilor pe nume! interveni din nou Emil.

– S-ar putea? Domnule, eu ştiu foarte bine ce vorbesc, nu scap cuvinte la întâmplare! Spuse grasul pe un ton mustrător. Oare de ce oamenii nu învaţă nimic din propria istorie? se întrebă el, apoi, cu o melancolie de hârtie. Oare nu toate societăţile din vechime aveau cărţi dedicate morţilor? Nu ar trebui să ne gândim că poate ştiau şi ei ceva, că nu o făceau chiar aşa, gratuit? Iar noi? Noi nu, că suntem oameni moderni, cu morţi moderni.

– Da… trebuia o minte strălucită să înţeleagă asta. Vedeţi, eu nu m-aş fi gândit niciodată… Oricum, e important că acum avem şi noi o carte a morţilor.

– La naiba, domnule! urlă din nou grasul, iar guşa îi radie purpuriu. Dar dumneata chiar nu înţelegi nimic! Este o carte a viilor, nu pricepi? Adică se cuvine ca noi să impunem ceva morţilor? Nu! Regulile sunt pentru cei vii!

– Dar spuneaţi de cărţile morţilor… istoria…

Emil era absorbit înăuntrul scaunului său şubred, copleşit de obezitatea şi verva omului din faţa sa.

– Ce am greşit oare să merit un aşa interlocutor?!? Domnule, nu înţelegi că nimic, nicio carte, nu poate reglementa moartea? În moarte nu există nicio regulă; însă, în viaţă – da. Iar această carte, capodopera asta, desăvârşeşte setul de reguli, vezi, pentru că cei vii ştiu doar cum să îi trateze pe cei la fel de vii ca ei…

– …dar nu ştiu cum să îi trateze pe cei morţi, îndrăzni să completeze Emil.

Grasul îşi izbi cele două palme cărnoase de birou, apoi se aplecă în faţă şi, pe deasupra unui zâmbet cu mai multe variante, îşi fixă privirea în adâncul capului lui Emil.

– Ei, cum e? He-he, se pare că, în sfârşit, începe să se lege!

Emil nu ştia ce să mai spună; tot ce putu da afară fu un început de zâmbet.

– Dacă ai reuşit să înţelegi asta, hai să îţi explic – pe limba dumitale – unde ai greşit, continuă individul tot la fel de zâmbitor şi, fără să aştepte vreo confirmare, îşi înmuie un deget în gură, lăsându-l apoi să se ascundă cârtiţă între filele cărţii. Uite ce spune aici: articolul 21, alineatul 2: Oricărui decedat îi este garantat, prin moarte, dreptul la libertate individuală. Poate asta nu îţi spune nimic, dar avem aici un fragment, sub litera C, care precizează: Termenul în discuţie – adică cel de libertate individuală – încorporează în sine şi ideea de liber arbitru. Acuma înţelegi? Nu ţi se pare că dumneata ai încălcat tocmai acest drept al celui pe care l-ai acuzat că ţi-a ocupat adăpostul?

– Vreţi să spuneţi că acel loc de veci a fost alegerea lui?

– Omul se afla acolo – şi asta ar putea însemna ceva. Cum la fel ar putea să însemne ceva şi acest articol 57, care spune aşa: Oricărui decedat îi este garantat, prin moarte, dreptul la odihnă. Ce părere aveţi de asta? Să vă citesc şi continuarea? Prin odihnă se înţelege starea permanentă de repaos, însoţită de apercepţie şi marcată prin degradare fizică, în care intră individul în momentul încetării definitive şi ireversibile, demonstrabilă clinic, a funcţiilor vitale la nivelul întregului ansamblu anatomic.

– Da, sună destul de exact, spuse Emil pe un ton mic, adăugând apoi, aproape imperceptibil: Şi destul de doct.

– Legea, măi nene! Asta e legea! Una singură şi pe înţelesul tuturor! jubilă grasul, făcând un gest teatral din mâini. Dacă ai înţeles ce spune, înseamnă că ai realizat şi unde ai încălcat-o!

– Am înţeles, numai că nu aş fi cu totul de acord… începu Emil, dar interlocutorul său îi sugrumă fraza, lăsând-o să atârne în aer:

– Cu legea nu trebuie să fii de acord! Trebuie doar să i te supui! Mai vrei argumente? Uite: articolul 106. Toate drepturile decedatului vor fi recunoscute şi respectate atât de cei morţi, cât şi de cei vii, în această ordine. Înţelegi rostul menţiunii „în această ordine”? Adică cei vii trec pe planul al doilea!

– …cei vii pe planul al doilea… repetă mecanic Emil, cu gândul parcă în altă parte.

– Exact, cei vii sunt mai puţin importanţi!

– Înţeleg… numai că… eu nu am nicio legătură cu el, spuse Emil pe acelaşi ton pierdut.

– Hai, că asta e culmea! Uite cartea aici: precizează undeva că e vorba de cei vii numai din familia decedatului? holbă grasul ochii spre partenerul său de dialog. Sau la ce fel de legătură te referi? Eşti genul care are legături cu morţii?

– Dacă ne referim numai la acest mort…

– Uite, omule, cum e treaba: nu ne referim la ce vrei dumneata, că legea nu e aşa. Ce s-o mai lungim: ai greşit sau nu? Eşti viu sau nu?
Casa era scufundată în tăcere. Toţi plecaseră de ceva vreme la culcare, doar el rămăsese acolo, în sufragerie. Nu mai stătea în picioare, nu mai privea în jos spre nimeni; acum el era cel mic pe canapea. De câteva ore se frământa, căutând răspunsuri. „Ai greşit sau nu? Eşti viu sau nu?”. Îi era clar că răspunsul ambelor întrebări nu putea fi decât „Da”, însă argumentaţia nu era chiar atât de simplă. Deodată se ridică şi, cu paşi umili, străbătu întunericul spre dormitor. Întinsă pe o parte, Elvira dormea un somn fragil. Mirosea bine, a femeie şi a bătaie de inimă. Acum ştia ce are de făcut: înţelesese. Nu trebuia decât să o iubească. Se făcu mic şi se cuibări la adăpostul braţelor ei.

DANIEL MITRU