~Alexandru Ioan Despina: „Eu“

“sunt un om neinteresant.” Aceasta era singura descriere pe care bătrânul obişnuia să şi-o facă. Nu doar în zilele de iarnă care se regăsea singur în faţa ferestrei ovale,  privind aiurea strada îngustă, închistat în gânduri banale, dar şi în dăţile în care era rugat să povestească câte ceva despre propria sa persoană. Apoi, observând cu neplăcere că mulţi dintre tineri se considerau astfel (ori în oricare alt mod ce ar putea stârni interesul ori simpatia celor din jur) se văzu nevoit să renunţe la această formulare de teamă c-ar putea s-atragă inversul efectului scontat. Trebuia neapărat să găsească altceva, ceva pe cât de simplu pe atât de anost, o înşiruire de cuvinte care să-l reprezinte şi totodată în spatele cărora să se poată ascunde. Din faţa hărţii plastifiate, o reprezentare mult distorsionată spre poli a globului terestru, privea chipurile îmbujorate ale elevilor. Nu înfăţişarea lor îl deranja, ci personalităţile şterse, pierdute undeva la mijlocul distanţei dintre căutarea unor apelative prin care să se remarce şi neputinţa de-a găsi ceva, orice, care să le ofere un motiv ca să-şi dorească această ieşire din anonimat. Când totul devine atât de uşor de obţinut de ce să-ţi mai doreşti să dobândeşti calităţi ce-ţi sunt în ultimă instanţă nefolositoare? Lumea ţi se serveşte pe tavă, cu tot ce-nseamnă ea, până şi aceste informaţii pe care le primesc nepăsători fără să arunce asupra lor vreo umbră de-ndoială. Dacă le-ar zice bunăoară că Saturn va face implozie peste câteva ore sau că lumea a fost plămădită acum şase milenii de o fiinţă barbară cu toţii l-ar crede fără cea mai vagă urmă de ezitare. Ar căsca poate pentr-o clipă ochii, dar văzându-l că-şi păstrează calmul s-ar retrage în indiferenţa lor absolută. În copilăria sa lucrurile n-au stat aşa, cei de-o seamă cu el îşi doreau să iasă-n prim plan, chiar şi dacă (sau mai ales dacă) nu aveau nimic de spus ci doar scoteau la iveală un caracter hâd, promovat prin meschinării ce le erau degrabă acceptate şi chiar încurajate. Nu ştia cum e mai bine, ambele purtări părându-i-se deopotrivă de năroade; cea dintâi, ce înnăbuşă din faşă, prin lene şi moleşeală, orice tentativă de formare a unei personalităţi este chiar rodul celei de-a doua, ce născuse un întreg sistem de nonvalori care-a guvernat pentru o vreme oarecare. Bătrânul îşi scutură capul şi încercă să fie atent la vorbele ce-i ieşeau mecanic din gură. Ah, da, tocmai ce le povestea elevilor despre dificultăţile existente în datarea fosilelor umane. “Pe lângă incongruenţele ce apar în mod inevitabil când se recurge la stratificare, descoperirea de acum câteva decenii a ratei diferite de dezintegrare a izotopilor elementelor chimice, rată pusă în directă legătură cu variaţia activităţii solare, ridică şi ea nenumărate probleme.” “Însă oferea şi anumite soluţii”, ar fi dorit să spună în continuare, dar se mâhni imediat ştiind că, deşi are cui să i le împărtăşească, în clasa aceasta nu era nimeni care să le-nţeleagă. Elevii îl priveau din spatele pupitrelor albe cu nişte ochi tâmpi şi goi, de vită îmblânzită. Ignoranţa lor desăvârşită îl descuraja. Oare ei cugetă în aceste clipe? Mai au putinţa s-o facă sau sunt doar simple animale surprinse într-o stare de stază? Existenţe vegetative ce-şi aşteaptă tăcute rândul pentru a interpreta mai apoi, preţ de câteva minute, un rol secund, anodin. Ar putea să-l ridice pe unul în picioare doar pentru a-şi demonstra că are dreptate, dar ştia prea bine că nu i-ar aduce nicio satisfacţie. Când oare, de-a lungul acestor ani în care se străduise să înveţe generaţii după generaţii, ajunsese să se simtă atât de inutil? Îşi aducea cu exactitate aminte de ziua în care a absolvit facultatea şi se-ndrepta voios spre casă, imaginându-şi pe drum cum o să-i stea la catedră în costumul cel nou pe care şi-l cumpărase. Terminase geografia, deşi a urmat pentru trei ani şi cursurile facultăţii de istorie (de unde fusese dat afară pe motiv că viziunea sa asupra trecutului nu corespunde întocmai faptelor unanim acceptate). El însă se ghida după logică şi nu după nişte manuale scrise de învingători, manuale al căror conţinut oricum diferă de la o ţară la alta. Dar cine era să-l creadă? Supărarea i s-a stins repede, iar cât timp a stat la catedră şi-a făcut o mulţime de planuri şi speranţe. Dar în zadar, căci nimic nu-i mai hidos decât realitatea descărnată de aparenţele pe care omul i le atribuie doar pentru a o mula perfid în jurul propriei incapacităţi de-a o accepta şi înţelege aşa cum este. Refuzase să se schimbe o dată cu lumea, să creadă în nişte adevăruri nedemonstrabile, servite cu zâmbetul pe buze de nişte persoane aservite unor interese străine. Putea să-şi folosească propriul intelect, iar adevărurile geografice nu doar că sunt mai greu de manipulat, modificarea lor n-ar avea nicio utilitate. Cui i-ar fi fost de folos mutarea muntelui Chimborazo în Africa de Sud sau ştergerea de pe hartă a mării Negre? Teoretic vorbind, pentru că-n practică… nici nu dorea să-şi imagineze cum ar sta lucrurile dacă s-ar lua după motivele unora sau altora. Evita, desigur, subiectele legate de cucerirea spaţiului sau supoziţiile cu privire la descoperirea unor civilizaţii extraterestre; intenţiile semenilor săi, ce împânzeau canalele de ştiri cu manipulări ordinare prezentate sub forma unor repetate intervenţii naive, îi rămâneau pe mai departe absconse. Existase însă o perioadă în viaţa sa când îi făcea plăcere să-şi expună părerile, plăcere alimentată probabil şi de interesul celor ce-l ascultau şi stinsă de-a lungul vremii prin întrebări tot mai neghioabe. Ce rost mai avea orice strădanie când trecerea timpului clădise ziduri în calea înţelegerii, ziduri prin care nici măcar curiozitatea nu mai are suficientă putere pentru a săpa firide firave? O fi din cauza vârstei, a diferenţei dintre generaţii? Nu ştia, dar cu siguranţă orişice răspuns i-ar fi fost la fel de indiferent.

De cum se termină ora de curs, ultima din viaţa sa, le aruncă elevilor o privire fugară, deschise uşa şi ieşi grăbit afară. Nu mai trecu pe la cancelarie, nu mai avea rost să joace teatru, să zâmbească forţat şi să răspundă din obligaţie. Dar ce-i părea încă şi mai îmbucurător era că nu-i mai determina pe ceilalţi profesori să se prefacă. Dacă de părerile lor putea face abstracţie, de prefăcătorie îi era pur şi simplu lehamite. Știa prea bine că nu este nici respectat, nici agreat, le auzise şoaptele infame, simţise tăcerea ce se aşternea brusc ori de câte ori trecea pe lângă ei, le văzuse privirile iscoditoare. Dar acum nu mai conta nimic din toate acestea, ieşise în sfârşit la pensie şi putea să se dedice lucrurilor ce-l interesau cu adevărat. Înainte vreme ar fi vrut să călătorească ţinând în mână un caiet în care să-şi noteze idei, să schiţeze portrete şi locuri şi să consemneze întâmplări şi legende ce supravieţuiseră trecerii implacabile a timpului. Oh, cât de mult şi-a dorit în tinereţe să vadă măcar o dată-n viaţă Machu Pichu, să păşească pe străzile sale pietruite şi să admire rezemat de blocurile colosale de piatră cerul înstelat; citise mult despre vechii incaşi, de orânduirea lor socialistă şi construcţiile atent planificate. Dar voinţa îi slăbise cu vremea. Acum câţiva ani s-ar fi mulţumit şi cu vizitarea piramidelor de la Giza şi a Sfinxului îngropat şi dezgropat de atât de mult ori în (şi din) nisipul fierbinte încât nici istoria nu mai purta în paginile ei data făuririi sale, dar repetarea hipnotică a reclamelor agenţiilor de turism parcă-l înhumase-n nepăsare. Aruncase peste el năframa cunoaşterii, îi smulsese orişice secret şi îl văduvise de misterul ce-l învăluise pentru atâta vreme. Nu mai era decât o statuie decrepită de calcar, ce simbolizase cândva ceva.  Bătrânul se văzu nevoit să revină treptat şi să se limiteze la cea mai arzătoare dorinţă a sa, născută încă din anii copilăriei, când refuza să iasă ca să se joace alături de ceilalţi copii şi rămânea închis în casă ca să citească. Voia să scrie. Citise enorm în vederea realizării acestui lucru, strânsese în micul său apartament vrafuri întregi de cărţi şi manuscrise pe care le îngrămădise, după epuizarea spaţiului din bibliotecă, prin toate cotloanele. Se mai documenta şi de pe internet, însă-l atrăgea mai mult mirosul hârtiei. Știa că opera unui scriitor, mai ales a unuia ce are de gând să prezinte idei filosofice, va fi pusă în strânsă legătură cu modul său de viaţă, de aceea dusese un trai cât mai simplu, departe de plăcerile deşănţate ale lumii. Nu se avânta în polemici şi doar arareori îşi susţinuse în public ideile. Nici măcar nu se căsătorise, i-ar fi ştirbit oarecum din autoritate. Crease-n schimb, în mintea sa, un univers propriu, aparte de cel ce se lasă cunoscut, un univers distinct, în care normalitatea nu mai era văzută prin prisma unei majorităţi labile, ci a unei etici ireproşabile. Exersase replici, îşi imaginase romane, urmase până departe firul unor acţiuni interesante, clădind un întreg eşafodaj bine pus la cale. Îşi cumpărase o mulţime de caiete, peniţe, călimări vechi, dar nu mâzgălise încă niciun cuvânt. Era mai bine să aştepte, să acumuleze cât mai multe date, să închege totu-n gând şi abia când o să aibă suficient timp să le lase să se reverse pe hârtie. Necesita desigur şi o atmosferă specială, de aceea şi-a vândut apartamentul de la ultimul etaj al unui bloc din capitală şi s-a mutat la ţară. Și-a cumpărat o casă încăpătoare şi primitoare, cu pridvor lung şi ferestre largi, cu tocul din lemn, aşezată pe dale năpădite de muşchi şi felurite plante. Acoperişul era puţin putregăit într-o parte, unde tabla, din cine ştie ce motiv, fusese dată la o parte, dar asta nu-l deranja prea mult, îi făcea chiar plăcere gândindu-se c-o să-l repare. Ceva mai la deal avea o pădure de brad, iar  mai la vale o fâneaţă, vreo zece hectare în total. Îşi cumpără câteva oi, găini, vreo două capre, le făcuse chiar şi un ţarc şi un staul pe care le admira mulţumit imaginându-şi că de acum înainte n-o să mai depindă de nimeni. După ce termină toate treburile făcu o plimbare prin împrejurimi, inspirând cu nesaţ aerul de munte, amintindu-şi cu plăcere cum tatăl său obişnuia să-l ducă cu trăsura în zilele de iarnă prin aceste plaiuri mirifice de pe valea Bistriţei. Când se întoarse se privi posomorât pentru o clipă în oglindă şi zise “Mda”, apoi îşi trecu limba peste buzele crăpate: “sunt Viorel”. Aceasta era noua formulă de care se servea pentru a se prezenta ţăranilor ce locuiau la oarece depărtare, deşi era cât se poate de conştient că nu aceasta-i numele său adevărat. Consideră totuşi că era mai bine decât să se declare din capul locului neinteresant, deşi n-ar fi stricat să atragă asupra sa puţină atenţie. Dar, cum nu mai era vorba de nişte tineri teribilişti, ci de persoane pe care le aprecia datorită simplităţii modului lor de trai, se temea că n-or să-l înţeleagă. Se aşeză la birou şi scoase pentru prima oară peniţa din tocul ei de os, frumos ornamentat, şi deschise unul dintre caiete. Rămase îngândurat şi încântat totodată, imaginându-şi mulţimea de cărţi pe care avea să le scrie. Privea prin geamul translucid uliţa îngustă ce şerpuia de-a lungul râului, trecând de pe-o parte pe cealaltă a acestuia. Însă nu reuşi să aştearnă pe hârtie nicio silabă, cuvintele toate îi erau purtate de gânduri ca frunzele de vânt toamna. Când, după clipe îndelungate, îşi recăpătă concentrarea, încercă să schiţeze un zâmbet şi se aplecă peste foile albe, îndreptându-se din şale. Dar nicio literă nu părăsi vârful strălucitor al peniţei. “Nu-i a bună.” Citise despre personajul acela ciudat din Ciuma lui Camus ce se poticnise chiar de la prima propoziţie, nereuşind să stabilească o cadenţă care să-l mulţumească. Autorul francez luase desigur ca model o persoană din viaţa reală, dar el nu-şi doreşte niciun ritm, nu intenţionase să placă sau să impresioneze, voia doar să se elibereze, nu doar pe el de gândurile ce nu-i dau pace, dar mai ales pe semenii lui din ghearele stupidităţii şi ignoranţei ce i-a cotropit de ceva vreme şi să contribuie prin ideile sale la formarea unei lumi mai bune. Avea viziunea necesară, ştia exact pe ce să pună accent şi ce să scoată la iveală. Nu-i mai rămânea decât să transpună toate acestea pe hârtie, să le dea viaţă şi să spună omenirii ceea ce ea nu era în stare să vadă. Vorbise deja cu un editor din Bucureşti, singurul său amic în afară de preotul ce-l sfătuise să vină aici, schimbaseră într-o doară câteva păreri, uimindu-l cu vastele sale cunoştinţe şi lăsându-l să-nţeleagă că înăuntru său zace un cărturar mai de seamă decât bătrânul Bernard dintr-o operă (nu-şi mai aducea pe moment aminte care) de-a lui Anatole France. Spusese destule ca să-l convingă să publice de-ndată orice manuscris i-ar trimite, amicul chiar îi promisese că aşa o să facă (deşi sincer nu era nevoie), însă suficient de puţine ca să rămână cu inima împăcată că n-a dezvăluit nimic important. Care va să zică treaba era aranjată. Tot ce-i rămânea era să scrie. “Floare la ureche” îşi zise şi se aplecă iarăşi deasupra foii albe de parc-ar fi pornit călare într-o expediţie de cucerire a unei cetăţi insuficient fortificate. “O pradă uşoară!”. Cetatea probabil, nicidecum cuvintele… Ah, cuvintele! Nu doreau să iasă din vârful peniţei, i se îngrămădeau doar de-a valma-n creier. Puse capacul la loc, se ridică şi se plimbă puţin prin cameră. Se chinui să doarmă vreme de jumătate de ceas, îşi făcu o cafea fierbinte, dădu o fugă pe afară, apoi reveni înarmat cu forţe proaspete. Însă nici de această dată nu putu să dea glas frământărilor sale. Povestea se repetă şi-n zilele următoare. Deşi nu reuşea să priceapă ce i se-ntâmplase, îşi spuse că nu-i nimic şi se afundă în recititul cărţilor groase, roase de timp, pe care le luase cu sine şi de care uitase. Erau câteva sute bune.

De cum căzuse prima zăpadă lăsă de-o parte ideea cu scrisul, deşi aceasta, în rotocoale nevăzute, continua să-i dea târcoale. După ce ducea de mâncare orătăniilor, ca să-şi mai odihnească ochii după o noapte întreagă de citit, ieşea pe afară şi se pierdea printre trunchiurile brazilor, în omătul moale ce-i trecea de glezne. Nu-i păsa câtuşi de puţin de lupii ce urlau la miez de noapte, ba dimpotrivă, le căuta urmele pentru a se lua după ei ca să vadă unde şi cum vieţuiesc. Într-o zi se avântase chiar să facă o vizită amicului său preot ce-şi avea parohia pe undeva, printr-o localitate din apropiere. După ce-au stat ceasuri de vorbă, a purces chiar înainte de lăsarea serii spre casă, însă nu mai avu norocul de la venire, când o maşină-l luase de cum ieşise la drumul cel mare, şi se văzu nevoit să se întoarcă pe jos. Fără să remarce la-nceput, căzuse pradă unei răceli năprasnice. Încercă să se doftoricească singur, dar metodele băbeşti nu prea dădeau cine ştie ce roade şi la o săptămână de la nefasta sa plimbare căzu bolnav la pat. Gândurile însă nu-l lăsau în pace şi-l îmboldeau, în ciuda vizibilei sale neputinţe fizice, să umple caietele cu acele povestiri pe care le păstrase în sine, povestiri mai frumoase decât poveştile pe care yemeniţii i le spuneau la ceas de seară lui Malraux. “Trebuie, trebuie”, îşi zise şi-mpinse scaunul ce-i stătea în cale, dădu la o parte toate creioanele împrăştiate pe masă şi luă peniţa aproape uscată. În noaptea aceea, fie ce-o fi, trebuia să scrie ca să schimbe lumea prin cuvinte, idei şi istorisiri cu tâlc. Era dator să facă asta! Se chinui vreme de ore, până când, într-un final, reuşi să aştearnă ceva pe foaia albă. O privi apoi blajin, iar ochii-i lăcrimau de-o adâncă mulţumire. Se ridică febril, trase pe el câteva haine şi se repezi să-i dea de veste editorului c-a putut în sfârşit să se libereze de blestemul ce-l urmărise. Ah, cât de fericit era că poate să scrie! Mergea cu greu, dar bucuros, prin zăpada ce uşor, uşor creştea, trecându-i de glezne, de genunchi şi ajungându-i până la brâu. Însă bătrânul n-o lua în seamă şi înainta tot mai înflăcărat prin neaua ce-l îngropa şi îngheţa. Pe pagina albă, ţinută strâns între degetele sale degerate, trona un singur cuvânt: “sunt”.

ALEXANDRU IOAN DESPINA