~Ioan Miclău: „Mai mult o esenţă decât o carte“

Chiar titlul acestei cărţi („Semnele Vremii. Gânduri şoptite către Fratele Gavriil de pe Ceahlau“) ne aduce în minte amintirea unor izvoare ale tradiţiei noastre româneşti, de cunoştinţe, de experienţe de viaţă ce vin din şi prin infinita cale existenţială a modelului românesc, care nu rareori egală dacă nu chiar întrecea aşa-zisul modernism ştiinţific. Autorul cărţii, dl. Alexandru Nemoianu descoperă mai mult adevăr purtat în contextual milenar al tradiţiei neamului, asigurat prin purtătorii acesteia, pentru că „Tradiţia“ este o entitate vie, care trebuie înţeleasă şi pentru a fi înţeleasă trebuie trăită“. („Semnele vremii“, pag. 7)

Despre autorul cărţii, date biografice, studii, etc., a făcut referiri dl. Artur Silvestri în prefaţa cărţii, dând la iveală valoarea unui om de seamă, istoric, arheolog, muzeolog. Pot doar să recunosc cu plăcere, ca într-un schimb de scrisori electronice, realizasem cu dl. Alexandru Nemoianu un schimb de salutări frăţeşti, dându-mi astfel posibilitatea să descopăr un om ales, care împarte aceeaşi soartă ca a mea, adică cea a emigrantului român.

Pentru cartea domniei sale, am o aplecare mai viu simţită în îndemnul meu înspre cărţi, deoarece prea eram legat prin intuiţii şi imaginaţii, prin realitatea propriei mele vieţi, de ideile practice, profetice şi vizionare ale autorului, idei aşezate sub aceast titlu sugestiv „Semnele Vremii“. Semnele vremii sunt multe dar omul nu ia seama, şi ce este mai interesant este că omul voit nu ascultă glasul sfânt adus de catastrofele naturale, dar nici de cel al credinţei în care propriul spirit se zbate, vrea doar îmbuibare şi împlinirea poftelor trupeşti, animalice, atât. Asta nu e însă fericirea cea adevărată.

„Ca şi potopul, căldurile sunt semn al unei manii binecuvantate având de scop smerirea“ ne spune profetic borloveanul nostru din America. În acelaşi timp, eu priveam la albinele mele din Australia care rătăceau calea stupinei lor datorită dezorientării create de posibile răsuciri polare ale electromagnetismului cosmic.

Clima vorbeşte dar omul nu ascultă. Dar de cine ascultă omul care-şi părăseşte tradiţia neamului său? Va învăţa tradiţia altui neam? Asta înseamnă renunţare la identitatea ta românească. Au alte popoare o istorie şi o tradiţie existenţială mai adâncă în timp şi vremuri decât cea a Daciei, a României, în acest spaţiu carpato-dunărean?

Cartea aceasta o asemui unei oglinde în care ne privim într-o imagine tridimensională, fiindcă acest intelectual robust şi tradiţionalist desăvârşit Alexandru Nemoianu, trece peste fruntea istoriilor de interese şi spune, citez: „În istoriografia şi antropologia românească există, de vreo trei sute de ani, o fascinaţie cu «modelele“ la modă. Această înclinaţie are mereu urmări tragice. Dacă un Neam renunţă la identitatea sa, la modelul lui existenţial, trecerea fizică în subjugare şi irelevanţă nu mai este decât un detaliu în aşteptare şi aşteptare scurtă. Cred că această obsesie, cu modelele la modă, poate fi cel mai bine ilustrată de împrejurarea ca un dezastru istoric, cucerirea romană, a fost prezentată ca «certificat de naştere“ al Neamului Românesc. Iar această obsesie cu «modelele“ la modă, a generat şi prăpastia dintre ceea ce este real şi autentic în lumea românească şi formele suprapuse, între ele şi «statul».“ (ibidem. pag. 11)

Se desprind apoi idei, una dupa alta, care trebuiesc descoperite şi readuse specificului nostru, tradiţiei noastre româneşti. Am avut întotdeauna convingerea mea anume despre folclorul românesc ca fiind drept izvorul cel mai authentic în care se reflectă sufletul şi geniul acestui neam dacic românesc. Acum, mi-am mai adăugat o convingere, şi anume, încadrarea acestuia (folclorul) în marea şi străvechea tradiţie existenţială românească, fiindcă tradiţia unui popor este nemuritoare. La grele încercări, suferinţe, adusă până la gura prăpastiei, tradiţia se poate „strânge până la esenţă, care este indestructibilă“, dar stă mereu în acelaşi duh, iar când condiţiile optime revin, aceasta se reface cu vioiciune. De aceea, tradiţia „nu cade niciodată“. (ibidem. pag. 8)

Dar, emigranţi fiind, atât autorul cărţii cât şi eu, cititorul, avem mai mare apăsare sufletească prin ruperea de locul natal, locul unde tradiţia s-a legat cu glia, iar noi, cei plecaţi prin lume cu „ţara în traistă“, ducem parcă mai dureros dorul de acea specifică, simplă şi sfântă viaţă românească de acasă.

Ce e rău şi ce e bine, care de la cine vine, nu este un mister pentru românul de rând; mai ales cetind cartea „Semnele Vremii“, vom descoperi lupi ajunşi păstori la oile Domnului, numai că „Păstorul cel bun“, va căuta şi de oaia rătăcită să nu fie sfâşiată. Iar Cel de Sus, nu m-a lăsat nici pe mine pradă viselor modelelor altora.

Din locul acela sfânt, de unde atârnă însăşi tradiţia Neamului Românesc, mi se spunea, în singurătate şi lacrimă: „nu răspunde bârfitorilor tăi, dacă te ştii curat, nu încerca nici măcar a te apăra“. Dreptul la replică, auzi vorbă, e în fapt incitarea şi mai crudă a certurilor. Eram fericit în munca mea şi sunt şi azi, mă rog în familie când nu mă vede nimeni, mă rog şi pentru bolnavii de invidie să pună Dumnezeu dragoste în inima lor, căci eu nu îi urăsc, iar Dumnezeu cunoaşte sufletele fiecăruia. Aşa am dus-o ani mulţi în Australia, luminat de raza ce vine de la Cel Drept. Cetind acum cartea profetică şi savantă a istoricului Alexandru Nemoianu, mi s-a confirmat încă odată deplina convingere că primeam prin duh îndemnul Dumnezeesc în a mă comporta şi conduce familia mea. „Semnele vremii“ sub care trăim, alegându-ne singuri binele sau răul, având libertatea, nu fără responsabilitate, dată de Dumnezeul Neamurilor, mi-au fost întotdeauna înţelepciunea, dar cu multe lacrimi ştiute doar de mine şi Maica cea Sfântă. Batjocorat şi fericit, îmi zicea duhul, exact ce scrie azi autorul savant în cartea sa: „Este absolută pierdere de vreme şi din tot sufletul nădăjduiesc să nu vă lăsaţi prins în capcană, să «explicaţi“. Este un lucru elementar: cu necuratul nu se intră în dialog. Elementar. O altă greşeală funestă ar fi să căutaţi să vă «apăraţi». Nu intraţi în defensivă! Cui să vă cereţi «scuze»? Unor oameni care ştiu doar să mintă? A căror obraji pot fi înroşiţi doar cu palmele?“ (ibidem pag. 30)

Dumnezeule, cât adevăr găsesc eu, căci despre mine vorbesc, conştiinţa mea prinde rezonanţa expresiei fratelui de pe alt continent. Dar profeticul autor, dl. Nemoianu, duce mai departe această carte a semnelor vremii, asigurându-ne prin viziune divină, că toate aceste suferinţe, fragmentări în grupurile şi societăţile româneşti, rămân în realitate în unire pe fondul veşniciei tradiţii existenţiale româneşti, care este indestructibilă, fiind o lucrare Divină. Ceea ce omul creează nu capătă pecetea veşniciei. Cad împărăţiile, cad marii regi şi castelele lor, dar nimic, fie şi un fir de iarbă, ce-i lucrarea lui Dumnezeu nu va cădea, poartă pecetea veşniciei. ªi omul de bună-seamă poartă pecetea veşniciei, prin perpetua procreere, darul începuturilor având pecetea veşniciei. Păcatul vine prin neatenţia noastră, când omul nu priveşte cinstit şi cu grijă ce e rău şi ce e bine, căci şi acestea au pecetea veşniciei.

Nici românul, nici vecinii lui apropiaţi sau mai îndepărtaţi nu sunt creaţii aparte, ci ies din aceeaşi iubire şi dragoste dumnezeiască, numai că flămânzenia după acele promisiuni de mărire ale anticristului, au dus pe multe capete conducătoare la rătăcire, la pierderea iubirei şi dragostei dintre ei în primul rând, vărsând apoi otrava răutăţii între mulţimile neamurilor pe care le conduc. Vremurile scurse de-a lungul istoriilor au purtat întotdeauna semnele indicatoare ale credinţei celei salvatoare, dar diavolul a corupt iubirea schimbând direcţia indicatoarelor înspre deşertăciunile mândriilor şi aurului, supărând însăşi pe Tatăl Cel Ceresc, care ne-a dat viaţă!

Reţin din cartea dlui Alexandru Nemoianu încă o idee, pe care o explic prin experienţa proprie, citez: „Cred că există cel puţin trei stări ce nu pot fi distruse: persoana, familia şi neamul. Atingerea distructivă a uneia dintre ele poate avea şi, mai întotdeauna, are efecte distrugătoare. Chiar şi atunci când ea s-ar face involuntar, din prostie“. (ibidem pag. 9)

Aşadar, o acţiune neprielnică, poate penetra şi disturba pacea familiei, dar greşeala, în acest caz, pare să aparţină ambelor părţi – binelui şi răului. Singura salvatoare are să fie totuşi tradiţia, mai ales cea creştină. ªtiam de la părinţi un adevăr după care mi-am ghidat viaţa familiară şi anume: „căsătoria nu este o joacă ci este o taină sfântă, căci prin ea se împlineşte darul harului sfânt dat omenirii nepieritoare.“

Pot spune fără să greşesc că această scriere a dlui Alexandru Nemoianu este mai mult o esenţă decât o carte; o esenţă a unor studii largi şi experienţe a unei vieţi trăite la temperaturi înalte, cum de altfel autorul se destăinuie celor apropiaţi, dar mai ales în cărţile publicate de-a lungul anilor. Citind această carte – capodoperă, aş zice – te vei regăsi legat vechiului arhetip românesc, pe care noi îl apărăm de milenii, căci nu este nicidecum un model nou cu care abia ce ieşim în lume!

O recomand tuturor Românilor!

IOAN MICLĂU (Australia), 2008