~Anca Negru: „A respira“

Nu mai pot respira. Respir degeaba. Respir din instinct. Sufletul meu renunţă. Renunţă din ce în ce mai adânc, renunţă mai ferm, renunţă pentru totdeauna… a respira e prea mult pentru mine, a respira este mai presus de vrerea şi putinţa mea, nu mai vreau suflu, nu mai pot suporta aer vital, nările nu mai vor şi nu mai pot îndura zgomotul aerului, fiinţa suflului, iubirea vieţuirii… Neputinţă, contaminare, materie… Îmi este imposibil să mai suflu, nu este mai presus de credinţă aerul… Aerul… Eterica substanţă, inutilă şi vană. Orgoliul nemuririi vrerii şi putinţei. Nu, nu-mi mai pot îngădui să respir. Nimicnicie, ispita smereniei. Nu mai vreau vieţuirea, nu imi mai doresc umanul, nu mai pot îndura aerul fiinţei… Ură peste credinţă, vrere şi putinţă, ură univocă, ură anti-sine, ură pură şi irevocabilă. Nu mai vreau să respir. Aş vrea să mă sufoc, aş vrea să-mi înec nefiinţa, aş vrea să-mi asfixiez ura şi necredinţa, aş vrea să mor curând. Cât mai curând! Aer satanic, tu dai viaţă urii şi neîncrederii, nefiinţei şi neantului, vanităţii şi voinţei, putinţei şi nimicniciei! Nu mai îmi doresc să simt aerul, nu îmi mai pot permite suflul, nu mai pot îndura respiraţia morţii… Moartea fiinţei în sine, moartea adevărului. Crima neputinţei, vina vrerii, aer… Inutil şi van… Materie vie, deşartă şi contaminatoare, ură putridă şi perfidă, voie de nestăvilit… Nu mai pot respira. De acum încolo voi respira mai rar, din ce în ce mai rar… Nu merit să respir! Nu îmi este îngăduit să respir! Aerul e prea subtil, prea eteric… prea scump! Mult prea scump pentru mine… Îmi este imposibil să mai respir, suflul se stinge iremediabil… fiinţa curge iremediabil… esenţa devine materie… Nu mai respir!  Dacă aş respira, aş simţi altceva, aş gândi cumva altfel, aş reuni cugetul şi voinţa, iubirea şi credinţa, aş anihila ura infectată de materie… Infestare morbidă şi sordidă a Nefiindului în miliarde de celule semi-moarte. Dacă aş respira, aş cunoaşte şi re-cunoaşte întunericul dinlăuntru, l-aş ilumina cu făclii şi torţe, l-aş face să strălucească intens, angelic şi înaripat! Nu mai respir, sunt îngropată în tenebre, cu siguranţă, sau tenebrele mă afundă în magmă. Lava mă cuprinde şi îmi arde cu văpăi demoniace contururile umanoide de stafie şi fantasmă cu miraje de existare. Pământul de deasupra mea mă apasă şi mă striveşte, viermii se înfruptă lacomi din suflarea mea, miasmă pietrificantă de Meduză adormită în nesimţire şi negândire. De ce aş respira? Frica şi cutremurul vidului imanent mă înghit în spasme şi convulsii, în agonii şi tumori… De aş avea credinţă, aş respira… de aş avea iubire… de aş avea speranţă… Ură mistuitoare faţă de mine, în valuri şi furtuni de obsesii, în genuni şi haosuri de fobii, întoarce bolovanul, fă-l să curgă în cioburi şi fărâme, fă-l să dispară din suflet de oţel şi din spirit de lut! În întunecimi de peşteri şi grote de nimicnicie mă învârt, în abisuri îmi pierd suflarea duhului, în rătăciri de zmeu mă dizolv întreagă! Cum aş mai putea respira? Nu am dreptul să respir, e o blasfemie, e un blestem, anatema va veni şi va smulge ultima mea suflare, o va stârpi în zările Nemărginirii, o va arunca în gheene şi în iaduri o va fierbe! Nu mai suflu.. mă sting!

ANCA NEGRU