~Camelia Radu: „Hymera albastră“

Da, am fugit… „nu ești nici pe departe”, mi-ai spus… nu sunt… şi atunci am fugit… pentru că ştii? În realitate, nimeni nu e… dacă nu există ochii care să îl vadă, să îl recunoască, nu e… Lumina lor, lumina ce te atinge şi te înfăşoară în vis, ademenindu-te şi făcându-te să crezi, fascinaţia de a vedea vederea ta, cea mai frumoasă dintre ele, te fac să vrei să fii… Altfel, fugi, îţi pui mâinile la ochi şi întorci spatele vieţii, te lipeşti de primul perete şi taci… Cine să îţi pună mâna pe umăr, să-ţi spună: “Întoarce-te, sunt eu, chiar eu, întoarce-te…” 

Nu eşti, cu adevărat nu eşti, decât prin ochii celui ce te vede… altfel, rămâi doar un contur pe un perete… fără umbră, un desen… Da, am fugit… sau poate tu, fără să ştii, m-ai gonit, nevăzându-mă… 

Totul a început în dimineaţa aceea de februarie când, deschizând fereastra, ai rămas uimit… Pe pervazul îngheţat, ai găsit o pasăre ciudată, albastră, aproape moartă… şi te-ai speriat… ai crezut că este o fată, dar zărindu-mi aripile, te-ai liniştit… de parcă aşa nu te-aş fi putut iubi… Apoi, ridicându-mă de acolo, mi-ai văzut chipul alb şi braţele triste, părul întunecat şi ud… abia respiram… Eram o fată? M-ai lipit de inima ta şi ai aşteptat să mă trezesc… Ah, liniştea acelei clipe, în care nu se mai auzea nimic… nici foşnetul timpului, înfăşurând lumea în iluzia lui… nimic, nimic. Erai doar tu… singura mea lume… tu…

Oraşul rămăsese în urmă, luminile lui reci nu se mai vedeau. Nici haloul de spaime ce tiveşte noaptea nu mai era… Nu se mai auzea nimic, nu mai mirosea a asfalt şi a tristeţe… dar tu erai speriat… semănam cu o fată? Şi da şi nu… Ce puteai face? Îmi ardea fruntea şi sufletul… Te iubeam, te iubeam… şi de aceea alunecasem, prin somn, în lumea ta… Nu înţelegeam nimic, oraşul mă speriase de moarte, dar m-am furişat prin copaci şi am ajuns la tine. Te găsisem… sau poate tu, visându-mă, reuşisei să mă vezi…

Era bine în casa ta. Mirosea a flori neştiute şi a năzuinţă, obiectele nu erau ordonate, neavând timp pentru ele. Pereţii erau calzi şi înăuntru nu semăna a cuşcă, nici a cetate, totul era proaspăt şi viu. Era o casă de suflet şi nu una în care să te ascunzi. Puteam să şi zbor, nu mă împiedicam de nimic. Fireşte, cum ai fi putut visa, dacă ai fi avut prejudecăţi? Şi totuşi, din bibliotecă sau din camera de zi, venea uneori câte o ameninţare ascunsă, ca un semn necunoscut. Nu aveai televizor, nici radio, nici telefon. Pe rafturile mici, licăreau cristale, pagini scrise şi chipuri de sfinţi. Îi cunoşteai?

Plecai şi veneai. De câte ori deschideai uşa, îţi săream de gât, înnoind acea primă îmbrăţişare şi bucuria de a fi împreună. Te aşteptam să îţi pregăteşti masa. Citeai, cântai la chitară şi mă priveai în ochi. Te-ai obişnuit repede cu mine, eram fericită. Era doar continuitate şi pace. Ascultam. Uneori mă ridicam uşor în aer improvizând un dans, iar tu, vrăjit, schimbai mereu ritmul, pentru a mă surprinde. Dar eu te iubeam, chiar te iubeam, iar mişcările mele ştiau dinainte ce îţi doreai, răsărind singure, din năzuinţa ta. Seara spuneam poveşti, iar ochii tai vedeau totul, simţeam cum călătoreşti plin de nesaţ pe aripa lor. Plecai şi veneai. Era bine.

Mă simţeam negrăit de frumoasă şi îmi doream să rămân. Ai ştiut? Mi-era dor de praful argintiu al stelelor, de zborurile moi, catifelate, care lăsau dâre de lumină în noapte? Da, albastrul este culoarea mea, iar ea înseamnă necuprins, nu pot trece de pervaz. Ştii? Pentru un vis, fereastra realităţii e prea strâmtă, doar dorul tău o făcuse să se deschidă cosmic, o trecere între cel care erai şi cel care putea fi.

Te priveam cum dormi liniştit… Singura mea lume, tu. În urmă, drumul se închisese, nu se mai vedea din el decât un punct alb, o stea mică şi nebăgată în seamă. Da, eram altceva, iar diurnul făcea ca veşmintele mele albastre să fie mai strălucitoare. Realitatea este ciudată, orbitoare şi atât de contradictorie încât, orice utopie pare o nestemată. Dar credeam. Încă mai credeam.

Într-o zi, vrând să ieşi pe uşă, ai şovăit. Te-ai întors, ai deschis un dulap, ai scos de acolo o haină groasă şi ai vrut să o pun pe umeri. Privind amândoi în oglindă, ţi-am văzut ochii dezamăgiţi. Din cauza aripilor, păream mică, gheboasă, diformă. Nu am nevoie – ţi-am spus – pot zbura. Mi-ai luat haina de pe umeri şi ai ieşit pe uşă. De atunci, nu ai mai încercat niciodată să mă iei cu tine. Plecai singur. Ţi-am ascultat gândurile şi am înţeles. Între dorinţa ta şi realitate, era un zid. Nu era al tău. Dar nu îl treceai. Nici chiar pentru iubire! Da, îţi era ruşine să te întâlneşti cu prieteni şi cunoştinţe ţinând de mână o pasăre ascunsă într-o haină, de parcă ai fi avut o iubită gheboasă şi fără viitor. Pentru că în ochii lor, nu eram altceva. Dar tu ştiai, de ce oare te interesa părerea lor, când tu ai chemat visul, iar el era doar pentru tine. Dintre toţi, doar pe tine te auzisem, doar tu ştiai încă să mai crezi, de ce voiai să înţeleagă şi ei? Am vrut să îţi spun ca nu este vina lor, dacă nu pot gândi altfel, că era firesc să nu înţeleagă, dar mi-am dat seama că tu ştiai asta, dar nu ştiai că vrei să fii asemeni lor.

Atunci, am vrut să înţeleg de ce nu mă lăsai să zbor deasupra ta, călătorind amândoi în acest fel, doar erau atâtea păsări pe pământ şi nimeni nu le băga de seamă. Şi ele vorbeau, dar este adevărat că oamenii nu le auzeau, neînţelegându-le graiul. Doar când li se făcea dor şi înălţau chemarea lor către cer, se oprea câte unul ascultând vrăjit. Mi-am dat seama că pentru tine ar fi fost acelaşi lucru. Atunci am simţit prima oară durerea. Nu ştiam ce este şi nu m-am speriat. Cu timpul, m-am obişnuit. Numai că în oglindă, am văzut cum pe zi ce trece, chipul meu se usucă încet, lumina lui se topeşte, iar aripile îşi pierd încet luciul. Atunci am început să îţi învăţ obiceiurile. Voiam să rămân. Poate, într-o zi, aripile mele vor cădea singure. Puteam renunţa la ele. Te iubeam, te iubeam…

Am privit în jur. Masa, baia, hainele, telefonul, televizorul, toate erau la locul lor şi mereu apăreau altele. Aveam din ce în ce mai puţin loc să zbor. Îmi cumpărai fructe şi din toate cel mai mult îmi plăceau strugurii şi pâinea. Dar nimic nu mai era la fel. Devenisei trist, poveştile pe sfârşite. Am început să mă uit pe cărţile tale. Nu pricepeam nimic. Ce e asta, am întrebat. Matematică, ai răspuns, las-o acolo, nu înţelegi. Poate că da, m-am gândit, arătându-ţi o diagramă ca două aripi. Uite ce desen frumos, dar tu ai pus cartea la loc şi ai devenit rece. Iar eu, alături de tine, singură. Poate că da, am şoptit, dar nu m-ai mai auzit de atunci.

Într-o noapte, am ieşit pe pervaz. Se făcuse primăvară şi grădina era plină de flori. Nu ai spus nimic. Încet, încet, am început să stau tot mai mult afară, dar nu ai băgat de seamă, nu îţi lipsea nimic. Au început să apară musafiri, femei care râdeau sau aveau pretenţii ciudate, care ţipau la tine sau care îţi povesteau despre evenimente plicticoase, lipsite de năzuinţe, pline de concluzii. Bărbaţi care beau bere şi vorbeau aspru. Zâmbeai. Durerea mea creştea, dar era doar a mea. Şi atunci am înţeles. Trebuia să plec. Am rămas pe pervaz şi de acolo, ţi-am ascultat gândurile. Apoi am fugit..

În somnul tău, era altcineva şi atunci, dimineaţa, aproape m-am topit de durere… renunţasei la vis? Mă chemai uneori, apoi uitai… Cum să mă întorc? Cum? Mai recunosc uneori culorile albastre, care mă chemaseră….dar sunt diluate… aşteptam să înflorească, să devină realitate…pentru a putea pleca iar, într-o zi, în lumea mea, în zbor inversat, prin visul lui… Era acolo, ascuns, neştiut, visul… poarta către adevăr.

De ce m-ai chemat? De ce am venit? Voi rămâne o vreme în grădină, aşteptând. Te privesc uneori din pervaz. Am găsit oglinda? Mă întrebam… mă întreb şi azi, furişată cum stau, în strugurele nopţii. Ştii? Pentru un vis, fereastra realităţii e prea strâmtă, doar dorul tău o poate face să se deschidă cosmic, o trecere între cel care eşti şi cel care poţi fi.

Nu sunt nici pe departe, mi-ai spus… nu sunt… şi atunci am fugit… pentru că ştii? În realitate nimeni nu e… dacă nu există ochii care să îl vadă, să îl recunoască. 

CAMELLIA IULIANA RADU