~Cosmin-Ştefan Rădoi: „Adio, Jaruşka“

Douăzeci şi ceva de ani s-au scurs prin venele astea, deja bătrâne înainte de vreme. Sunt pictor, sau, cel puţin, am fost odată…acum nu mai pun mână pe pensulă iar creionul îmi tremură între degete, de parcă ar fi posedat şi aş ţine isasi Sfântă Cruce în mână, cu cap de grafit.

Dar poate că sunt posedat, poate că în mine domneşte o legiune, sau poate mai multe, poate sunt unealta diavolului, precum creionul mai sus menţionat…

Poate sunt posedat de minciună, dezamagre, decepţie, teamă, anxietate, în orice caz, nu am mai atins pânza de cel puţin trei sau patru ani, nu de când ea a plecat, nu de când i-am atins ultima dată pielea albă a spatelui sau rochia verde de mătase, cu flori de mac roşu precum buzele ei, ce atrăgea priviri şi albine, precum un bazar de miere turcească…

Da, mi-o amintesc perfect încă, imaginea ei mi-e tipărită fix pe retină, precum în vechile tradiţii păgâne ruseşti…doar că eu nu am murit, nu fizic, cel puţin, dar cale lungă nu mai este…

În camera întunecată, în patul bătrânei Parkova, corpul îmi este de plumb, corpul şi toate organele din el, dar parcă inima îmi este şi mai grea, strivindu-mi cutia toracică precum ciocanul unui executioner sau o blesemata presă de măsline, legată cu funie de jur-împrejur.

Precum în cuibul unui vampir, lumina soarelui nu bate decât la picioarele patului, nu îndrăzneşte să înainteze mai mult, dar totuşi, în semiîntuneric pot să văd o icoană veche, prăfuită, iar undeva mai jos, sub ea, o măsuţă în stilul baroc, unsă din plin într-un strat gros de lac negru pe care stăteau părăsite câteva schiţe din “Lumea Veche”, planurile abandonate ale zburătorului sau arhitectului.

Mă aşez la măsuţă şi văd fostul meu caiet de schiţe, gros cam de două degete, îmbrăcat într-o piele fină iar pe a cărui copertă scrie, cu litere cusute în galben “pentru un elev ce îşi va depăşi profesorul”.

De-am fi ştiut rezultatul acestei iliade, până şi animalul din care a fost făcută coperta caietului şi-ar fi refuzat sacrificul.

Pe pereţi aţipeau picturi ale unor nume încă necunoscute, dar podeaua îşi dădea duhul cu fiecare atingere, în ţipete tari şi ascuţite, parcă venind dintr-un crematoriu secret, exact sub tălpile mele.

De lustra de deasupra mea, în stil ceh, ştearsă pe alocuri cu bronz, ar putea atârna cu uşurinţă douăzeci de kilograme de carne, mai mult decât sunt şi mai mult decât am nevoie. Poate doar cu vechii clasici în buzunare, ce au scris în peniţa de aur aş cântări destul cât sa rup funia de cânepă proaspătă…Hmm, ce miros, o plimb în jurul nasului de parcă ar fi mână unei femei de sânge albastru, sau specialitatea casei la “Royale”, cu peşte sărat din Marea Nordului şi roşii pitice cam cât două degete mari…

O miros şi nu mă pot gândi decât la câmpiile întinse cu iarbă verde, moale la atingere precum gâtul celei mai iubite dintre iubite şi dulce precum cel mai dulce dintre vinuri.

Până la urmă, de trădare nici nu poate fi vorba, cum un om nu-şi poate trad propria persoană şi nici nu-şi poate trăda instinctele sau aşteptările.

Este, în cel mai grotesc caz, împlinirea unui vis din copilărie, acela se a-ţi deveni propria păpuşă de porţelan, agăţată de o funie proaspătă de cânepă, sau, poate, o coartă subţire de pian….

COSMIN-ŞTEFAN RĂDOI