Ioan Stoenică: „Vânătoarea de suflete…“

Nu trecuse mult de când aflase, dar nici nu era nevoie de mult timp… Aşa era ea, lua în serios lucruri pe care alţii nu le-ar fi luat, şi îi păsa mai mult de ceea ce simte decât de ceea ce spune lumea… De aceea, începu să-şi ia în serios rolul de zeiţa vânătorii… doar o chema Diana!

Dintr-o creangă de alun reuşi să facă un arc pe măsura mâinilor ei, apoi transformă câteva nuiele în săgeţi… Pădurea era aproape, aşa că vânătoarea putea să înceapă… Şi-a plecat la vânătoare, cu arcul într-o mână, cu săgeţile în spate, să vâneze căprioare… Căprioare n-a vânat, şi-a vânat un iepuraş… pe care oricum l-a ratat, căci arcul nu prea funcţiona cum trebuie… A încercat să vâneze şi o ciutalină, că aşa spunea colindul, dar nu ştia ce e aceea o ciutalină şi cum arată ea, aşa că renunţa la idee…

Dezamăgită de faptul că vânătoarea sa de animale era un eşec de fiecare dată, Diana aruncă arcul undeva în pădure… trasul cu săgeţi care să înţepe animale nevinovate nu i se părea oricum aşa distractiv, deci nu-i părea rău după el… Dar dacă la metoda de vânătoare renunţă, la luptă nu avea de gând să renunţe…

„Nu vreau să lovesc animale nevinovate” îşi spuse ea gândindu-se ce luptă ar putea să ducă… o luptă paşnică, o luptă pentru ceva bun, la fel ca sufletul ei…

„Ştiu!” îşi spuse ea într-o dimineaţă… „o să vânez… oameni! oameni care suferă şi care nu au pe nimeni să-i ajute… şi o să încerc să-i ajut!” Ideea ce-i venise îi puse un mare zâmbet pe faţă şi în suflet, şi trecu imediat la treabă…

Din pădurea din spatele casei începu să culeagă flori multe, colorate, galbene, mov, albe, nu conta, toate erau atât de frumoase în ochii ei… şi făcu bucheţele asortate, pe care le lega cu o sforicică apoi le punea într-o găletuşă cu apă…

Şi plecă la drum… cu găletuşa în mână desigur.

În satul unde trăia erau mulţi oameni trişti, nu era greu să îi vezi… oameni care nu ştiau să zâmbească din cauza grijilor şi a problemelor, oameni care plângeau pentru ceva ce pierduseră, oameni care nu aveau pe nimeni lângă ei…

Diana se apropia încet de fiecare, şi, zâmbindu-le, le oferea un bucheţel de flori şi o vorbă bună…

– Ştiţi, florile acestea sunt magice… au în ele un secret care vă va ajuta să scăpaţi de suferinţă şi să fiţi mult mai bucuros… dar trebuie să le analizaţi cu atenţie, să le mirosiţi, să le priviţi, până când descoperiţi unde anume se ascunde magia…

Oamenii reacţionau diferit la cadoul oferit din suflet de fetiţa cea bună… unii i-l aruncau înapoi nervoşi, crezând că e o bătaie de joc, alţii râdeau de ea, spunând că nişte flori nu au cum să îi scape pe ei de probleme, dar alţii, cu un suflet mai cald şi mai deschis, primeau florile şi îi mulţumeau fetei pentru gingăşia ei şi a lor… Mulţi nu reuşeau oricum să descopere secretul despre care fetiţa le spunea, pentru că nu credeau în existenţa lui, dar cel puţin îşi aminteau ce înseamnă să zâmbeşti pentru un lucru mărunt…

Diana suferea atunci când oamenii îşi băteau joc de florile culese cu bucurie şi oferite cu dragoste de oameni, dar se bucura mult când cineva îi mulţumea şi îi zâmbea… Dar ceea ce o durea cel mai mult nu era reacţia dură a celor care primeau florile… ci reacţia rece a celor din jurul ei, care nu-i înţelegeau gestul…

Avea mulţi prieteni, dar unii râdeau de ea neînţelegând de ce iroseşte florile pe oameni pe care nu-i cunoaşte, alţii îi spuneau că nu e bine să ofere aşa uşor florile culese din sufletul ei, pentru că oamenii sunt răi şi o vor răni, în timp ce alţii îi ofereau alternative lipsite de bunătate, dar pline de egoism… „lasă-i pe alţii, ei îşi pot purta singuri de grijă, tu ai grijă de tine… nu mai fi aşa naivă, că vei avea de pierdut în viaţă… ce câştigi dacă oferi altora flori din suflet, nu câştigi nimic, o să ai doar de pierdut… mai bine închide florăria asta a sufletului care nu-ţi aduce decât suferinţă, şi ocupă-te de lucruri mai importante…”

Oamenii nu erau obişnuiţi ca cineva să vrea binele celor din jur fără să aştepte nimic în schimb… Şi experienţa le spunea că dacă vrei să faci un bine, lumea ori va profita de tine, ori te va păcăli cumva, ori te va respinge cu răceală… Oricum ar fi, ei ştiau că un om bun nu e decât un om naiv, care nu ştie pe ce lume trăieşte şi care va avea mult de suferit din cauză că are aşa uşor încredere în bunătatea ce se ascunde în cei din jur… Bunătate care la ei se ascundea cel mai bine, astfel încât să fie cât mai greu de găsit… „O să vezi tu când o să dai cu capul de pragul de sus” îi spuneau ei, dându-i cu pragul peste cap…

Ceea ce ei nu ştiau însă, era faptul că ei înşişi erau cei care o făceau pe Diana să sufere, pentru că lipsa de încredere din partea celor dragi poate să fie foarte dureroasă… Diana nu era naivă, ea gândise mult înainte de a face ceea ce făcea, şi în plus, făcea ceea ce simţea… lucru ce îi aducea o bucurie foarte mare în suflet, oricât de multă suferinţă i-ar fi adus cei din jur… În timp ce aceia care nu o înţelegeau şi o criticau, o făceau doar pentru că ei nu se simţeau în stare să facă la fel, şi nu puteau accepta ideea că cineva e mai bun la suflet decât ei…

Diana ar fi fost foarte fericită dacă şi ei ar fi încercat să fie mai buni, considerând că un om bun şi cu un om bun şi cu un om bun înseamnă din ce în ce mai mulţi oameni buni, şi puţin plus puţin egal mult într-o luptă pentru o lume mai bună…

Cu toate astea, prietenii o criticau, străinii râdeau de ea, iar cei ce primeau florile reacţionau în continuare în atâtea feluri… Şi ea rămânea singurică, doar cu o găletuşa cu flori şi un vis să-i ţină de cald printre vorbele reci ale celor ce trebuiau să o susţină, nu să o tragă în jos…

Pentru că uneori, oamenii nu ştiu să facă altceva decât să pună piedici, şi o vorbă de încurajare e atât de greu de spus…
IOAN STOENICA

29 ianuarie 2008