~Petre Flueraşu: „La Omaha se debarcă din nou“

Soarele părea că apune în buncărul vechi. Sau cel puţin asta era impresia lui Trepe. Nu înţelese dorinţa lui Neriad de a veni aici, dar acum se plimba împreună cu maestrul său prin căldura sufocantă a Normandiei. Încetase să mai încerce să priceapă motivele lui Neriad. Aştepta pur şi simplu ca ele să se dezvăluie de la sine.

– Vezi cât de frumos este, comentă Neriad aproape imperceptibil. Simţi cum istoria te învăluie din toate părţile?

Trepe încuviinţă tăcut din cap. Nu înţelegea ce anume i se părea maestrului său atât de fascinant. Era pur şi simplu o plajă enervantă şi câteva clădiri vechi care lui nu îi spuneau nimic. Nu înţelegea care era lecţia pe care ar fi trebuit să o înţeleagă aici…

Tocmai când se pregătea să îi spună bătrânului că s-a plictisit şi vrea să plece, acesta îi atrase atenţia spre oceanul agitat.

– Trepe, vezi bărcuţa aceea de hârtie în mijlocul valurilor. Va ajunge aici în câteva minute.

Trepe se uita şi nu putea să creadă. Marea era extrem de agitată, cu siguranţă valurile vor dezmembra micuţa barcă înainte ca aceasta să ajungă la ţărm. Era imposibil, obstacolele erau prea mari.

Neriad nu spuse nimic, însă se aşeză în fund în faţa oceanului turbat.

Câteva minute barca nu se mai observă. Talazurile erau imense, iar Trepe zâmbea în sinea sa, fiind sigur că nimic nu ar putea supravieţui unei asemenea furtuni. Un vas impresionant s-ar zdrobi pe o asemenea vreme, darămite o barcă de hârtie…

Şi totuşi, chiar când se pregătea să se ridice şi să plece, Neriad întinse mâna, şi ridică din spuma albă micuţa barcă. Intactă, zâmbind parcă, aceasta îl ardea din mâna maestrului său.

– Dar, cum, îngâimă Trepe şocat… Cum ai ştiut?

– N-am ştiut, replică blând Neriad. Niciodată nu poţi ştii. Însă am văzut acea barcă, ea ni s-a arătat şi atunci am înţeles că destinele noastre se vor intersecta. Nu avea niciun rost să mă îndoiesc de asta sau să cred ceva în legătură cu asta, lucrurile aveau să se întâmple oricum…

– Dar valurile erau atât de mari, obstacolele…

– Vezi tu Trepe, faci aceeaşi greşeală pe care au făcut-o şi cei dinaintea ta care au construit aceste buncăre. Nu poţi opri evidenţa, natura curge iar noi nu putem să facem nimic pentru a schimba asta… Oricât de mult ne-am fortifica poziţiile, atunci când vremea va veni, ele vor fi cucerite. Natura rezistă tocmai pentru că ştie să se muleze, ştie să fie slabă, omul în schimb caută mereu să fie din ce în ce mai puternic. Ştii, atunci când copilul se naşte, el este moale, pentru că asta înseamnă viaţă. Când devine tare, el se apropie de moarte, pentru că imobilitatea este tocmai atributul acesteia. Toţi cei care vor să fie puternici vor sfârşi pierduţi. La Omaha s-a debarcat cu mult înainte de războaie şi se va debarca mult timp de acum înainte. Doar că cei mai mulţi dintre noi nu reuşesc să înţeleagă ce le şopteşte bărcuţa de hârtie… Am auzit odată o veche poveste:

Buddha trecea printr-o pădure. Ziua era fierbinte – era tocmai amiaza -, i s-a făcut sete, aşa că i-a spus discipolului său Ananda: “Mergi înapoi. Am trecut pe lângă un pârâiaş. Mergi înapoi şi adu-mi nişte apă.”

Ananda s-a întors, dar pârâul era foarte mic şi prin el trecuseră nişte căruţe. Apa era tulbure şi se murdărise. Toată murdăria care se aşezase în ea venise la suprafaţă şi acum apa nu mai era bună de băut. Aşa încât Ananda s-a întors cu mâinile goale şi i-a spus lui Buddha: “Apa s-a făcut foarte murdară şi nu se poate bea. Îngăduie-mi să o iau înainte. Ştiu că există un râu doar la câţiva kilometri depărtare de aici, aşa că voi merge să aduc apă de acolo.”

Buddha zise: “Nu! Întoarce-te la acelaşi pârâu.” Pentru că aşa zisese Buddha, Ananda a trebuit s-o facă, dar s-a întors cu inima îndoită. Ştia că nu poate lua apă de acolo, şi timpul era irosit în van şi, de asemenea, îi era sete. Însă, dacă aşa spusese Buddha, trebuia să se ducă. S-a dus din nou la pârâu, şi din nou s-a întors şi a spus: “De ce ai insistat? Apa aceea nu se poate bea.”

Buddha zise: “Du-te din nou!” Şi, pentru că aşa zisese Buddha, Ananda a trebuit să se supună. Înainte să se ducă, el îl întrebă pe Buddha: “Insişti să mă duc, dar pot face ceva ca apa aceea să devină curată?”

Buddha a răspuns: “Rogu-te să nu faci nimic, altminteri o vei tulbura şi mai mult. Şi nu intra în pârâu. Doar stai pe margine şi aşteaptă acolo. Dacă intri în pârâu, va fi un dezastru. Pârâul curge de la sine, aşa că lasă-l să curgă.”

A treia oară când a ajuns la pârâu, apa era la fel de limpede ca întotdeauna. Noroiul se dusese, frunzele moarte se duseseră, şi apa era iarăşi curată. Atunci Ananda izbucni în râs. Umplu urciorul cu apă şi se întoarse dansând. Se aruncă la picioarele lui Buddha şi spuse: “Învăţăturile tale sunt minunante. M-ai învăţat o lecţie foarte importantă: nu este nevoie decât de răbdare pentru că nimic nu este permanent.”

Trepe înţelesese. Închise ochii şi mângâie spuma albă. Neriad puse bărcuţa de hârtie la loc în valuri. Aceasta se îndepărta lin. Talazurile se spărgeau în continuare spumegând. Undeva, departe, în spatele lor, altcineva aştepta la rând să debarce. Fiecare îşi va găsi în cele din urmă Omaha sa…

PETRE FLUERAŞU