~Anca Nistoroiu: „Epilog“

Nu era nici noapte nici zi, era doar o clipă într-o eternitate. Nu era nici întuneric nici lumină, erau doar imagini în culori abstracte. Nu era nici cald  nici frig, era doar povara unui eter îngreunat de vid. Nu era nici aglomerat nici pustiu, era doar inerţia unui ecou surd care se lovea în mişcarea lui buimacă de gândurile locvace. Nu erau limite, era doar  neant, doar teamă devenită  confuzie.

Cel mai crud moment pe care îl poate trăi o fiinţă umană este acela când nu-I mai este teamă de nimic. Când nu mai există nici o spaimă, nici o limită  exterioară sau interioară, rămâi doar tu şi universul pe o scenă în care auditoriul s-a  metamorfozat  în simţuri. Rămâi perplex în faţa unui peisaj fără orizont în care doar timpul ticăie monoton în goana sa spre nicăieri. Trăim pentru mâine, toată existenţa noastră gravitează în jurul acestei noţiuni, orice am face ne gândim la consecinţele de mâine, la coerciţia viitorului, care în fond nu este decât o himeră etern amăgitoare. Viaţa este o călătorie care are întodeauna aceeaşi destinaţie, felul în care ajungi la ea te face diferit, poţi să-ţi găseşti drumul urmându-ţi glasul sau poţi să te laşi condus de umbra mută din spatele tău. Este ca un joc bizar în care  victoria sau eşecul este dat de o singură carte, de o singură clipă, dar uneori este prea târziu, prea târziu să preţuieşti ceea ce ai pierdut.

Mergea, mergea cu paşi repezi spre nicăieri, paşii erau monotoni, fără ţintă, fără scop, mergea acolo unde providenţa îl îndruma. Avea mintea golită de orice gând, şi sufletul lipsit de orice sentiment. Probabil ca încă era în stare de şoc, probabil durerea e uneori aşa de mare încât natura umană se refugiază în uitare, e ca atunci când doctorul taie in carne vie, primul moment nu simţi nimic apoi te copleşeşte o durere covârşitoare, doar ca de data aceasta nu mai era timp pentru durere, nu mai era timp pentru nimic….Uneori viaţa e doar un şir de paradoxuri, de antinomii ciudate care se joacă cu tine fără sa le pese. De exemplu, cu toţii ştim ca vom muri într-o zi, e ca un preţ pe care orice am face terminăm plătindu-l dar nu ştim când, iar asta este o binecuvântare a infernului care ne dă doar iluzia nemuririi. Dar acum ştia şi doar aşteptarea îi mai rămăsese. Dar nu plângea, nu se revolta, nu regreta, nu dispera, din contră, era mai calm ca niciodată. Era ca şi cum orice anxietate, orice teamă, orice plan se spulberase în faţa acestei anomalii a destinului. Va muri, va muri poate peste un an, sau peste o luna, poate peste o zi sau poate chiar în secunda următoare va îmbrăţişa nefiinţa, acolo în mijlocul străzii ticsite de trecătorii grăbiţi, poate nici măcar nu îl vor observa, îl vor lăsa acolo pradă vulturilor înfometaţi. Îşi întoarse privirea spre cer dar nu era nici un vultur, nici o pasare, apoi privi în jur, nu erau decât oameni, oamenii care până cu câteva ore înainte îi erau semeni, acum nu, acum îi erau străini.

Îşi continua mersul fără să se sinchisească de nimeni şi de nimic. Avea libertatea supremă, traversa străzile  fără sa privească în jur, şoferii colerici ţipau si claxonau în van, acum nu mai conta nimic, îşi asculta doar instinctul primar. O lua când la dreapta când la stânga, fără să se uite la numele străzilor, fără sa întrebe trecătorii, fără nici o responsabilitate, fără nici o grijă. Privea copacii, casele, ca şi cum le vedea pentru prima oara,  inspira aerul ca şi cum ar fi respirat pentru prima oară, doar uneori mintea îi era bântuita de amintiri, din ce în ce mai înceţoşate, parcă nici nu erau ale lui deveneau imagini apocrife, lipsite de înţeles sau sens . Nu erau amintiri triste, sau dacă erau nu îl răneau în nici un fel, nu îi provocau nici  o durere, îşi privea existenţa anodină de

până atunci ca şi cum ar fi renăscut din nou. Venirea morţii nu îl făcea nici mai puternic, nici mai nepăsător, însă îi dăduse libertatea de a-şi privi şi a trăi ce îi mai rămăsese degrevat de orice rigoare, de orice idee şi de orice teamă. Dacă  vreo amintire veselă îi suscita râsul, acesta şi-l manifesta fără să se simtă  stânjenit de privirile înspăimântate ale celorlalţi care treceau pe celălalt trotuar. Privind în jur văzu că rămăsese singur, dar nu asta înseamnă moartea? Singurătatea absolută, întunericul din care  mai ai cum sa găseşti lumina pentru că ea nu mai există. Liniştea, şi monotonia mersului îi fură întrerupte de un zgomot strident, de un plâns de copil.

O căldură ciudată îi invadă pieptul. Era o fetiţă care nu avea mai mult de cinci ani şi se uita piezişi la chioşcul cu dulciuri, în timp ce o femeie trecută de prima tinereţe care o ţinea strâns de mâna şi o îndemna să continue să meargă ignorând plânsul ei. Mecanic se duse la vânzătorul  de dulciuri, îi ceru cea mai mare îngheţată şi i-o dădu fetiţei. Nu îi spuse nimic, nu se jucă cu ea, nici măcar nu îi zâmbi, făcuse doar ce credea ca trebuia sa facă, ascultase de un fel de porunca mistica căreia nu i se putuse împotrivi. Femeia uimita, îl privi stupefiată, vru să-i mulţumească, dar rămăsese fără grai. Nu fusese un gest altruist, nici nu o făcuse cu intenţia de a se ispăşi într-un fel acum când era în faţa morţii, pur şi simplu plânsul îi trezise un sentiment ciudat, nu putea să se numească milă, nici nostalgie, era ca un fel de regăsire. Providenţa îi refuza acum lui dreptul la viaţă, ”Cere şi ţi se va da”. El nu îşi mai cerea dreptul elementar la viaţă, poate nici nu avea cui, poate ca nici nu ştia  cum, gândurile şi cuvintele rămăseseră blocate în utopia nemuririi de dinainte de aflarea veştii ca zilele îi erau numărate. Dar cu toate astea simţea că acum el avea puterea divină de a împlinii dorinţa copilului nevinovat. Avusese două opţiuni. Să se refugieze în vidul uitării divine, sau să restabilească echilibrul echitabilităţii providenţiale. Fusese Dumnezeul acelui copil într-o lume în care Dumnezeu îi refuzase lui, existenţa umană.

Mergea, mergea fără să se oprească, căuta din ce în ce mai mult nicăieri, sau cel puţin căuta o oboseala fizică care să îi permită o clipă de repaus, când în faţa lui răsări ca din neant o gară. Nu ştia nici cum ajunsese  acolo, nici de ce. Se cufundase în dorinţa sa acerbă de a pleca, de ajunge undeva, de găsi ceva, pur şi simplu  de a trăi, încât imaginea gării îi izbi privirea. Intră şi se pierdu în mulţimea grăbită. Nu se gândise deloc să facă o călătorie în adevăratul sens al cuvântului. Nu avea nici o destinaţie în minte. Văzu lista aproape interminabilă a trenurilor, doar nume de oraşe şi cifre, şi ore, şi perioade, şi timp…Părea că oriunde s-ar duce impostorul acesta malefic îl urmărea, rămânea constant prezent asemenea unui semn fatidic.

În mijlocul acestei agitaţii nevrotice şi a gălăgiei obositoare, se aşeză  deconcertat pe o bancă de pe peron. Vedea trenurile care veneau, zăboveau puţin apoi îşi continuau mersul în liniştite, după  un orar fix şi riguros, nu întârziau nici o secundă, îşi luau călătorii apoi plecau spre alta destinaţie unde îi aşteptau alţii la fel de  grăbiţi, în alte gări la fel de aglomerate. Nu se urca în nici unul, ceva îl ţintuia pe loc, aştepta trenul care să îl cheme spre necunoscut. În tot acest timp se uita la oamenii din jur, cum vorbeau, cum se priveau, le studia mimica, tonalitatea, îmbrăcămintea, era atent la fiecare detaliu, privirii sale pătrunzătoare nu îi scăpa nici un amănunt. Se detaşase de orice activitate, de orice gând, era asemenea unui observator, a unui martor mut care nu mai putea influenţa regulile jocului, pentru el zarurile fuseseră aruncate. În mijlocul mulţimii pestriţe de călători  care aşteptau nerăbdători, o pată de culoare de distingea in peisajul mult prea încărcat.

Un grup de adolescenţi cu rucsaci şi genţi pline ochi se aşezaseră în cerc în jurul unui băiat care cânta la o chitară. Melodia era probabil o creaţie proprie căci nu o mai auzise până atunci, se vedea că tânărul nu avea nici pregătirea nici talentul necesar, dar cu toate acestea cântecul avea ceva care te purta pe aripile unui spirit tânăr şi liber, era recriminarea unor copiii împotriva semidoctismului si inerţiei spirituale a decrepitudinii din jur. Stângăcia, şi ritmul defectuos, erau compensate de pasiunea cu care tânărul se dedica cântecului şi libertăţii. Era o încântare să-l asculţi. Prins în mrejele tinereţii se pierdu în versurile infantile ale melodiei. Când cântecul încetă se trezi buimac din starea de reverie în care alunecase fără sa îşi dea seama. Îşi simţea gâtlejul uscat, o sete teribilă îl chinuia cumplit. Cu ochii încă aţintiţi spre tinerii de vis a vis văzu în mâna unuia dintre ei o cutie de bere ieftina, o ţinea ridicată în sus în timp ce striga la cel cu chitara. O pofta nebuna şi îi trezi toate simţurile, îi era dor de gustul dulce- amărui al tinereţii.

Se ridică şi se îndreptă spre ei ca să le ceară o gură. Tânărul ameţit de băutură se arăta foarte binevoitor, îi dădu berea invitându-l să li se alăture. Gustul berii îi dădu o satisfacţie surprinzătoare, parcă nu mai băuse niciodată ceva mai bun. Nu se putu abţine şi o bău pe toată, până la ultima picătură, dar chiar şi aşa tânărul nu se supără, ci din contră părea chiar mai vesel decât înainte. Se aşeză lângă ei fără să spună nimic, reluându-şi rolul de observator mut. Dar deodată apăru un tren parcă mai gol decât celelalte în care tinerii se îmbulziră, fiindu-le parcă teamă ca cineva sa le ia locurile. Îi urma, acum nu mai era singur, făcea parte din gaşcă, şi nu se simţea de loc stânjenit de diferenţa considerabilă de vârstă şi nici nu se sinchisi să-i întrebe unde merg.

O dată ajunşi în tren, grupul se scindă, dispărând ca o nălucă în noapte. Rămase uimit că într-o clipă de neatenţie îi pierduse din vedere, dar nu îi căuta, intră în primul compartiment gândindu-se că o să-i regăsească cândva. Compartimentul era gol, de data aceasta era cu adevărat singur. Nici măcar o muscă nu tulbura liniştea de mormânt, doar zgomotul  şinelor şi imaginea fugară din fereastră îi dădeau certitudinea că se mişca că mergea undeva, către ceva. Simţi din nou în gât acea uscăciune insuportabilă, acea sete ucigătoare. Nu se putea gândi la nimic, nu putea nici măcar sa se bucure de tihna oferită de compartimentul gol. Era asemenea unui peşte pe uscat, condamnat să sufere în tăcere, fără speranţa, o dată cu dispariţia tinerilor pierduse şi orice şansă de a-şi potoli setea. Se spune că speranţa moare ultima, deci acum rămăsese ca o umbră în aşteptarea momentului în care destinul să-şi ducă la îndeplinire sarcina de călău. Suferinţa îl epuiza, devenise prizonierul ei fără să mai poată evada vreodată. Sfârşit şi lipsit de puteri adormi…

Când se trezi, se simţea mai odihnit, dar setea tot nu îi dădea pace. Rămase cu privirea pierdută pe câmpurile care treceau fugind pe lângă trenul static. Căuta în van ispăşirea în mările de verdeaţă care aşteptau lacome să îl înece în opulenţa lor. Uneori trenul se oprea în gări la fel de aglomerate ca şi cea din care îl luaseră pe el, dacă nu l-ar fi văzut plecând ar fi crezut ca încă mai e în aceeaşi gară, la fel ca un film blocat într-un singur cadru. Nu  cobora în nici una din ele, simţea că ar fi fost ca şi cum s-ar întoarce înapoi, iar viaţa e o şosea cu un singur sens în care fuga înapoi nu te poate îndepărta  de destinaţie.

La un moment dat se auziră voci de pe culoar. Trezit din toropeală ieşi din compartiment şi văzu un bărbat şi o femeie care se certau. Se aşeză ceva mai departe ca să nu îi incomodeze şi îşi relua rolul de observator la fel ca în gară. Trebuiau să ajungă undeva cât mai curând sau aveau să piardă totul, îi spunea femeia (nu precizase ce însemna acel tot ). El îi răspundea nervos că este vina ei, că ea şi îndoielile ei îi împinseseră pe marginea prăpastiei. Ea începu să plângă, strigând ca nu a ştiut că se va termina aşa, că dacă ar mai putea schimba ceva şi-ar da şi viaţa…

Cuvintele îi treziră o profundă şi sinceră milă atât pentru femeie cât şi pentru bărbat. Proştii nu îşi dădeau seama ca viaţa însăşi e tot ceea ce contează, restul se pierde şi se câştigă, restul e hazard. Atât timp cât există mâine mai există o şansă, depinde de tine dacă rămâi pierdut în obscuritatea trecutului sau priveşti înainte spre un sfârşit pe care doar tu îl poţi transforma într-un nou început.

Scârbit de felul în care oamenii irosesc miracolul vieţii se întoarse la fel de chinuit de sete în compartiment. Probabil că intrase în altul. Pe locul lui stăteau acum doi bătrâni pe care nu îi văzuse intrând. Dormeau amândoi ţinându-se de mână. Stăteau nemişcaţi, încât păreau două statui inerte. Prima  oară avu o presimţire sumbră, dar apoi văzu cum când unul, când celălalt deschidea ochii  se uita la celălalt, veghindu-i parcă somnul, îi închidea înapoi, căpătând o expresie de calm şi seninătate. Părea că nimic nu le-ar putea tulbura liniştea, deveniseră o singură fiinţa desăvârşită de legătura ce îi unise.

Simţi o furie de care într-un fel îi era ruşine dar se simţea atât de îndreptăţit să o nutrească. Era invidios că el nu se va bucura niciodată de pacea şi liniştea celor doi bătrâni. Era blestemat sa vadă cum nisipul se scurgea în clepsidră fără să poată face nimic, fără să poată schimba ceva. Ar fi vrut să se revolte, să se facă auzit, să-i ceară providenţei socoteală, să se certe cu însuşi Dumnezeu…Dar nu, nu putea face nimic, căzuse pradă  vidului uitării divine, era ca într-un deşert, rămăsese doar el şi nimicul.

Coborî  în prima gară în care trenul opri. Era o gară mică, nu mai intră nimeni în tren, oamenii de pe peron îşi aşteptau fiecare propriul tren. Ieşi  grăbit, iar apoi fugi încotro văzu cu ochii. Fugea de sete, de amintiri, de Dumnezeu, de durere, de suferinţă, de deznădejde, de ură şi de moarte. Fugea de tot, se căuta cu disperare pe sine, se pierduse de  atâtea ori încât nu mai ştia cine este şi pentru ce îşi irosise viaţa.

Nu ştia cât timp dură această fugă în drumul căreia orice imagini se ştergeau instantaneu. Nu ştia pe lângă ce trecuse, nu ştia dacă fusese cineva în jur în timpul acestei goane absurde, fusese o ultimă confruntare între el şi destinul implacabil. Obosise, nu mai putea nici alerga, nici suferi, nici să reclame, nici să întrebe. Revenise la acea stare vegetativă în care totul era confuz, nu mai era nici un contur, nici o formă, orizontul se pierduse în irizările gândurilor care îi bântuiseră mintea.

Mergea agale pe un drum prăfuit, de ţară. Era un peisaj bucolic, necunoscut privirii care nu a ştiut să se vadă decât pe sine. De jur împrejur erau copaci înalţi şi bătrâni  pentru care nu exista timp, erau doar observatori muţi ai trecătorilor. Îi privi lung şi începu să râdă, râdea de statornicia cu care îşi jucau rolurile, de cât de mari erau ei şi de cât de mic era el şi cu toate astea erau egali, egali în faţa providenţei. Poate că pentru ei nu exista timp, dar exista sfârşit, pentru toţi există sfârşit. Sună ciudat,  dar timpul e doar o noţiune, e doar o umbră, sfârşitul e un fapt, e o realitate, e apanajul oricărei existenţe, tot ce este va pieri.

Sleit de puteri, suferind de sete mai mult decât până atunci, înţelese că sfârşitul lui era aproape, dar continua sa meargă, înainte de a spune adio mai vroia să afle un singur lucru. Să vadă  ce se afla la capătul  drumului. Mergea cu o obstinaţie uimitoare, întreaga existenţă gravita acum în jurul acestei idei. Simţea ca nu poate pieri până nu ajunge la final. I se părea că  acesta devenise şi rostul întregii sale existenţe de până atunci, acesta era motivul pentru care fusese zămislit de natură. Fiecare are un rost pe acest pământ şi în sfârşit acum îl găsise.

Încetul cu încetul  copacii deveneau mai rari, iar drumul mai îngust până ce în faţă i se ivi o plajă pustie şi o mare amorţită. Nu mai era nimeni, nici lumea, nici trenurile, nici copacii, nici  observatorii muţi, era doar el şi o mare de nisip şi apă. Traversă nisipul fierbinte care îl supuse la o ultimă tortură şi rămase pironit în faţa mării. Ajunsese la final, nu mai avea unde sa meargă, nu mai avea pe cine întâlni, atinsese abisul absolut.

Îşi înmuie picioarele obosite în apa rece şi limpede. Setea se risipi, doar o linişte impenetrantă în care se regăsise pe deplin îi umplea sufletul, sufletul care era în sfârşit liber să se bucure de seninătate. Se întinse şi închise ochii aşteptând eternitatea.

ANCA NISTOROIU