O IDEE LITERARA VIE : „SĂ ÎNFLOREASCĂ O MIE DE FLORI!“

Cand, acum aproape un an, ne-am hotarat sa intregim „spatiul de manifestare literar” si cu o publicatie pentru vocile noi, cel dintai argument a fost incurajarea celor ce, scriind, inca nu au certitudini si, in climatul de haos istoric ce ne stapaneste, nu au repere suficiente si incredere in a inainta dupa propria optiune, ascultand astfel ecoul naturii creatoare individuale. Multi, avand talent si instructie, socotesc ca ar fi mai degraba folositor sa fie „literar corect” si sa se supuna regimului clipei, ingenunchind in fata culturii dominante fara sa stie ca astfel imbraca o uniforma si isi denatureaza insasi materia unica pe care le-a dat-o Dumnezeu. Catre ei am dorit sa vorbim intai; si mai ales celor care, banuind ca dincolo de contemporaneitatea depravata, exista un cer de valori sempiterne.
In aceasta materie, rabdarea si pedagogia sunt obligatorii si am incercat sa le facem factor activ si forma de dialog, izbutind cateodata si staruind in aceasta directie si in viitor. Efectele se observa in forme foarte diferite insa esential este a spune ca „vocile noi” apar si incep sa se impuna. Desfasurarea lor adesea neasteptata emotioneaza mai ales ca „imprevizibilul cautarii de aur” are in sine, aici, o valoare cu rezultat moral si, cand „aurul” se reveleaza, confirmarea unui rost. Adaosurile de creatii ce nu doar promit ci impun prin timbru propriu s-au evidentiat pas cu pas si astazi inca putem spune ca, alaturi de cei care au acum un reazem in TANARUL SCRIITOR, ii vom putea numara pe inca alti scriitori care, fiind eseisti de felul Alexandrei Ungureanu si Ancai Negru, prozatori precum Cristina Lipan ori poeti iscoditori de felul lui Constantin Badea ori Daniel Lacatus, completeaza uneori foarte promitator un material estetic ce se va defini mai bine in anii ce vor fi. >>>>>

Anca Negru: „Despre justificările morale ale urii“-o discuţie pe baza cărţii „Despre ură” de Gabriel Liiceanu

„[…] formula ‚a nu putea să urăşti’ ne obligă să distingem între o ‚ură de pornire’ şi o ‚ură de reacţie’, prima având justificări psihice, dar nu morale, iar cea de a doua având deopotrivă justificări psihice şi morale.” (Gabriel Liiceanu, „Despre ură”, Bucureşti, Humanitas, 2007, p. 21)

Ura de orice tip are justificări morale? În ce fel poţi justifica moralmente imoralul? Ura ca „replică la răul suportat” poate fi justificată moral?
Orice individ ca entitate psiho-fizică are cel puţin tendinţe etice. Ca sine individual moral (afect-intelect cu dinamica lor lăuntrică) are o conştiinţă morală cu datele ei mediate şi imediate, cu detaliile şi limitele etice aferente şi inerente.Conştiinţa morală este cea care formează, creează şi asumă sau pre-asumă o etică personală şi personalizantă pe bazele interioare ale sinelui individual unic şi particular. >Anca Negru>>

Daniela Gifu: „Fragmente din Jurnalul de iniţiere spirituală“

1 octombrie
A alege viaţa pustnică nu este o dovadă de laşitate în faţa greutăţilor…
Este, în primul rând, alegerea fiecăruia de a-şi decide modul de trai. Izolarea de societate poate fi o chemare lăuntrică – vocea dumnezeiască – de a se desăvârşi.
Acest imbold interior nu înseamnă că mirenii nu decid corect, preferând viaţa în comunitate.
Fiecare are şansa elevării spirituale, chiar şi printre semeni, dar lupta se demonstrează a fi mai aspră în mijlocul vacarmului social, permanent antrenat de energii negative şi destabilizatoare.

2 octombrie
Când v-aţi luat un angajament, este bine şi etic să-l duceţi la îndeplinire!
Fie că aţi acceptat cu obedienţă, fie că – pur şi simplu – aţi crezut că răspunde aşteptărilor voastre, purcedeţi la drum. >>Daniela Gifu>>

Mihai Andrei Aldea: „Comunismo-fascism feroce cu mască democratică“

În această lume orice lucru rău are şi unele părţi bune, chiar şi involuntare. De asemenea, majoritatea lucrurilor bune au şi părţi rele, sau care pot fi folosite spre rău. Dar acest lucru nu înseamnă că răul nu este rău, ori că binele nu este bine. Acest lucru înseamnă doar că e destulă confuzie şi suntem destul de şovăielnici. Totuşi, dincolo de slăbiciunea noastră, este evident că răul este rău şi binele este bine.
De pildă, este rău să prigoneşti pe cineva pentru ceea ce este el. Dacă noi, creştini fiind, ne raportăm la Tatăl nostru ceresc, vedem că El nici pe Satana nu îl prigoneşte pentru că e Satana. Îi pune stavilă, îi limitează puterea răutăţii, dar nu-l distruge, nu-l desfiinţează. Deci Răul deplin, Satana, este îngăduit de Dumnezeu în numele liberului arbitru, cu toate că puterea de acţiune îi este limitată, atât în numele iubirii cât şi al liberului arbitru (de această dată al celorlalţi, care ar fi copleşiţi de puterea Răului).
Este prin urmare limpede că a prigoni pe cineva pentru ceea ce este e un lucru rău. >>>>>Mihai Andrei Aldea>>>>>