~Cezarina Adamescu: „Gânduri înflorite-n cuvinte“

*Nu există  bucurie mai mare decât aceea de a fi viu în inima ta, pentru a avea darul, libertatea şi privilegiul de a iubi.

*Smulg cuvintele de pe suflet ca pe nişte tuleie de pe o pasăre vie; în urma lor, crâmpeie de vise ţâşnind roşii, pe albii pereţi ai sinelui fiinţial  de dinaintea de sine.

*Tăcerea –  ca o felină la pândă, gata să-şi înfigă gheara în jugulara, tresărind abia perceptibil, a nopţii astronomice.

*Dintr-o mie de gânduri care-ţi trec zilnic prin minte, măcar unul, demn de reţinut, vrednic de a-ţi împlini rostul în lume. Restul, păstrează-le pentru un timp mai prielnic.

*Din umilul grăunte de gând poate răsări un lăstar care va deveni un arbore în toată splendoarea şi măreţia.

*Nu toţi cei care gândesc sunt gânditori, aşa cum nu toţi cei care învaţă să scrie devin scriitori.

*Aforismul: un corolar al gândirii mature, lucide, inspirate, apanaj al înţelepciunii.

*Aforismul: scânteie de spirit, aprinsă de un amnar fermecat.

*Un aforism fără miez este ca un smochin uscat care n-a rodit niciodată.

*Vorba de duh – acest rafinament şi sărbătoare a spiritului.

*Biblioteca: pardisul scriitorilor. Aici  spiritele se mişcă în voie, uitând de rivalităţi şi dispute. Aici îşi împart egal timpul şi spaţiul. Lipiţi unul de celălalt într-o superbă îmbrăţişare de duh, îşi împrumută deopotrivă, căldura, frigul şi praful. Şi în cele din urmă, ciupercile.

*În aforism sunt gândurile sunt cizelate  şi şlefuite precum lentinele lui Baruch Spinoza.

*Gândul omenesc faţă de înţelepciunea divină e ca un opaiţ pe lângă lumina solară.

*Pentru scriitor, viaţa trebuie să fie chezaşul operei.

*Cuvântul poate fi pentru om medicament sau otravă. Sunt cuvinte care ucid şi cuvinte care dau viaţă. Fiecare dintre noi a simţit efectul tămăduitor sau distrugător al cuvântului.

„Căci din cuvintele tale te vei mântui şi din cuvintele tale te vei osândi” – scrie în Sfânta Scriptură.

De modul cum mânuieşte cuvântul, omul va da socoteală la Marea Judecată.

*Nimeni nu are  dreptul să pună lacăt  La Porţile Cerului.

*Nu pune lacăt Luminii Divine!

*Fitilul. Poate să lumineze (opaiţul) o candelă sau poate să arunce în aer o lume. Depinde numai de mâna care-l aprinde.

*Trebuie să  cred tot mai mult în Dumnezeu pentru ca şi Dumnezeu să capete încredere-n mine. Dar, chiar şi atunci când eu mi-am pierdut busola, El îmi acordă în alb, buletinul încrederii.

*Şi totuşi, cu propriile mâini, cu mintea şi inima ta, îţi poţi modela fericirea. Şi, o dată cu ea şi pe-a altora.

*Darurile inimii tale nu sunt extraordinar de scumpe, dar sunt de nepreţuit: iubirea, înţelegerea, mila, candoarea, bunătatea şi gingăşia. Şi cu cât sunt mai multe, cu atât oferă-le mai uşor. Astfel nu vei mai sărăci niciodată.

*S-a trezit într-o dimineaţă bătrân: Şi i-a fost teamă să mai privească departe, acolo unde odinioară i se deschideau, o dată cu aurora, noi orizonturi. Departele se prefăcuse-n aproape şi tindea să-l înghită ca o gaură neagră.

*Mi-e pasul mult prea greoi ca să pot să străbat cu el orizontul. Cu mâinile goale nu pot să-i prind marginea dreaptă sau stângă.

Stau la fruntarii pândind să-l încercuiesc cu privirea. Până din spate m-ajunge, propria-mi umbră.

*A, ura îndelung exersată oboseşte peste măsură. O pauză scurtă, fie şi de un minut pe zi, fără să urăşti pe nimeni… Apoi, prelungeşte minutul până când te vei trezi că ura a dispărut fără urmă. Atunci îţi vei simţi cugetul liber, descătuşat, apt de un nou început care se numeşte Iubire…

*Degeaba te primeneşti zilnic cu fel de fel de pomezi şi arome. Cugetul  tău degajă un iz de putreziciune. În el sălăşluiesc ca-ntr-o mlaştină: răutatea, ranchiuna, invidia, ura.

*Fereşte-te de exagerări şi fanatisme. Fie pozitive, fie negative, ele îl vor obliga pe protagonist să ţină ştacheta la limita superioară  sau la cea inferioară. E ca şi când te-ai afla pe buza prăpastiei, într-un precar echilibru şi cineva ar trece în fugă pe lângă tine. Uneori e de ajuns cea mai imperceptibilă mişcare de aer – să te facă să-ţi pierzi echilibrul şi să te izbească de stânci, în abisuri.

*Un suflet plin de flori de mucegai duhnind a aer stătut şi a mlaştină. Păianjeni minusculi aţipind prin unghere. Ah, nu mai pot îndura, deschide fereastra să intre Lumina!

*Uneori, chiar şi cei mai buni prieteni se dovedesc neputincioşi să-ţi „citească  gândurile”.

*Aceste zile ca nişte scrisori nescrise care aşteaptă răspuns… Cine mai ţine seama de orele irosite?

*Julien Green a scris  în „Jurnalul” său că „sunt zile când cuvintele îi inspiră o imensă silă”.

Trebuie să  te obişnuieşti cu prezenţa cuvintelor, să le cauţi preajma, să le „dezîmblânzeşti” (cum ar spune Nichita), să te împrieteneşti cu ele sau măcar să le iei ca aliate. Atunci nu îţi vor mai părea niciodată ostile şi te vei putea sluji cum se cuvine de ele.

*Sunt cuvinte care iscă alte cuvinte şi cuvinte care reclamă o respectuoasă tăcere. Cuvinte gureşe sau taciturne.

*Unele lucruri cu adevărat preţioase nu costă nimic, de pildă, ploaia, iarba şi soarele, copacii, izvoarele. Preţul lucrurilor nu este totdeauna în sintonie cu valoarea lor.

*Să nu dai ceva din ce ai, celui care n-are suficient, e un lucru destul de meschin dar, poate mai are o scuză;

Dar să  încerci să iei ceva de la cel care nu are nimic, este de-a dreptul detestabil. Nu se poate găsi scuză plauzibilă pentru aceasta.

*Ah! Mă simt sărăcit de cuvinte!

*Cu cât  întunericul din jur este mai adânc, cu atât candela inimii tale trebuie să lumineze mai puternic.

*La fel de bine îl cunoşti pe om dacă-i imprumuţi ceva şi nu-ţi mai înapoiază, sau îi ceri ceva împrumut  şi refuză să-ţi dea.

*A împrumuta pe cineva înseamnă a-i oferi pe termen scurt.

*Un om meschin, aşadar, este cel care nici nu-ţi împrumută, nici nu-ţi  înapoiază.

*A lua de la cineva mai sărac decât tine – iată dovada supremă  de meschinărie.

*Fapta este cu atât mai meritorie cu cât a necesitat mai multă trudă.

*Era foarte milos cu propriul avut, de aceea nu dădea nimănui din el, nici o firimitură.

*Darul tău devine cu atât mai scump pentru tine cu cât e mai ignorat în ochii altora.

*Avea doi prieteni deopotrivă de devotaţi: unu-i tăgăduia virtuţile, celălalt îi scotea pe faţă toate viciile.

*Se spune că  dorinţele scad o dată cu vârsta, dar unele devin mai puternice, cu cât nu au fost împlinite atunci când a fost posibil.

*Şi cu cât vâltoarea curgea mai repede şi mai abundent, alcătuind vârtejuri, bulbuci, anafoare, cu atât el înota mai înverşunat împotriva curentului. În amonte îl aştepta un luntraş cu un colac de salvare.

*Ecleraj: succesul pe scara socială este echivalent cu eşecul în faţa propriei conştiinţe.

*Cât de sigur poţi să te simţi într-o noapte de carnaval, când cerul  e scrijelat de focuri de artificii iar aerul devine febril de atâtea petarde!

*Daţi-mi, daţi-mi o umbră măcar, să-mi rezem privirea!

*Nu-ţi  îngădui să te atingi de cuvintele mele care poartă-n adânc, icoana atâtor amintiri!

*Feţe necunoscute, baloane, coifuri de arlechin, măşti peste măşti suprapuse. Peisaj carnavalesc, teribile jocuri de umbre.

De tâmpla cui să te sprijini cu propria-ţi tâmplă?

*Câte eforturi anevoioase pentru a-ţi împărţi sufletul în cuvinte de care, arareori, cineva are nevoie!

*A dărui cu de-a sila ceva este tot atât de zadarnic pre cât, a-i smulge cuiva o dovadă de bunăvoinţă, dacă n-o are.

*Aceste uriaşe muşuroaie de cărţi care m-au hrănit  şi m-au încântat cu sunetul lor diafan, dinlăuntru!

*Spiritul meu este peste măsură de obosit de această isterie generală  care se numeşte viaţă.

*Citind cărţi, nu fac altceva decât să mă întâlnesc cu prietenii. Pe unii-i revăd, pe alţii îi cunosc iar pe cei mai mulţi, vai, mă tem că n-am să-i descopăr!

*Orice memorie conţine străfunduri obscure şi luminşuri. Hăţişurile se numesc uitare iar crâmpeiele luminoase – aduceri aminte.

*Înfăşoară-ţi orice lucrare într-un aer de temeinicie!

*Se pare că  foarte mulţi oameni nu se pot distra pe deplin dacă nu fac zgomot. Şi cu cât e mai infernal zgomotul, cu atât par mai fericiţi, mai isterizaţi, mai străini de spirit. Zgomotul e apanajul sufletelor primare, groteşti, sălbatice.

E de presupus că infernul înseamnă zgomot, de vreme ce i se spune „zgomot infernal”, „gălăgie infernală”. Unde e zgomot, nu poate veni Dumnezeu, căci Dumnezeu coboară numai când e linişte-n noi, când e pace totală în propriul sine şi împrejur. Dumnezeu  nu are nevoie decât de adâncul tăcerii ca să se facă auzit.

*Lumea de azi: o imensă cameră galbenă, un univers concentraţionar din care nu poţi evada, şi nici nu poţi sta pe loc: în care  cercuri concentrice de metal te sugrumă. În care toţi se consideră  atât de importanţi încât li se pare că sunt indispensabili. Cât se poate de fals. Nimeni nu e de neînlocuit în afară de Dumnezeu. Dispare un om, un artist, un om de geniu şi ceilalţi abia dacă bagă de seamă. Mâine îi vor uita chiar şi numele. Nici măcar arta nu te salvează de la uitare. Doar faptele tale rămân, să dea mărturie că ai existat pe acest pământ, fapte care vor rămâne înscrise cu litere de neşters în Cartea Vieţii Veşnice.

*Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.

*Nici nu ştii ce este mai rău: să ai de-a face cu un om total insensibil sau cu unul hipersensibil. Ambii sunt la fel de dificili. Pe unul, nu-l atinge nimic, pe celălalt, totul. Unul e stană de piatră, celălalt – trestie frântă la cea mai mică adiere. Un dovleac necopt şi o mimoza pudica.

*Armele spiritului: inteligenţa, agerimea, lumina de duh, disponibilitatea, inspiraţia, înţelepciunea, cuminţenia. Cu ele poţi cuceri o lume considerată  pierdută.

*Un spirit liber vreau să fiu de orice infamie. Iar dragostea – triumf deasupra morţii-mi fie.

Când orice vanitate va pieri, mai liberă voi fi în toate.

Nu voi avea duşmani şi nici prieteni, că nici o amintire nu stăruie pe veci.

*Am demascat un sentiment. Oare are nevoie senimentul de mască?

*Mi-am prefabricat  un sentiment din pasiuni de rutină.

*Cu atâţia prieteni, nu îmi mai trebuie nici un duşman!

*Duşmanul loveşte făţiş, prietenul – mişeleşte. Şi cu cât prietenul este mai apropiat, cu atât lovitura devine ucigătoare.

*Nu trebuie  neapărat să ne îmbrâncim şi să ne călcăm unii pe alţii. E loc suficient pentru toţi pe cărările vieţii.

Mărşăluim împreună dar ajungem separat, fiecare, la destinaţia proprie.

Atunci, de ce atâta înghesuială să ajungem primii, acolo unde, negreşit vom ajunge?

*Dacă  tot m-am hotărât să te uit, de ce îmi mai trebuie o pricină?

*Acelaşi criteriu de judecată pe care-l aplicăm cu intoleranţă altora este valabil şi pentru noi. Să învăţăm întâi să cântărim  toate faptele şi sentimentele şi mai apoi să  aşezăm pe talger simţămintele  altora. Regulă de aur în creştinism.

*Paradox: de când am început să câştig bani,  m-am deprins să  trăiesc în sărăcie.

*Alege: bogăţie în trup şi sărăcie în spirit, sau sărăcie în trup şi bogăţie spirituală?

*Pentru unii, suprema fericire depinde de papilele lor gustative.

*Doar veşmintele îl dau de gol  că e om. Comportarea lui seamănă cu aceea a unei fiare dezlănţuite.

*Dacă  însăşi balanţa e stricată se schimbă greutatea lucrurilor şi a sentimentelor.

*Paradox: Dacă  aş avea bani destui, m-aş putea chiar lipsi de ei. Dar, neavându-i, îmi devin indispensabili.

*Cusurul tău e că vrei să pari fără nici un cusur!

*Mă covârşeşte demonul îndoielii.

*Din întunericul său voia să alăpteze lumina. Lumina devenea tot mai nesăţioasă, tinzând să înghită întunecimea. Se lungea, se lăţea,  până a devorat toate umbrele. Atunci sufletul său deveni copilul luminii.

*Îşi purta ignoranţa ca pe o desagă de vreascuri, în spate, nevrând s-o lepede nici în somn, de frica tâlharilor. Şi nu se deştepta niciodată  fără să-şi ia imediat cocoaşa protectoare în spate.

*Una e să  simţi diverse impulsuri şi alta e să devii impulsiv.

*Ce e de preferat: un castel imens plin de umbre care fac să-ţi tremure aeru-n oase de frica fantomelor sau un şopron pavoazat cu diamantele, de nepreţuit, ale Naşterii Sfinte, la căldura respiraţiei domestice a câtorva făpturi ale Domnului şi la lumina aprinsă de privirile îngerilor?

*Suprema dovadă  de ignoranţă: să ştii că nu ştii nimic pornind de la spusa socratiană, şi totuşi să te comporţi ca şi când ai şti totul.

Sunt pedepsit: îngerii mă biciuie cu aripile lor diafane. Lumina mă arde cu raza ei blândă. Firul de iarbă-şi înfige cuţitul în gleznele mele desculţe. Oamenii mă rănesc cu pietrele ascuţite diform, ale cuvintelor.

Cu săbiile privirilor mă fulgeră şi mă străpung cu ţurţurii lacrimei.

Singura şansă: să mă privesc cu proprii ochi, fără oglindă…

*Cum să  nu-ţi simţi inima grea de atâtea intenţii nedemne?

*Cât rău poate face un bine râvnit de invidios, doar pentru sine?

*Înţelept cu adevărat este omul care ştie să păstreze distanţa, să aşeze între bine şi rău o barieră, o linie de demarcaţie netă.

*Dacă  e atâta dezordine-n tine, cum să mai suporţi haosul din afară?

*Răul se-aleargă  cu binele-n cerc şi uneori se ajung şi se încaieră. Cine câştigă preia conducerea. Dacă răul e-n frunte, binele trebuie să-l ajungă din urmă, să-l biruie şi să-l supună. Un cerc de lupi hămesiţi, muşcându-şi unul altuia cozile. Omul se află între botul celui din urmă şi coada celui dintâi, gata oricând de a fi devorat, mursecat, ronţăit, cu bună ştiinţă.

*Invidiosul  posedă la perfecţie arta de a-şi face singur rău. Binele altuia îl supără peste măsură iar fericirea aproapelui îl vâră-n mormânt.

*Cea mai lungă  călătorie pe care o voi face vreodată va fi călătoria la Tatăl.

*Lumina sângerând la crepuscul, mi se odihneşte pe braţe, ca o pasăre în agonie. Celulele vii explodează pe o peliculă de celuloid, voalată. Ecoul tăcerii coboară şi suie într-o peşteră oarbă.

*În dragoste, imperiosul „trebuie” nu-şi află rostul.

*La pupa vaporului, siajul spumegând, al întâmplărilor petrecute întotdeauna la prova.

*Inima ta? O luminiţă în praporul putred al nopţii.

*Contrarietatea este primul pas spre certitudine.

*Nu poţi pune început unei atitudini dacă mai întâi, n-ai pus capăt alteia, contrariante.

*A rdicat un zid înalt de teamă să nu năvălească tâlharii. Dar tâlharii erau înăuntru. A alergat cu disperare la marginea zidului încercând să-l escaladeze. Era mult prea înalt chiar şi pentru sine. Şi astfel a sfârşit îngrădit de propriul zid, devorat de propriile spaime.

*Ce stele albe şi majestuoase!

Ca mâinile mamei pe  piept, mult luminoase.

Ce soare târziu înălţat în abisuri!

Ca un surâs  încă viu pe o faţă lividă de visuri…

*Tu Doamne ai părăsit Cerul ca să locuieşti pe pământ ca şi noi; de aceea şi noi trebuie să luptăm pentru ca, părăsind acest pământ, să locuim în cer.

*Bogdaproste că mi-ai dat să mănânc pâinea de toate zilele, pentru ca, flămând fiind, să nu fiu nevoită să-mi îndrept privirea  lacomă spre cele ale lumii!…

*Doamne, flămândă  şi lacomă sunt, de cele cereşti ale Tale!

*Ajută-mă, Doamne, să nu-Ţi crucific Lumina!

*Nu putem spune despre un om oarecare: „Nu am nimic cu el”. Oricum avem ceva în comun: pe Isus Cristos şi îl mai avem pe Duhul Sfânt şi pe Dumnezeu Tatăl. O avem în comun pe Maica noastră din ceruri. Atunci, de ce se înstrăinează oamenii unii de  alţii şi de ei înşişi? Când aparţin aceleiaşi familii, sunt fii şi fraţi ai aceluiaşi Tată şi ai aceleiaşi mame, ai aceluiaşi Domn, făcut pentru noi om, ca să ne înrudim cu el printr-o înrudire spirituală?

Atât trebuie să ştim: niciodată nu suntem singuri pe lume.

*Orice ai face, n-am dreptul să te urăsc fiindcă ai acelaşi Dumnezeu ca şi mine. Şi Acesta nu este un Dumnezeu al urii, ci al Iubirii şi al Iertării.

*Un Dumnezeu al tuturor şi totuşi un Dumnezeu neîmpărţit. Fără a se îmbucătăţi, se împarte tuturor în orice colţ al lumii rămânând veşnic Acelaşi.

Nu se divide, dar poate fi împărţit tuturor. Iată, eu Îl posed în suflet şi simt nevoia să Ţi-l ofer şi ţie. Prin Cuvânt, prin faptă, prin dragoste. La rândul tău, oferă-L altuia.

Nu-ţi fie teamă că vei rămâne fără El. Dimpotrivă. Va creşte în tine ca o Pâine veşnic neîmpuţinată. Şi cu cât  Îl vei da, cu atât Îl vei simţi mai intens în sufletul tău, locuindu-te.

*Frumuseţea – raiul pe care trebuie să-l sădim în mijlocul nostru.

*Din fire străvezii, închipuirea-şi ţese vălul.

*Deşi cununat cu Dumnezeu, sufletul meu comite adeseori adulter, trăind „cu lumea”.

*Suflet adulterin, suflet împărţit între Dumnezeu şi lume. Veşnic în balans, înclinând  terezia când într-o parte, când în cealaltă. Duhul lumii nu este acelaşi cu Duhul lui Dumnezeu. Iar eu slujesc amândurora, trădându-i, deopotrivă.

*Şi totuşi, scriitorul trudeşte noaptea ca să scoată cărţi „la lumină”. Ca un ortac obosit care, din muntele de antracit, extrage filonul de aur.

*Dumnezeu a pus în mine Duhul Său. Eu ce am pus în Dumnezeu de la naştere? El m-a umplut cu har, iar eu mă golesc cu fiecare zi, nepierzând nici o ocazie.

*Cu mult înainte de a muri şi-a îngropat talentul sub propriile ruine de trup şi de suflet.

*Intru în luminişul acestei idei şi mă bucur de razele binefăcătoare ale gândului. Starea de duh îmi împrejmuie fruntea ca o cunună  de lauri.

*Culmea fanatismului: a transforma moartea într-un spectacol, la  lumina milioanelor de scântei ale rugului.

*Culmea sadismului: a ovaţiona îndelung, privind cu plăcere perversă, spectacolul cel mai atroce al morţii.

*Spirit fanat, inimă smochinită: ambele profanate în egală măsură: viaţa lăuntrică.

*Cum poate să încapă în omul comun, un viciu desăvârşit şi o virtute fără prihană?

*Uneori simţi cum până şi aerul pur te împresoară ca un lanţ  de grumaji, împiedicându-te să respiri liniştit, în deplină  armonie cu tine însuţi.

*În omul drept – virtutea face să roşească viciul.

*Să lupţi cu osârdie, cu orice mijloace pentru a-ţi ruina propriul suflet, ce poate fi mai vrednic de milă?

*Peste iubirea defunctă, doar gelozia mai dăinuie.

*Stau şi mă-ntreb: dacă n-aş avea atâţia prieteni, cine m-ar mai putea răni?

*Duşmanii te lovesc dar prietenii te rănesc de moarte.

*Când un duşman te loveşte, ştii ce ai de făcut. Când un prieten îţi dă  lovitura de graţie, abia atunci pământul se clatină sub picioarele tale.

*Îndoiala ucide încet ca picătura de cucută; certitudinea omoară de-a dreptul, cu barda.

*Nu ştiu ce e mai rău: să fii dezamăgit de ceea ce nu ţi se întâmplă  sau să fii nefericit atunci când ţi se întâmplă ceva cu totul altfel decât te-ai fi aşteptat.

*Aşteptarea mobilează viitorul cu lucruri frumoase şi adeseori inutile. Când încetează aşteptarea, aceste lucruri sunt abandonate ca nişte haine vechi, uzate de nefolosinţă, roase de carii atâtor nelinişti, îndoieli şi speranţe deşarte. În urmă rămâne doar izul de levănţică.

*Vai de omul care nu are timp să viseze!

*Prezentul este aproape întotdeauna mai puţin promiţător decât viitorul.

*Cu atât mai dezamăgiţi vor fi cei din jur, cu cât tu însuţi nu te poţi ridica măcar la nivelul propriei tale imagini.

*Contemplativii au deseori predispoziţii filozofice despre deşertăciune. Visătorii au uneori premoniţii despre smerenie şi nimicnicie. Iar oamenii prozaici şi infatuoşi sunt singurii care-şi admiră la nesfârşit pe un ecran obscur,  propriile virtuţi închipuite.

*Ce este gloria fără admiraţie şi stimă? Un castel de nisip, o frunză pe lacul stătut, plin de mlaştini. Un fruct searbăd, iscat din seminţe putrede şi viermănoase. Un balon frumos colorat, umflat la refuz şi ornat cu panglici multicolore, plutind peste pădurea de brazi, în derivă.

Un muşuroi de erori şi fapte închipuite, menite să satisfacă  orgoliul unui om fără nici un fel de crez, lipsit de virtuţi  şi de idealuri, şi fără principii morale.

Se spune despre un om că şi-a făcut din câştigarea banilor sau a puterii un titlu de glorie cu care aspiră la nemurire. El  nu va fi respectat pentru bani şi onoruri (cumpărate cu bani!), ci, eventual, pentru   virtuţile, puterea de muncă, înţelepciunea şi generozitatea inimii şi spiritul său de sacrificiu. Altfel nu e decât un mastodont de temut, o maşină de fabricat vorbe goale, un vehicul tras de edecari orbi şi care e doldora de speranţe deşarte.

********

6 aprilie 2010

A Treia zi de Paşte

CEZARINA ADAMESCU