~Florentina Loredana Dalian: „Scrisori netrimise“ (II)

Aveam să aflu curând că Nae nu terminase surprizele. În drum spre Tortona, ne-am oprit la Verona parcă, unde avea de lăsat nişte colete altor români plecaţi la muncă. Am înghiţit-o şi pe asta, oricum n-aş fi avut încotro. Am coborât din maşină la insistenţele lui Nae, nu înainte însă de a asista la un mic conflict. Înţelesesem că acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde lucrau foarte mulţi români. Nici nu oprise bine Nae maşina, că patronul italian se şi înfiinţase la geam, să vadă ce „marfă” i-a adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini şi picioare scurte, nemulţumit, dă din cap a negaţie. Îşi roteşte ochii prin maşină şi, părând că găsise ce căuta, arată spre mine. Nae protestează – No, no! – dându-i câteva explicaţii într-o italiană de baltă, amestecată cu română. L-a convins greu şi acesta, urzicat, a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn Ligiei să-l urmeze (până la urmă, bun ce-o fi!) şi de a-l gratula pe Nae c-o dedicaţie: „Va fan cullo!”. L-am întrebat pe Nae ce-nseamnă, dar a refuzat să-mi răspundă, de unde am dedus că era o înjurătură imposibil de rostit până şi de el. A şuierat doar printre dinţi: „Nişte obsedaţi!”.

Vis-a-vis de fabrică, se afla spaţiul de cazare a lucrătorilor veniţi de departe – un fel de hangar întunecos, cu multe camere prin care treceai ca într-un tren, dintr-un vagon în altul. Ne oprim – Nae şi cu mine – într-una dintre ele, unde trei bărbaţi şi o femeie jucau cărţi. Îmi răsare în minte întrebarea dacă aşa s-o fi muncind în Italia. Aflu că urma ca ei să intre în schimbul de noapte. În cameră domnea o dezordine desăvârşită – haine aruncate peste tot, ceşti cu zaţ de cafea întărit, ibrice, chibrituri, ţigări, mâncare, cărţi de joc, ciorapi desperecheaţi, tot ce voiai. Femeia îmi face loc pe un scaun; mi-e teamă să-l ating. Până la urmă, mă aşez, regretând că n-am învăţat arta aşezatului pe scaun la un milimetru distanţă de acesta. Stau strâmb, într-o rână, incomodată de atmosfera din jur, nerăbdătoare să plec. Unul strigă:

Lola, fă şi tu o cafea!

Macao!, se trezeşte un altul.

Al treilea se adresează lui Nae:

Hai, scoate ce-ai adus!

Mai întâi banii!, îşi apără Nae interesele.

Ce faci, mă, ceri banii înainte, ca la curve?

Curve – necurve, nu desfac nimic până nu văd banii.

Cât ai adus?

Cincizeci de cartuşe. Ştii cât face asta.

Omul scoate un teanc de sub saltea, numără, mai cere unuia câţiva euro, apoi îi întinde lui Nae.

Na!

Acesta numără atent şi-i pune într-un buzunar interior, apoi i se adresează:

Să vină unu` să m-ajute! Ia şi ranga!

Ies şi eu, că şi-aşa mă sufocam. Românul italienizat mă priveşte strâmb, Nae îi face semn discret, ceva gen: „Las-o, că-i inofensivă!”.  Îi văd desfăcând podeaua maşinii, cu mişcări experte; se observa clar că nu erau la prima „tentativă”. Nae scoate, iar celălalt numără cartuşe albe şi roşii de „Marlboro”.

Pe-aici sunt foarte scumpe, îmi explică.

Cât de scumpe?

Triplu faţă de cât sunt la noi.

Calculez mental, amintindu-mi câţi bani a primit Nae pentru cele cincizeci de cartuşe şi aflu că el le vindea numai dublu. Asta da afacere!

Mă gândesc la mine, cum mi-am ascuns în poşetă trei pachete de ţigări cumpărate din ţară, să am în primele zile, şi-am tremurat şi pentru alea, la controlul vamal. Ştiam că nu e voie să le trecem graniţa. Nae, în schimb, n-a avut niciun stres. Presupun că face asta la fiecare cursă. Eh, banul se câştigă muncind!

După zdrobeala cu ţigările, ne întoarcem să ne terminăm cafeaua. Dau să-l înduplec  pe Nae: „Nu plecăm?” (Nu mai aveam decât două idei, şi alea fixe – să-l văd pe Mihnea şi să fac un duş.) Nae îmi taie elanul, anunţându-mă că trebuie s-o aşteptăm pe Ligia. Mă înfior la gândul că am putea să mai facem vreo două opriri, necesare Ligiei să-şi poată face job-ul, ca să aibă cu ce-i plăti lui Nae cursa. Îmi vine să scot o sută cincizeci de euro, să i-o plătesc eu, dacă aş şti că se mulţumeşte cu asta. Mă tem însă că nu ar folosi la nimic; calic cum e, ar lua şi banii, ar şi folosi-o. Aşa că îmi văd de ale mele.

Reîntoarsă în cameră, o simt pe Lola studiindu-mă fără jenă. Apoi, cu jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă, mă interoghează:

Şi tu ai venit la muncă?

Nu, răspund timid.

Nae completeaza: „Doamna e la plimbare”.

A! Ce fel de plimbare?

Am… venit să văd pe cineva.

Tu n-ai nevoie de bani?, îmi aruncă de sus. Sau ţi-i dă „cineva”?

Ba da, am nevoie, dar mi-i câştig în ţară.

Aha! Şi ce faci ca să-i câştigi?

Sunt translator şi profesor de limbi străine.

Făcând o faţă lungă, se uită la Nae pentru confirmare; acesta dă scurt din cap, fără vorbe.

O! Păi atunci, dacă eşti profesoară de limbi, nu mă îndoiesc că ai un câştig bun acolo în ţară. Cu asta se câştigă bine peste tot, îmi aruncă răutăcioasă.

Mă prefac a nu fi priceput ironia (ce spun „ironie”? grosolănia) şi zâmbesc, trântind pe masă ceaşca de cafea aproape neatinsă:

Mulţumesc!

Nu ţi-a plăcut?

Nu-i mai răspund. Mă rog în gând să am puterea de a nu judeca, atâta timp cât nu ştiu ce e în sufletul ei, ce viaţă duce, în parte lesne de observat. Spală, calcă, face mâncare la trei bărbaţi – un amant, un frate şi un văr, noaptea se duce la muncă; şi-o fi lăsat şi vreun copil prin ţară… Singurele distracţii – băutul cafelei, fumatul şi jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, grosolane, noduroase (Nae zicea că se lucrează greu nenorocita aia de piele, d-aia românii sunt căutaţi – că sunt şi pricepuţi şi harnici. Şi nu fac nazuri, lucrează pe doi lei, pe care de multe ori îi văd la sfântu-aşteaptă). Pe lângă mâinile Lolei, ale mele – altfel normale – par nişte mâini de păpuşică dintr-o vitrină de lux. Îi înţeleg furia. Ce nu înţeleg e de ce, după ce că are mâini atat de urâte, şi-a mai pus şi câte două inele de prost gust pe fiecare deget. Şi două lanţuri groase la gât. Chit că e îmbrăcată ca o bucătăreasă.

Decât să-i stârnesc în continuare furia, mai bine plec. Îi spun lui Nae din mers: „Te aştept la maşină”, dau „bună seara” fără să-i privesc şi ies. Lola aleargă după mine şi mă strigă: „Doamna profesoară! Doamna profesoară!”. Nu-i răspund, convinsă că îşi bate joc. Mă ajunge din urmă, îmi înhaţă umărul cu lopata ei dreaptă şi mă întoarce spre ea. Constat cu uimire că are lacrimi în ochi.

– Doamna profesoară, iertaţi-mă! N-am vrut să vă jignesc; sau, mă rog, am vrut, dar îmi pare rău. O ducem greu pe-aici, câştigăm ceva, dar numai noi ştim câte îndurăm. Nu ne place să vedem femei elegante, curate şi care-şi pot câştiga traiul fără să se umilească. Vă invidiez! Dar aţi fost bună şi nu mi-aţi răspuns la măgării. E uşor să fii bun când eşti fericit…

Hm… iată cât de relativă e noţiunea de fericire. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată şi să-ţi poţi câştiga traiul fără să te umileşti. Un student îmi spusese odată că pentru el fericirea înseamnă să-şi poată cumpăra o pereche de blugi.

Îi întorc spatele Lolei, intru în maşină şi îi trântesc portiera în nas. O deschide, hotărâtă să nu-mi dea pace. Îşi scoate cel mai gros inel de pe deget şi mi-l pune în plamă.

Să-mi repar greşeala!

Fac un semn de neacceptare din cap, dar insistă, îmi strânge pumnul peste inel. Ce s-o înveţi că greşelile nu se repară cu aur? Pleacă fericită, zicându-şi probabil că eu ar trebui s-o invidiez acum, de vreme ce ea şi-a permis să ofere. Foarte bine. Măcar de-ar ajuta-o!

Îi întind inelul Ligiei, care tocmai se urcase în spate, smotocită toată şi cu un zâmbet tâmp pe figură. Ţinea în mână cincizeci de euro, pe care a avut grijă să-i depună pe bord. Priveşte uimită inelul şi mă întreabă de ce.

De-aia! Că nu-mi trebuie.

Mersi!

Dacă nu-ţi place, poţi să-l arunci.

Aaaa, nu, o să-l vând, să mai scot un ban. Să nu-i spuneţi lui Nae că mi l-aţi dat!

Nu-i spun, toanto! De ce crezi că ţi l-am dat în lipsa lui?

Ascunde-l! Vezi că vine!

Ocupându-şi locul, Nae priveşte cei cincizeci de euro şi se întoarce spre Ligia:

Atât ai fost în stare?

Hai, măi Nae, ştii şi tu cât sunt ăştia de zgârciţi. Nici nu vroia să mi-i dea, a trebuit să mai stau o dată, ca să văd banii. Lasă că mai fac rost, ce atâta grabă?

La drum!, mai zice Nae, lăsându-mă cu întrebarea: „Doamne, la care drum? Câte-mi va fi dat să mai văd până la destinaţie?”

FLORENTINA LOREDANA DALIAN