~Luminiţa Zaharia: Poeme noi

VÎRSTE

Ce bãtrînã era mama la patruzeci de ani…

Şi ce ridicol mi se pãrea

cînd plîngea la filme de dragoste

sau voia cu tot dinadinsul

sã-mi împleteascã fantastice codiţe…

Am patruzeci de ani! Ce tînãrã sînt!

Nu-nţeleg de ce fetiţei mele i se pare ridicol

cã-ncerc s-o sãrut uneori pe obraz

şi o prezint lumii, cu mîndrie: „Fetiţa mea!“.

În curînd voi fi poate bunicã

şi le voi citi nepoţilor noile poveşti ale secolului 21:

despre teoria relativitãţii reloaded,

despre disecţia sentimentelor

(ca broaştele vor fi deja extincte!),

despre sfîrşitul lumii –

asteroidul care va veni în anul 3000

şi, nemaigãsind dinozauri, va nimici omenirea.

„Şi pe urmã, bunico?“

Pe urmã se vor naşte alte animale

(fiinţe, creaturi, organisme –

cum vreţi sã le ziceţi, copii)

care vor trãi fix patruzeci de ani.
_______________

ARTÃ

Motto: „Arta de astãzi trebuie

sã te loveascã în figurã.“

(Dan C. Mihãilescu,

la emisiunea „Parte de carte“)

„Fie-ţi milã de mine

şi fã-ţi rost de-o adresã,

ia-ţi un nume, o înfãţişare, acolo,

cît de cît!“

i-am spus necunoscutului blajin ca un sfînt

ce mã strîngea c-un curcubeu de gît.

În fiecare noapte el atenta

la viaţa mea

în glumã aproape

sã mã sperie numai, cãci spaima

porneşte motorul ruginit al inimii, uneori.

Şi eu scriam, neobositã, scrisori

cãtre necunoscutul blajin

şi-l construiam, puţin cîte puţin

în fiecare iarnã –

din ce gãseam

(cuvinte vechi, frînturi de melodii,

fulgi de îngeri, betealã şi ciocolatã…).

Ce dacã nu îl cunoşteam?

Îl voi cunoaşte odatã

şi-odatã

şi, poate, încã o datã… speram.

Sã-ţi cunoşti opera – nu e greu.

(am recitit aceasta poezie –

şi-aş fi jurat

cã nu am scris-o eu!)

Gata. Idolul e construit,

are certificat de calitate,

bare de preţ şi etichetã.

Seamãnã un pic cu tata,

un pic cu Dumnezeu,

un pic cu soarele, un pic cu o statuetã

de Oscar, de lut ars

ori dintr-un preţios minereu.

Nu l-am proiectat eu.

Nu ştie vorbi, el doar cîntã.

Are coloana, din pãcate, frîntã

(n-au observat CTC-iştii)

fiindcã i-am fãcut creierul prea greu.

Vorbesc cu el. Se pare cã m-ascultã.

Cine dã dreptul fulgilor de zãpadã

sã danseze pe melodia lui,

cine dã dreptul mîinii mele

sã-i scrie?

(cea mai frumoasã melodie

cea mai albastrã scrisoare

cei mai nebuni fulgi…

Ce va ieşi, Doamne, din harababura asta?!)

Gîtul i se frînge.

Capul îi cade pe jos,

grotesc de frumos.

Fãrã sînge.

Fire, cipuri, silicon.

Mã priveşte – bonom, sau binom, sau

Doamne pãzeşte…

Îi aşez capul la loc.

Lumea începe sã se nascã din nou.

Şi totul datoritã mîinii drepte

înarmatã – mã scuzaţi! Prelungitã

cu un stilou.
_______________

DIALOG

Sufletul bate cîmpii

gîndul suferã

inima e un organ transplantabil

(prin urmare nu neapãrat necesar!)

dorul rimeazã cu un nor

ce se destramã într-o clipã…

(versul alb versus rimã –

ah, ce lux!

şi totuşi…)

– Cu ce te mai joci azi, suflete?

– Cu gîzele care trec strada pe verde

cu pekinezul pe care trebuie sã-l imortalizez

în dicţionar

înlocuind cuvîntul „prieten“…

(acum gata cu luxul!)

…cu rãţuşca de cauciuc ce pluteşte-n cada cu spumã

cu o şaradã

(cã nici o glumã, ştiţi, nu e glumã)

sau chiar cu o gumã

de mestecat

din care sã fac baloane uriaşe ce se sparg

şi se lipesc apoi de nas

cu un sentiment de pripas

gãsit, ca un nasture,-n iarbã

cu o barbã

de Moş Crãciun personal

cu boboceii de gîscã îmbrãcaţi pentru bal

cu o jucãrie nouã ce mi se permite doar mie

(versificaţie uşoarã, nu poezie!)

cu chitara albastrã la care nu ştiu sã cînt

cu toate stelele de pe planeta Pãmînt

şi cu întrebãrile toate

(cel mai greu se ajunge la simplitate –

şi ãsta nu e un sfat!

E un fapt constatat

coborînd munţi şi escaladînd vãi

cu mii de julituri şi vînãtãi

şi lecţii ne-nvãţate, ãhãi…)

şi cu toate

jucãriile din sac

la un loc…

– Ce faci?!

– Ce crezi cã fac?!

Mã joc!
_______________

POEZIE ASAMBLATÃ

Iau lucrurile din jur

şi-mi croşetez din ele Poezia.

(aţi observat cum lucrurile deţin supremaţia

asupra fiinţelor vii?

E un covor ţesut în lada de zestre – şi nu ştii

de la a cãrei bunicã-a bunicii îl ai moştenire…)

Aşadar, din lucruri voi extrage versuri

şi nu din neadmişi la nemurire…

Aşaaaa… Am stabilit deci:

exclud fiinţele muritoare.

Iau de pildã: o strecurãtoare –

sã separ aurul de zgurã

gîndul pur de aberaţiile care-mi ies pe gurã.

Un fotoliu pe care sã aşez pãpuşile toate

şi-ntrebãrile ce mã rod din antichitate.

O halterã roz – lipesc cu ea o scrisoare

presînd-o pînã iese zeama

din cuvintele trecãtoare.

Rup perna cu fulgi – cea mai frumoasã ninsoare!

Un umeraş devine semn de-ntrebare.

O cratiţã ruginitã – iadul în care va sã fiarbã

ciorba de rime

o riglã – de mãsurat dorul în adîncime.

Cînd am epuizat toate lucrurile din casã,

trec la vecini.

Apoi, ca o poetã conştiincioasã

(că talentul nu se inventase încã

în faza de proiect a acestui demers

de-a dreptul mãreţ!),

fac rezumatul zilei: mãrãcini!

(deşi-s din regnul vegetal, hai, la poeţii aştia abramburiţi,

se admite!)

Trebuia sã mã fac cîntãreţ…

N-aveam nevoie de vorbe rãsucite…

Cu opt note îmi terminam opera…

(Ei, aş! Se zburli capodopera

în curs de fabricaţie: o rochie de lamè

pe-un schelet!)

Sã gãsesc un alt ritm… Mai încet,

tot mai încet, tooot maai înceeeet…

Gata! S-au terminat lucrurile, planeta

îşi cumpãrã alt înveliş: o alfa, beta…

dintr-un regn nou, inventat ad-hoc

din toate regnurile astea perimate la un loc.

Dar ce, credeaţi cã mã las aşa uşor?!

M-am salvat, agãţatã de-un nor.

Voi trece la altã materie primã: la gînduri

(ei, aici e mai greu!

Sînt mult mai multe gînduri decît lucruri,

cred eu!).

Din gîndul despre armonie

se face repede o poezie.

Din gîndul despre iubire –

gãseşti rime, ãhã, în neştire.

Din gîndul despre alãutã

iese-o poveste cu prinţesa slutã.

Din gîndul despre moarte

poţi scrie-o-ntreagã carte.

Din gîndul despre foame, sete,

ai umple treizeci de caiete…

Din gîndul despre oarece

dai lumii-n dar un şoarece.

Iarã din gîndul despre gînd

poţi scrie-atrocitãţi oricînd.

Dintr-o mie de gînduri

din lucruri o mie

am asamblat aceastã poezie.

Stau criticii la coadã, s-o disece.

Dar luna, cititorul meu fidel, mi-a dat un zece!

Dintr-o mie de suflete, dintr-o mie

nu poţi în-fiinţa o poezie!
_______________

FIINŢA MEA

Imaculatã şi uşoarã

puternicã-n naivitate

trandafir fãrã ghimpi

cavaler fãrã cetate

copil c-o stropitoare-n mînã

o ciuturã îndrãgostitã de fîntînã

alean fãrã timp, fãrã timpi,

burete tot înghiţind starea de graţie

cu ochii rãsfrîngînd doar primãveri…

Fiinţa mea de ieri.

Fiinţa mea de azi?

Nostalgic înclinînd spre ieri

şi cu speranţã cãtre mîine

dar, vai, nu se mai vede bine

dintre mãrãcini şi ruine…

Cît angrenajul inimii mai ţine

şi cît pãdurea are încã brazi,

ai grijã, suflete, de mine,

de fiinţa mea de azi!

O, cîtã frumuseţe presimt cã va fi

pielea şi ochii mei vor înflori

poeţii-şi vor expune operele-n pieţe

şi prozatorii le vor da bineţe

iar eu… voi sta la taraba mea zi de zi

radioasã şi, precum v-am spus, înfloritã,

vînzînd poezii contra frunze…

De n-aş fi pierdut cheia visului…

Astãzi n-am bani de pîine.

…credincioasã prin definiţie singurãtãţii

ca un cîine –

fiinţa mea de mîine.
_______________

LA NOUVELLE POÈTESSE

Ea trãia, sã zic aşa,

din:

îndrãgostiri fanatice şi dese

cum îi stã bine unei poetese…

Se-ndrãgostea

de:

un frumos semizeu

cu şoşonii-n antreu

semiluna de varã

ce ofta în cãmarã

un sfios semicerc

sã pricep nu încerc

un timid semiton

de culoare sau ton

de o semivocalã

amintire din şcoalã

semispaţiul din vis

ca un rai mult promis

o seminţie de cuci

guguştiuci / eunuci…

Şi ţinea seminar

ca sã vadã mai clar

printre semiperdele

de ce sînt toate rele –

lucrurile, mãi frate,

de-s doar pe jumãtate…

de-s aşa… şi aşa…

Des se-ndrãgostea ea

sincer, fãrã perdea,

şi platonic şi-absurd

de un zeu muto-surd

de un vers zigzagat

de-un bãrbat deghizat

într-un Verde-mpãrat…

Ce pãcat! Ce pãcat…

Ea se-ndrãgostea, aşa,

de eroi din mucava

tare trist şi tare des…

Voilà

la nouvelle

poetèsse!
_______________
JOHN DOE

I need a hero…

Ba nu, eroul are nevoie de mine

sã-l imortalizez în poezie!

Vai, mie,

omul fãrã umbrã se apropie

cu sufletul gol

îmi spun: another brick in the wall

îmi spun: suflet gol, fãrã hainã

sau suflet fãrã umpluturã?

Cuvinte dulci se topesc pe gurã

cuvinte rele stau la sfat de tainã

cuvinte-fãrã-de-lege irump, bete…

Şerpi de meduzã-n loc de plete

We need a hero

No, we don’t

sufletul e zãnatic şi tont.

Eroul trece, trece, trece

eu mã îmbãt cu apã rece

în speranţa cã Mîine va fi venit

cu un erou mai fresh, mai dichisit.

Hey, teacher, leave the kids alone

se cîntã obsedant la telefon

în timp ce la TV lumea poartã o conversaţie intelectualã

cu clona mea din vremuri de din şcoalã

(cea deşteaptã, adicã,

cea care citea şi scria şi visa

cum naiba de e ea clona mea?!)

I need a hero

dar eroul a trecut de mult

face alte fapte bune acum.

Cineva stã zãpãcit de soare în drum

şi-ntreabã toţi trecãtorii

(şi luna şi stelele, galoşii, umbrelele

zmeii zînele zburãtorii…):

– N-aţi vãzut un cal maro?

– Da’ cine-ntreabã?

John Doe.

_______________

CEL MAI MARE POET

„Cel mai mare poet sînt eu!“

zicea matematicianul,

„vã pot demonstra într-o clipã!

Cine mai ştie, aşa ca mine,

sã afle linia medianã a fiinţei,

sã defineascã noţiunea de infinit?!“

(Poetul, îngîndurat, tãcea).

„Ba eu sînt cel mai mare poet!“

zicea filozoful,

„universul întreg depinde de mine,

eu vã transform în fiinţe gînditoare

şi vã ofer un punct de reper!“

(Poetul, micşorat, tãcea).

„Hai cã vã-ntreceţi cu gluma!“,

zicea şi psihanalistul.

„De n-aş fi fost eu,

nu v-aţi fi recunoscut în oglinzi,

n-aţi fi învãţat sã plonjaţi

în adîncul din voi…

Eu sînt, cu certitudine, cel mai mare poet!“

(Poetul, mutilat, tãcea).

„Eu, eu sînt cel mai mare poet!“

zicea muzicianul.

„Nici o poezie nu se comparã

cu alãturarea divinã a douã note muzicale

pe portativ!“

(Poetul nu se mai zãrea).

„Cel mai mare poet din toate timpurile sînt eu!“

zicea pictorul.

„Cînd cuvintele se rãtãcesc,

cînd muzica-ngheaţã,

numai culorile pot întrupa poezia!“

(Poetul, într-o urnã, pe noptiera mea).

„Nu pricepeţi cã eu sînt cel mai mare poet?!“

zicea astronomul,

„cã doar eu citesc în stele

şi toate misterele lumii

doar la mine-n creier se-ascund?!“

(Pisoiul sparse urna. Poet pe mustãţi de pisic).

„Cel mai mare poet, desigur, sînt eu!“

zicea iluzionistul.

„Poezia e magie,

sufletul se vrea minţit,

iluzie opticã e totul!“

(Despre poet, douã fraze în cartea de istorie).

Şi, rînd pe rînd, au luat cuvîntul:

fizicianul, groparul, medicul,

arhitectul bucãtarul ţãranul agricultor

alchimistul-cosmonautul-profesorul

şi toţi ziceau

bla, bla, bla şi hau, hau, hau.

(Cã a trãit cîndva un poet,

nici în papirusuri nu mai scrie.)

Adevãrul gol-goluţ, e-aproape pur

şi niciodatã simplu.

Dacã cel mai mare poet

nu e Altcineva decît Timpul?
_______________

LA MAREA JUDECATÃ
La marea judecatã

greşit numitã „moarte“

spăşit sãrut pãmîntul şi-ntreb:

– Doamne, cu ce am greşit?

Am trãit mulţumit,

am fãcut un copil

frumos şi curat,

n-am, Doamne, nici un pãcat!

Ţi-am sacrificat mielul de Paşte,

am tãiat bradul de Crãciun,

am fost cel mai drept, cel mai bun!

– N-am nevoie de sacrificiile voastre barbare!

Cartea-i fãcutã din pomul tãiat,

copilul e luat din carte,

bradul şi mielul – egal moarte…

Te pedepsesc pentru prostie!

Vai, mie,

iadul îşi deschide porţile,

mã invitã sã calc

pe pavajul lui de intenţii bune.

O cohortã de dracuşori cu aripi de înger

mã-ndeamnã anume

nu cumva sã greşesc

şi s-o cotesc înspre rai.

„Ce frumos e aici, habar n-ai!“

În faţa mea, pe-un perete,

o pancartã cu adevãrul suprem,

cu misterul niciodatã pãtruns:

„Sã te dãruieşti în iubire

ar fi fost de ajuns…“
_______________

DEFINIŢIE

Eu definesc singurătatea

ca pe un plîns sfîşietor

repetat în fiece noapte,

ca pe o aşteptare,

ca pe o mai mult decît moarte,

ca pe filele smulse

din cea mai frumoasă carte…
_______________

TE-AM CĂUTAT, DRAGOSTE

-Ce-ai găsit la mine, frumoasa mea?

Ce-ai văzut la mine, păpuşă de catifea?

La mine, scorbură bătrînă ce sînt,

umbră inutilă pe bunul Pămînt?

…Era odată cineva. Zicea, ningînd molcom,

că de-aia l-am şi confundat c-un om,

că mă iubea, că-n ramă seara mă-nrăma,

că vrea icoană şi altar să-i fiu

pînă nu bate cucul prea tîrziu,

că bla, bla, bla, că, zău, pe viaţa mea –

şi-n consecinţă declama

aşa:

-…nepreţuita mea prinţesă,

giuvaerul meu cel mai de preţ,

comoara mea, gingaşă viorea,

de dragul tău m-aş rencarna cîntăreţ

cu tolba plină de serenade şi acadele…

mult prea-ndrăgită-ndrăgostită draga mea

cadoul scump al visurilor mele,

steluţa mea pe Walk of Fame –

tot cerul ţi-l voi pune la picioare!

Privighetoarea-n colivie se zbătea,

fîl-fîl negînd din aripioare,

pisoiul căsca repetat a plictis

căţelul dădea nervos din codiţă

maimuţa tot striga, ironic, biiiiis!

bibilica se făcea mai pestriţă

musca se-aşeza ostentativ pe prăjitura mea preferată…

Nu mai zic de flori! Se ofilea a plîns grădina toată –

şi eu nimic…

Nu mă deranjau defel

sclipiciul şi siropul din cuvinte

căderea din mic în mai mic,

oglinda mînjită cu ruj strident şi cu frişcă…

Nu mă-ntrebam ce IQ avea El,

dacă spune drept sau mă minte

cît citea, ce visa, cu ce nostalgii se hrănea…

Dacă-n piept avea şi El o morişcă

din acelaşi aluat cu a mea…

Într-o zi, lumina s-a stins.

(te-am căutat, dragoste, dinadins,

dar numai căutarea inconştientă

la judecata de-apoi se va puncta…)

Era furtună, Doamne, cum mai tuna

şi-n străfulgerarea de fulger, mustrător violentă

am văzut în dreapta mea

perna goală pe care scria

“Singurătatea e prietena ta.”

Am rîs sughiţat: „Sînt hetero, frate!”

am luat dicţionarul să caut –pentru prima dată –

cuvîntul ăsta ciudat: „jumătate”.

Nu exista.

El, cel cu declaraţiile înflorate

(Eşti cea mai minunată fată!)

se transformase-n cana lui cu lapte

cu puţină cacao, ce-i drept

şi se tot răcea

ca bătaia din piept

ca, după milenii, o stea…

Am închis porţile

am superscriptat nopţile

şi din toate părţile

m-am apărat.

Seifurile, gîndurile, printrerîndurile

le-am închis cu trei lacăte.

Am aşteptat.

Un an, doi, trei…

Toţi anii lumii, toţi anii mei.

Dacă tot ce contează, pînă la urmă, e Aşteptarea?

Căutarea, în lumi paralele, poate e un păcat.

În alte lumi, viitoare,

de dincolo de aici,

poate centrul de univers se numeşte

Visare.

Te-am căutat, dragoste, la întîmplare,

cu paşi mici

cu poza idolului în poşetă

cu răbdare de elastic cu înarmări de arici

şi nu te-am aflat, dragoste,

nu te-am aflat…
_______________

CIOARA ŞI BROASCA ŢESTOASǍ
Cioara şi broasca ţestoasă

nu prea au ţinere de minte.

Ele se uită trăind şi trec din veac în veac

ca nişte sfinte.

Eu, drept să spun, ador posteritatea

şi nu vreau necrologuri sărace!

Cum ar fi,  în secolul următor,

cioara să-ţi croncăne poemele la televizor,

broasca să-ţi poarte autograful pe carapace?!

Oglinda mă strigă:

-Uită-te la mine!

Sînt decolorată, bătrînă, dizgraţioasă,

patetică, fleşcăită,

mă paşte un regres absolut,

anchilozată, zdrenţuită, buboasă…

Ce Dumnezeu mi-ai făcut?!

…fraudulos de incestuoasă

cu fratele suflet,

mioapă, cu obrazul căzut,

cu creierul desfăcut

în sute de frunze uscate,

totul la mine e pe jumătate!

Uite ce plagă urîtă

pe albul inimii îmi crescu!

Dar eu, cărăpăcioasă şi croncănită

îi intorc spatele:

– Nu

şi nu!
_______________

CA UN ACTOR
Ca un actor care se simte bine

cu toate personajele lui

şi, uneori, şi cu sine

cu trudă, cu elan

sau poate numai cu har

actorul poartă haine fără buzunar

şi-şi face hara-kiri tot mai rar.

Fiecare piele pe limba ei piere

lăsînd în tine anticorpi şi durere

dar, oricum, nimic nu se compară cu!

Tu, trist, te uiţi cu jind la frumuseţea lui

ca la un poliedru cu feţe multicolore

şi-ţi spui (cu nostalgie? cu ciudă?):

-Eu, niciodată, nu!

Ca un actor cu faţa udă

ca un actor la bis

îngropat în flori

ca un actor la repetiţii

ca un actor în ziua de leafă

ca un actor cu casa în nori

cu noaptea în vis

cu ochii în ceafă

ca un actor ce joacă rolul vieţii lui

sau numai îşi închipuie că l-ar juca –

viaţa ta.

_______________

MÎNA
O mînă învaţă să scrie

pe la şase ani şi ceva.

Am scris o poezie

apoi o reţetă de prăjitură

apoi (logic!) o hartă.

-E frumoasă ea?

-Eu nu sînt critic de artă!

Într-un tîrziu,

sub scara (logic! logic!) de valori, înaltă,

mîna oboseşte.

Se-aşază pe un braţ de fotoliu

aşa, bătrîneşte

şi-aşteaptă să înveţe

şi cealaltă.
_______________

MÎINE
Mîine va veni.

O aştept (aşa îmi pare,

că e de genul feminin).

Azi lucrurile şi-au schimbat primul strat de culoare

alunecînd tot mai mult înspre gri.

Pînă la apus de soare

mai e foarte puţin.

Încă mai trag speranţă

(cum aş trage cortina?):

mîine, cu siguranţă, va veni.

Acum, lucrurile s-au deformat,

pierzînd din substanţă.

Sînt moi, fleşcăite,

zdrenţăroase…

Aş inventa o altfel de instanţă

cu alte biblii, alte jurăminte,

aş inventa un palat

din cuvinte

frumoase.

Dar nu am timp!

Dacă tocmai atunci, în secunda plapîndă

cînd aş uita să stau la pîndă

Mîine, maiestuoasa Mîine ar veni?!

Mîine nu a venit.

Mîine nu vine.

Nu se face niciodată Mîine.

Speranţele, tot mai puţine –

numărătoare inversă spre zero absolut…

O, mi-e atît de ruşine

că nici bucata mea de pîine

nu va mai fi aici să vadă

fericitul eveniment,

explozia de poezie,

facerea de om din lut,

albastra zapadă

cînd va fi să fie…

Mîine nici astăzi  nu a venit.

Mai am trei paşi

pînă la plus infinit.
*

*      *
Nu pot să pun geană pe geană

nu pot să mai pictez poeme

pe care, apoi, să le cînt.

Sînt

pe primitorul Pămînt

ultimul muritor.

Nu pot să mai presar, pe rană,

sare – căci nu mai doare, ca-n copilărie.

Sarea-n bucate e doar în basme.

Îngerul mi-a murit aseară, în cazne.

Ultima ciocîrlie

a supravieţuit trei zile în colivie.

Nu ştiu cum am scăpat de dezastre.

M-au apărat visele voastre

(impregnate în aerul otrăvit,

ca nişte frunze uriaşe)

de uragane şi ploi,

de cenuşi radioactive, de noroi,

de acel dor sfîşietor

ce mă chema spre infinit.

Trăiesc prin voi

şi vă duc mai departe.

Eu, omul fără vise proprii, ultimul om.

Mi s-a mai dat o şansă?

Sînt  oare penitenţa tuturor?

Un atom

îi spune altui atom:

“Visează! Asta se aşteaptă de la tine!”

Un ozn coboară, ca o buburuză uşoară

pe-o frunză pe care stau, cuminte,

absolvită (enfin!) de cuvinte.

O fiinţă verde mă ia de mînă

(de ce, după dezastru, totul e verde?).

Mă arată cu mîndrie fraţilor ei:

“Iată o entitate batrînă

ce-a supravieţuit

pentru că n-a mîncat, n-a dormit, n-a gîndit

cam vreo lună.

Tocmai ea (cea mai decolorată-ntre femei)

care nu mai vroia, a rămas.

S-o studiem pe îndelete –

aşa material mai rar găseşti!”

Pe masă, nu mă mai pot concentra.

Mă gîndesc la furnici, la poveşti…

O altfel de amorţire mă micşorează.

Spun : “A”.

Mîna dreaptă se-ncrîncenează,

se-agaţă de creion (de ultimul creion, fireşte!).

Un alt verzişor îmi zîmbeşte,

cu bisturiul strălucind ca un soare

în mica mea zare.

Un pui gustos, gustos de tot în supă.

Totul se va petrece (întotdeauna!) după.

Timpul e-acelaşi prieten misterios

pe care ţi se pare că-l ştii.

Deasupra mea, într-o oglindă:

eu, care nu puneam titluri la poezii.
_______________

CE FRUMOASĂ E VIAŢA

De ce văd copiii filme de groază?

Să se obişnuiască de mici?

„Interzis sub 18 ani”  ce înseamnă?

O căsăpire de cap nu mai impresionează copilul

el îşi consumă senin floricelele

ronţ- ronţ

ce dacă pe ecran se revarsă valuri de sînge?!

Ce dacă X îi trage lui Y un glonţ?!

De ce se uită oamenii mari în fiecare seară

la un film

(de preferinţă de dragoste)?

Ca să se obişnuiască? Să-şi amintească? Să mai poată spera

în ceva? În orice – în demonetizata iubire

în moneda de schimb a timpului hoţ

în monetăria statului…

Un film pe zi

ca vitaminele

aşa cum copiii ascultau în fiecare seară o poveste

cîndva, cîndva, cîndva…

De ce citesc oamenii mari – uneori –

cărţi interesante utile instructive

de învăţătură de psihologie de comportament de bucate?

O, filme şi cărţi minunate,

o, o, o şi tra la la

frumoasă mai e viaţa

viaţa mea

şi a lui şi a ei şi a ta…

Trage rogu-te o perdea

să nu ne-o fure din vreun spaţiu vecin

cineva!
_______________

DESTIN

Voi şti că tu îmi eşti predestinat

ales pereche singurul bărbat

atunci-cînd-şi-dacă

printr-o magie

la lecţia de supravieţuire

cu tema antică despre iubire

deşiraţi transpiraţi

caraghios de mari în băncuţa de lemn

vom scrie amîndoi, la un semn

exact aceeaşi poezie.
_______________

DE MÎNCARE

-Mamă, mi-e foame!

Am dat pe răzătoarea mare

bucuria dintr-o floare.

Am dat pe răzătoarea fină

rădăcină de lumină.

-Mamăăă, mi-e foame!

Pe tocător verdeaţa serii

am frămîntat-o primăverii.

În bol cremosul sufleţel

l-am învîrtit uşor c-un tel.

-Mamă…

Mîncarea aburindă e pe masă.

Flămîndă, fata mea frumoasă

ia o gură, şi încă o gură…

Cel mai grozav copil de la natură

se face şi mai şi mai şi

peste superlativul absolut al firii.

Copilul Frumuseţii şi-al Iubirii

pe care, poate, îl voi înţelege

-ntr-o zi…
_______________

PLAGIAT

O poezie veche m-a chemat

din caietul vechi din lada veche din podul…

Învăţată – de necrezut! – pe de rost

transfuzie amară

moştenire avară

Ioană d’Arc exilată din ţară…

Eram ce nu era, era ce-am fost?

Din şapte-n şapte ani celulele se înnoiesc

(acum pricep de ce e magică cifra 7!).

La fel şi sufletul născător de poezie?

Să vă povestesc:

părul are pere

mama are lapte

stelele vor fi la noapte

de partea mea!

Aşa e şi viaţa:

o pară

o mamă

o stea.

Am luat poezia mea veche

de un deceniu (sau două…?)

am vrut sa-i fac o haină nouă

că moda s-a schimbat, deh, între timp…

Dar cînd s-o scot pe scenă,

sub reflectoare –

fu razie mare.

Şi m-au arestat

(cu cătuşe, ţepuşe, aşa, ca la carte)

fiindcă, ziceau, m-am plagiat…
_______________

CĂLDUŢ, CALD, APROAPE FIERBINTE

Mai ţineţi minte jocul din copilărie?

El ascundea un obiect

o broşă un creion o tichie…

Tu trebuia să-l cauţi repejor

în dormitor

în hol, bucătărie…

Cald! Eşti aproape…Rece! Ăhăăă, te-ai depărtat…

Azi, băiatul e bărbat

şi se presupune, pe bună dreptate,

că şi tu, fetiţa naivă, plîngăcioasă, păcălită mereu,

te-ai fi maturizat…

Bărbatul nu s-a lăsat nici acum

de ascuns lucruri pe te miri unde.

Oştean vînjos în slujba unei clipe

doar pe sine nu se poate ascunde.

M-a făcut aseară cu ou şi oţet

(cu oţet, înţeleg, dar cu ou?!)

că, uite, nici la vîrsta asta nu vreau să mă-ndrept

că îl implor să ne jucăm din nou

(de data asta pe bune!)

de-a găsitul, pe cald şi pe rece

de-a mama şi tata, de-a trombonitul să plece,

de-a ăl deştept să ia nota zece…

Mă fac c-ascund inima în prăjitura cu nucă.

Ultimul ceas într-o cucă.

Inelul îl îndes, cu greu, în pîine.

Speranţa, în ziua de mîine…

El zice: „Ştiu!” şi-l cred, fară dovezi

vinovată ca de-un orb pe care îl vezi.

Vinovată că am rămas fetiţa cuminte

vinovată de dragoste scoasă din minte

aruncînd în aer detectoarele de minciuni

aceeaşi donquijoteană căutătoare de dalbe minuni

din cald-călduţ spre foarte fierbinte…
_______________

RUN, BABY, RUN!

Mi se spunea, copil:

„Run, baby, run!”

Fugi, fetiţo,

de albina care-nfige acul din zbor

de cîinele vecinilor

de microbi

de-nnegrirea din nor

de beţivul din colţ

de oamenii snobi

de fulgere-ameninţătoare

de prize

şi mai ales de surprize

de geamandura din mare

fugi, fetiţo, pe brînci

de ape adînci

de scene tari tulburătoare

de cartofi prăjiţi şi de sare…

Mi se spunea, adolescentă:

fugi, gingaşă domnişoară

de dor aprins de primăvară

de băiatul şmecher sau pervers

de idealuri

de suavul vers

de ciori meteoriţi

de spaţii închise

de posibili iubiţi

fugi rupînd pămîntul

de vise…

Fugi, femeie, de ape tulburi

de hazardate cuvinte

de gîndacul păros

de grădini suspendate

de culoarea roşu din trandafiri

şi, mai ales, de frumos…

Fugi de prostie

învaţă să-nalţi

temple doar lucrurilor fixe de pe pămînt

gîndeşte cu capul inima e doar un motoraş

fă-te fată modernă de la oraş

nu scrie vorbe pe vînt…

Fugi, bătrînico, de motocicliştii grăbiţi

aşteaptă culoarea verde

şi ca nu cumva

să te-apuce vreo criză de sciatică

ia-ţi o sacoşă pe roţi cînd pleci la piaţă.

Hai, nu mai fi romantică

fugi (dar fugi odată!)

de viaţă…
_______________

LACRIMILE ŞI POEZIA
Lacrimile şi poezia
Sînt supapa mea salvatoare.
Ştiu, voi fi pedepsită cîndva
de copacii pe care nu i-am iubit,
de păsările prea înalte să le ating,
de oamenii pe care nu i-am strîns în braţe,
de tot ce, fără ştirea mea, a fost viu.
O să fiu pedepsită, ştiu.

Voi fi pedepsită de-ntruchipări apoi
De legendarii zei din Olimp,
de cărţile necitite,
de peisajele ratate
sub scuza meschină : “N-am timp!”.

Voi fi pedepsită prin abandonare
prin indiferenţă şi frig
de fiinţa copleşitoare pe care
noapte de noapte o strig
dar numai pe tăcute, în gînd.

Izbăvită-pedepsită să plîng
la nesfîrşit.
Pedepsită să scriu
mici poeme de dragoste,
nedrepte poeme laşe
care nu mă ajută să fiu
care mă-nstrăinează de viaţă
printr-o tragică, mincinoasă consolare.

-Unde e viaţa? uit mereu să întreb.

Noaptea din suflet nu-şi poate găsi
un adjectiv în dicţionare.

Lacrimile şi poezia
nu vor fi niciodată
supapa mea salvatoare.
_______________

LOGICĂ ŞI SENS
Totul are logică şi sens
în univers.
Putem înţelege orice
putem studia pe îndelete
de ce bate inima, de ce zboară păsările,
ştim cu precizie de ce ne e sete
am ajuns pe lună –
pustia lună, ce deziluzie pentru poeţi!
am construit oraşe
ca să trăim mai bine
între patru pereţi.

Totul se poate explica ştiinţific
toate drumurile duc undeva
ziua şi noaptea se succed neobosit
pentru ca noi să putem exista.
Să putem învăţa,
noi, fiinţe necontenit gînditoare,
şi orice gînd creează ceva
care duce într-o direcţie oarecare.

Cînd nu mai avem argumente
apelăm la pseudoştiiţe, la ocultism, la magie,
dar tot explicăm
oricui vrea să ştie
cum, de ce,  în ce scop, din ce cauză-anume
sensul există în tot
chiar dacă îl dăm noi
şi universul nu se prea oboseşte.
Cîtă logică-n toate!
După cauză vine efect,
după viaţă doar moarte.
Şi totuşi o singură întrebare-aş avea:
de ce se duce naibii
teoria mea
cînd dragostea,
nemuritoarea dragoste
în ură fără margini se prefăcu?

Totul are logică şi sens
în univers
numai sufletul nu.
_______________

ZEUL TIMP
Un car de foc va tăia cerul în două
zeul  cel blond cu pletele-n vînt
reveni-va pe pămîntul torid.
Nu va recunoaşte decît
credincioasele piramide
ancorate semeţ în nisip.
Da, zeul timp se va ascunde-n noi
şi  în tine şi în mine
în omenirea toată
şi nu vom mai  fi decît timp
opacizaţi în adîncime
cu temperatura necauzal ridicată
şi dragostea – puţina pentru om
decît o imposibilă-ncercare
de-a fi în două locuri deodată

tu nu mă vezi  pe mine
îmi spui plângînd rîzînd
şi n-ai să mă mai vezi niciodată.
_______________

NEATINSĂ DE  LUMINĂ

Neatinsă sînt de lumină

doar aerul m-a mîngâiat cîndva.
Forma nu mi-o cunosc
ochii mei, cînd s-au născut
s-au oprit pe imaginea ta

statică şi covîrşitoare
pe un soclu înalt
şi niciodată ochii mei
nu s-au întîlnit
unul cu celălalt.

Deci lumea se rezumă la tine
în imensul spaţiu pustiu.
Tu ai un loc în timp
creat de mine.

-E asta o vină?

Sînt neatinsă de lumină
şi să mă fac văzută
nu ştiu.
_______________

LA UN TABLOU ANONIM

Cîmpul plin de maci, în luna mai.

Îl iubesc.

Pan cîntã la nai

un cîntec vibratil şi nefiresc.

Mi-amintesc:

eram copil, în luna mai.

Cîmp cu rochiţa rîndunicii.

Acasã, m-aşteptau bunicii

sã-mi spunã alte poveşti.

Bunica fãcuse pandişpan cu caise.

Bunicul – un cãluţ din lemn.

Cãţelul lãtra la pisici interzise.

Pisica îmi fãcea semn

cum cã e vremea de mîngîiat.

Priveam printre uluci de gard,

la vecini în curte, un bãiat.

Era blond, nu semãna cu mine.

Vãcuţa Meri avea ugerele pline

şi laptele era aşa de gras…

La oraş, mama se gîndea la mine,

un pic geloasã pe bunii bunici.

Prietenii mei erau mici

ca nişte pitici

şi era bine.

Mai visez şi-acum cîmpul cu maci.

Tu – te uiţi ciudat la mine

şi te faci

cã pricepi oarece.

Un greiere

se pune pe cîntat – pentru atmosferã!

Imaginaţia e efemerã

copilãria o himerã

iubirea de prin alta erã…

Tu taci.

Mi-am pus pe tãlpi super-glue

ca sã nu mã smulgi nici mãcar tu

din faţa tabloului anonim

„Cîmp cu maci“.
_______________

CUTII GOALE

E un blestem:

sã pãstrãm cutiile goale

sã ne doarã

cînd cineva le aruncã

peste gard, peste drum, peste ţarã.

Ţinem în cutii goale

fotografii vechi,

şuruburi, facturi, nasturi sau ciorapi.

Pe şifonier, prin colţuri, în debara

ţinem în cutii goale amintirea

lucrurilor pentru care ne-am luat

de la gurã cîndva –

primul televizor alb-negru, prima pereche

de pantofiori albaştri…

Ţinem amintiri de suflet –

prima scrisoare de dragoste,

primul dinte de lapte,

o şuviţã de pãr,

un mãrţişor de la colegul îndrãgostit de tine

într-a patra,

sau, poate, primul jurnal…

Atît de dragi ne sînt cutiile goale

încît, desigur, cineva, cîndva,

o singurã cutie goalã îţi va lãsa

şi tu, fãrã de amintiri, în ea…
_______________

TOT CE-AŞTEPTÃM ÎN VIAŢÃ

(pînã voi termina aceastã poezie

o viaţã pe lîngã mine va fi trecut,

un gînd hoinar sau, poate, o iubire…)

Sã treacã mai repede copilãria cu genunchii juliţi,

cu temele la mate şi „sã nu!“-ul pãrintesc,

sã nu mai fie constrîngeri,

sã zburãm peste Neverland cu aripi de îngeri

spre ceva mai firesc…

Sã treacã pubertatea ingratã

vîrsta întrebãrilor mari şi rebele

coşurile, obrajii roşii de emoţii caraghioase

sã treacã odatã

sã avem dezlegare la mistere

sã nu ne mai descoase

mama şi tata…

Sã treacã tinereţea grãbitã

cu prea mulţi „vreau“ şi prea mulţi „pot“,

vremea marilor prefaceri,

vremea marilor uimiri,

senzaţia ploii care-ţi biciuie faţa

setea de rãvãşitoare priviri

arcul ce te aruncã-n viaţã dimineaţa

şi Restul, şi Încã, şi Tot…

Sã vinã pensia, sã ne odihnim,

sã treacã maturitatea cu grijile ei

punct fix între ieri şi mîine

ora bilanţului, amorţirea

bucata de pîine

nici caldã, nici uscatã

şi amintirea amarã cã, ieri,

şi speranţa cã, poate, niciodatã…

Sã treacã bãtrîneţea cu suferinţele ei

crizele de sciaticã, amintirile grele

dorul de copii şi nepoţi

supa fãrã gust şi toate cele…

Se aude o melodie:

…copilãria cu tobele ei

adolescenţa cu chitara nebunã

maturitatea cu viorile

bãtrîneţea cu sonoritãţi de pian…

Sã treacã mai repede ziua la servici

sã ajungem acasã

la mãturã, la frigider, la cei mici.

Sã treacã noaptea cu coşmarurile ei

şi clipa de groazã a alunecãrii în somn

sã treacã aceastã zi nefastã

zilele de 13, zilele de marţi

iernile lungi

iluziile ultim prag al renunţãrii

angoasele unei vîrste

angoasele altei vîrste

oboseala aleanul melancolia

durerile de cap

cuvintele bune ce niciodatã nu ţi se vor spune

seceta potopul exploziile solare

rîndunicile cu primãvara lor

rãzboaiele cîrcelul inimii dorul

convalescenţa de dupã iubire

colbul ploaia risipa mînia zeilor

(ici-colo cîte-un premiu

ca sã crezi c-ai urmat calea –

os zvîrlit unui cîine de pripas…)

amnezia neuitarea inima seacã…

sã treacã apoi şi ce-a mai rãmas…

…sã treacã viaţa, sã treacã…

Secretul e neînţeles de simplu…

Oglinda nu-ţi mai oglindeşte chipul?

Zeii nu vor reconstrui Olimpul?

Peste tot, doar gãri dinamitate…

Da, poate

tot ce-aşteptãm în viaţã

e sã treacã timpul…
_______________

MARELE COPIL

E-atît de mare-acest copil,

el şi-a-nghiţit copilãria

ca pe un dinte de lapte,

sã n-o piardã cumva.

S-a hrãnit sistematic cu ea,

zi şi noapte.

Atingeţi-l: e pufos ca o pîine-aburindã.

Sãrutaţi-l: e dulce,

are gust de mure, de sînge

şi-i un pic bosumflat

(zîmbetul acela care-aduce a plîns

de genunchi juliţi la joc).

Cernealã pe degete

temperaturã de foc

urme de gem pe obraz…

Marele copil are haz

şi cînd plînge.

Pãrul lui miroase a fum de frunze arse

şi tãlpile îi sînt pline de rumeguş.

Marele copil înfofolit cu şapte cojoace

s-ar da cu sania pe derdeluş.

Rîde cu gura lui cît cãldarea

şi-n ochi îi cîntã soarele şi marea

pe care încã nu le-a cunoscut

fiindcã, am uitat sã vã spun,

într-un noiembrie friguros, înnorat s-a nãscut,

departe de mare…

A vãzut numai fanatismul vegetal,

disperat al pãdurii

în agonia ei cãtre iarnã…

Se rostogoleşte inima lui ca un bulgãre de zãpadã,

visînd înfloriri de aprilie şi valuri albastre,

tot mai mare, înfometatã-anume sã-nţeleagã

atoate şi tot.

A primit în dar un robot

dar nu-i place.

El se joacã mai bine cu ace

de brad şi cu fluturi şi cu cosiţe de fete sãrace,

cu jucãrii simple şi vii

cum le stã bine marilor copii…

N-aţi fi crezut cã se poate

sã-ţi porţi cu tine copilãria în spate

şi-n fiece por, pe luptate

cu legile firii,

cu toate forţele angrenate

într-un spasmodic efort,

în ciuda iubirii, în cinstea iubirii,

în decorul de toamnã aproape mort?

Chiar şi cireaşa de pe tort

Marele copil o refuzã

şi o doneazã pentr-o buburuzã…

Ce frumos e Marele copil,

cu tristeţea lui de noiembrie,

cu bucuria apropiatei ninsori

(„Cum o fi albul?“, se întreabã, naiv.

E oare ca atuncea cînd zbori?“).

Pînã la varã, pînã la tranziţia spre soare

se va face deja mare,-ai sã vezi…

(„Mai mare de atît?!“) şi, poate, va uita…

Nu, strigã în noi speranţa unei prefaceri,

Marele copil nu este aşa!

Eu plîng cã va veni o vreme…

Dar Marele copil mã mîngîie,

uşor şi tandru, sã nu mã striveascã

cu mîna gigantesc copilãreascã

şi-mi spune blînd:

„Nu te teme,

şi-n noiembrie înfloresc crizanteme“.
_______________

AŞADAR, NOIEMBRIE

(Scrisoare de noiembrie)

Am trãit o vreme printre poezii

ca pisica pe acoperişul fierbinte.

Îmi oblojeam zilnic cu ulei de mãsline tãlpile arse

şi eram, printre porumbei, cea mai cuminte.

Dar vara s-a scurs ca albuşul dintr-un ou ciobit

(o, şi era ou de ciocîrlie…)

şi-a venit septembrie, şi-a venit octombrie

şi, cît de grãbit!, noiembrie… Am auzit

cã noiembrie mi se potriveşte mie,

aşa scrie în astre!

Şi ploile lungi ca plecãrile noastre

şi norii grei ca absenţele tale

m-au izgonit de pe acoperiş.

Am uitat poeziile-acolo şi le-au mîncat porumbeii.

I-aud uneori gîngurind aşa de frumos…

Spun: acelea sînt poeziile mele!

dar nimeni nu mã crede.

Uneori, mã gîndesc cã Noiembrie a vrut

sã-mi facã un bine.

Eram prea aproape de stele

şi prea tãiam (întru cunoaştere!) în mine,

pînã la os…

Uitasem cele lumeşti,

uitasem cã tu eşti

un om, nu un chiparos

ori un eleşteu cu peşti de aur,

cum scriam, ades, despre tine…

Acum încerc din rãsputeri sã trãiesc

fãrã poezie…

Învãţ sã mãnînc, sã dorm, sã merg pe stradã,

sã port pantofi cu toc

(deşi tãlpile mai poartã vechea arsurã

şi e, evident, o corvoadã!),

învãţ sã mã joc,

sã vorbesc

(uneori îmi ies pe gurã

gîngureli fãrã sens

dar oameni buni mã-ncurajeazã:

„Ce e perfect, fetiţo,-n univers?!“).

Noiembrie m-a adus cu picioarele pe pãmînt.

(Sînt fericitã? Îmbrumatã sînt?

Salvatã? Condamnatã? Cum sînt?)

Noiembrie e luna în care

lucrurile devin simple şi clare

luna în care-aştepţi cu-nfrigurare

iarna, printr-o sfioasã celebrare

nu tristeţe, nu disperare

o lunã linã, ce nu doare

pentru introspecţii salvatoare

o lunã de-nţeleaptã resemnare

de echilibru în perfectã stare

o lunã de-o suavã dilatare

o lunã-n care… o lunã-n care…

Ce greşit…

Noiembrie n-ar trebui definit,

e „luna în care“, şi-atît.

Sã nu-ţi pui laţul la gît

în noiembrie, cã e pãcat.

Luna asta ni s-a dat

pentru somn.

Între varã şi iarnã, cînd aş fi vrut sã mã-ntomn,

cînd aş fi vrut sã hibernez şi sã nu fac nimic,

Noiembrie m-a salvat, vã zic.

De-aceea, iatã, aceastã naivã scrisoare

de noiembrie…

Moţãi într-un hamac de frunze arse

prea cuminte sã mã ridic

visînd amintirea iubirii-poveste

(o rescriu în gînd, pun un timbru

de-aramã la plic,

adresa am uitat-o, dar nu-i nimic,

Noiembrie înţelege, simte, aude…),

prea cuminte sã-ncerc iar zborul pe acoperişul

fierbinte,

prea nebunã sã mã dezic…
_______________

POEZIE BANALÃ

Linia vieţii tremura în palmã

destinul nu se hotãra pe sine

bãrbatul mã certa c-o voce calmã

c-atrag voit tristeţea cãtre mine.

Era un vis-intrus realitãţii?

Era realitatea-n vis trucatã?

Pe calul alb, la porţile cetãţii

bãrbatul aştepta fãrã armatã.

Singur, nehotãrît, lipsit de vinã

ca un copil mirat de o cruzime

bãrbatul tîmp orbise de luminã

şi mã pierduse candid în mulţime.

Trufaş în anonima lui splendoare

nu pricepea cã nu i se cuvine

un suflet limpezindu-se-ntr-o floare

şi visul prematur crescut în mine.

Şi fiinţa mea era de plastilinã

lãsînd destinul hîtru sã se joace

bãrbatul apãrut ca din luminã

îşi aducea oglinzile încoace.

Linia vieţii devenea mai clarã

şoapta din suflet larmã se fãcea

uitase zarul, zarea şi zãvorul

bãrbatul cu oglinzi ce mã iubea.

Linia vieţii se muta pe frunte

ca totul sã devinã grav şi greu

i-am spus mai bine sã iubeascã-un munte

cã nu ştiu-n care din oglinzi sînt eu.
_______________

POEZIE INVERSÃ

Motto:

„Trãiam pe vremuri sub un vers/

Acum deasupra-i îs.“

(Leonard Cohen – „În miezul iubirii noastre“)

M-am pornit azi

la prins fluturi şi fabricat poezii.

Cîndva, poezia ţîşnea din mine cu atîta putere

cã nu reuşeam sã arunc destul de repede

plasa de prins cuvinte.

Astfel, cele mai frumoase-posibile-poezii

se pierdeau în vãzduh, nescrise…

Dragele mele poezii ucise

de prea-plinul sufletului meu

şi de prea slaba reacţie a mîinii drepte…

Astãzi, poeziile se confecţioneazã simplu, din cuvinte,

cuminţi şi pline de pudoare,

ca o iubire la cincizeci de ani

cînd flacãra exploziei solare

s-a transformat într-o fragilã pîlpîire de lumînare…

Acum poezia face diferenţa Gîndire/Simţire.

Creierul ia şi el parte la profanare…

Cîndva, poezia era starea aceea în care…

şi-n care… şi încã, în care…

Undeva, mai presus de iubire,

de filosofie, de psihiatrie,

dincolo de inefabil şi vis…

Azi – poezia e premiul promis

pentru „buna conducere a cuvintelor întru vers“.

Adicã un job de opt ore, aproape pervers,

e arta, evoluînd vertiginos,

de a ucide şi de-a fi ucis,

de-a da o formã – sau o cuşcã –

chiar noţiunii sfinte de Frumos…

Poezia se naşte din poezie

din antonime, din desfrîu de rime…

Din aerul tasat de o mulţime

în care n-ai loc sã arunci un ac.

O poezie e un pitpalac

un pui domestic în sãlbãticime

e o comoarã, descoperitã de nime’

sau, mai degrabã, un copil sãrac…

O poezie se naşte din furie,

dintr-o amarã ironie,

din impulsul nãvalnic

de-a evada din narcozã…

Poezia e, poate, o pozã

voalatã, din care nu pricepi nimic.

Şi totuşi…

Mã are, poezia mã are

la degetul mic.

Şi nimeni nu vrea sã facã dreptate…

– Te-aşteaptã cãlãul! Ia-ţi biblia în versuri şi du-te!

– Mulţumesc, Împãrate.

Am descoperit abia azi:

toţi poeţii au scris despre mine!

Nimic din chinul lor nu-mi este strãin!

Poezia e, desigur, un vin

care te-mbatã doar puţin

sau poate de tot…

Sã mã dezic de ea? Nu mai pot!

Am scris aceastã poezie inversã

pentru cã mã aflu cu capul în jos –

cu capul într-o tufã de tufãnele,

legatã cu picioarele de stele…

Spînzuratã aproape sub greutatea iubirii

(pedeapsã)

dar e atît de frumos…

Mai am puţin pînã la marea strangulare.

Şi nu e ciudat

cã sîngele, cã iubirea nu s-au scurs

din inimã-n cap?!

Apoi, am scris aceastã poezie din nimic

ca sã munciţi şi voi un pic!

Întoarceţi cartea cu susul în jos

oricît ar fi de-anevoios

şi poate (poate! poate!) veţi înţelege

cã-n lume poezia este l(r)ege…

Sfîrşitul ar trebui sã fie fãrã rimã.

Poezia: sfredel, ranã, moarte clinicã,

poezia: pîrjolitoare, posesivã, uneori cinicã

(scuze pentru rima involuntarã – deformaţie

de-aspirant la mîna domnişoarei Poezie!)

…poezia, ce face din tine-un mutant,

ce-ţi inverseazã polii fiinţei,

poezia – numãrãtoare inversã,

poezia, poezia, poezia…
_______________

UNEORI

Uneori ajunge un zîmbet

sau o razã de soare pe-o şuviţã de pãr,

uneori ajung douã corniţe de melc

ieşind la luminã, spre adevãr.

Uneori ajunge un cuvînt şugubãţ,

o linie dulce dintr-un aspru profil

sau un cîntec nou compus de inima ta

sau ceva-altceva, ce te face copil.

Uneori ajunge ameninţarea unei comete

şi sfîrşitul lumii te obligã sã rişti

sau un rînd de scrisoare, ori un sunet, o floare

sau traiectoria ciudatã pe care-ncepi sã te mişti.

Uneori ajunge o formã de nor

sau un semn de-ntrebare dintr-un vis ne-nţeles

şi oglinda se sparge, şi nu te mai doare

şi, ilogic, absurd, ştii subit c-ai ales.

Uneori nici nu ştii ce-ar ajunge

şi sufletul hãmesit de frumos

te conduce pe-un drum imposibil

spre marea rîpã, în jos.

Dar frumuseţea e atît de aproape

de rîpa adîncã despre care vã zic

unde descoperi, murind, adevãrul

şi nu-ţi mai ajunge nimic.
_______________

PERFECŢIUNE

Sub cerul albastru şi tare

violat la orizont de pãmînt,

atît de departe de tine,

încerc sã-nţeleg perfecţiunea

unui fagure de albine

şi, în versuri sugestive,

s-o cînt.

Dar nu-mi vin în minte decît

versurile lui Arthur Rimbaud

(poate de-aceea pãmîntul,

care din soare se vede albastru,

aici, jos, e maro):

„Oisive jeunesse,

à tout asservie,

par delicatesse,

j’ai perdu ma vie…“.

Şi toamna poate fi, nu-i aşa,

o definiţie- a perfecţiunii…

Sau poate misteriosul Dumnezeu

pe care, seara, îl invocã unii…

Iubirea? Între mine şi tine

toatã perfecţiunea lumii se petrecu –

dar numai cît un fulg de nea,

fãrã martori, fãrã dovezi, de-aceea zic:

iubirea nu.

Azi am întîrziat. Azi sînt tristã.

Toţi spun: „Perfecţiune nu existã!“.

Delicat şi credul, sufletul acceptã

sentinţa amarã

şi se duuuceeee… se tot duce

sã se ascundã în nici o ţarã.

Cuvintele sînt uituce

miroase a varã

şi-a început sã mi se parã

cã nu existã o a doua cale…

Într-o searã,

tu ai luat toate cuvintele

şi toate notele muzicale

şi le-ai zvîrlit pe geam…

Ele s-au fãcut roi de fluturi strãvezii

într-un dans alb, fãrã cusur

în care, ne-nţeles, ne oglindeam.

Friabil, sentimentul pãrea pur.

Te aşteptam sã revii –

şi iar a început sã mi se parã

cã perfecţiunea erai tu, în acea searã

cînd taina tainelor cu totul altfel se petrecu…

Tu erai, nu?
_______________

ÎNTRE RÃPCIUNE ŞI BRUMAR

Între rãpciune şi brumar

stã numai o lunã în calendar.

O lunã-tampon

cu toate culorile toamnei

şi ale verii la un loc.

Am luat un jeton

(în schimbul unei vieţi din cele şapte)

ştiţi, pentru-automatul de cafea.

Nu mã pot hotãrî:

sã iau un espresso, o cafea lungã,

o cafea cu lapte,

o ciocolatã tare?

Lîngã inima mea, într-o dungã,

se face octombrie, într-o altã culoare,

într-o nemaiinventatã culoare

nãscutã, ca o fiinţã,

din toate culorile şi nonculorile la un loc.

Şi eu mã joc

din ce în ce mai trist şi monoton,

din ce în ce mai straniu, mai avar…

În ziua de azi nu se mai vinde nici un jeton

pentru o bãuturã vindecãtoare –

sã-i zicem pelin, sau nectar…

Mai aştept, mai am douã secole putere s-aştept

marea dragoste, marea şansã, marea poezie,

marea…

Lîngã inima mea, în piept,

se estompeazã, fãrã vlagã, Culoarea.

Evanescent

e şi dorul…

Cîntecul se-aude tot mai încet,

rotiţa se-nvîrteşte tot mai rar…

Ar trebui sã nu mai ţin scorul

între rãpciune şi brumar…

_______________

TEMPTATION

Banul zice, ca un Circe:

„Vino-aice!

Lasã visarea şi stelele!“.

Da’ mie-mi plac

mielele

ielele

inelele

de copaci bãtrîni!

Timpul meu naşte poeme,

setea – sãptãmîni.

‘n sãrãcie, cu mîndrie,

spun: nu m-a-nvins banul!

Deşir’se mosoarele –

am:

luna şi soarele,

luna, şi-apoi anul.

Şi mai am:

o poezie, un cîntec, o floare,

un vis cu o sãrutare

şi mai am – sufletul,

semn alb de-ntrebare…

Sînt bogatã.
_______________

ÎNTR-O ZI

Ne vom trezi într-o zi

de partea cealaltã

acolo unde Marele Ceas

va fi-nvãţat ca sã batã.

Eu voi sta sã privesc

Marea Orã cum trece.

Tu vei sta adormit

de-a dreapta Orei Zece.

Mãsurat, cîntãrit

în cîmpia abstractã

ca o smulgere de-aripi

doare Ora Exactã.

Cîntãrit, mãsurat,

taler drept pentru doi.

Frimituri – le-au mîncat

ştearsã-i calea-napoi.

Într-o zi, într-o zi

trişti în haine de fum

fãrã ceas ne-om trezi

niciunde, nicicum.
_______________

SWEET COFFEE

Motto: „Tot ce pierdem,

pierdem pentru totdeauna.“

(Octavian Paler,

„Autoportret într-o oglindã spartã“)

Am visat cã mã aflam în aceeaşi odaie

cu idolul meu –

acela de peste mãri şi ţãri,

acela de peste timp, din altã viaţã,

descoperit în lagãr, în ultima dimineaţã,

schiţat dupã un chip de Dumnezeu.

Se fãcea cã bem împreunã o cafea

aşa cum îmi promisese în urmã cu ani.

El pusese trei linguriţe de zahãr,

eu – numai douã.

Îmi ghicea în cafea cãruţe cu bani.

Eu lui – cãruţe cu ouã

în care creşteau pui de cîntec.

Se fãcea cã afarã plouã.

Înãuntru cineva ne gaza –

sau oxigenul se epuizase

prin arderea unui suflet?

(al meu? Al lui?)

Pãmînt nu mai era, parcã nici cer.

Vorbeam hai-hui –

aveam voie sã spunem orice, c-aşa e-n vise.

Doar douã cuvinte ne erau interzise –

am uitat care.

Suspendaţi într-o sferã, în spaţiu,

rotindu-ne abia simţit

în jurul unui astru mort.

M-am trezit.

Visul continua, de capul lui.

Imaginea idolului devenise mai clarã

de parcã, la un semn divin, se fãcea varã.

În rest – decorul era la fel

în odaie, în mine, poate şi-n el.

Sweet coffee, sweet coffee

cîntam în gînd

şi era primul cîntec compus de mine vreodatã.

O melodie suavã, înfricoşatã

c-un text atît de simplu: „Sweet coffee“,

la nesfîrşit.

Dar eu nu ştiu teorie muzicalã,

am chiulit la şcoalã

de la lecţia de „(în)cîntat“ sau „iubit“.

Nu am habar nici mãcar

cum se aranjeazã notele pe portativ–

ştiu doar cã existã uneori diez sau bemol

şi, -ntotdeauna, ca soarele, cheia sol.

Aşa cã melodia, cînd iar în vis m-am trezit,

era aproape ştearsã din gînd.

Doar textul rãmãsese scrijelit

(pînã cînd?)

pe creier

(acolo unde inima-şi ţine cheia de rezervã

la fel cum trupul îşi pãstreazã sufletul

în altã ţarã,

bogãtaş cu bogãţiile-n seif…)

Sweet coffee, sweet coffee…

(auziţi?)

De ce amintirea ta e, totuşi, amarã?

E noapte şi mi-e a somn

dar sufletul exilat nu vrea sã-nchidã ochii…

Un şlagãr nemuritor:

Sweet coffee.
_______________

ZODIE GREŞITÃ

Trebuia sã mã nasc iarna

cînd totul e aşa de alb şi simplu

încît devine concret.

Trebuia sã fiu un sãgetãtor

înţelept şi puternic,

statornic şi drept,

un clarvãzãtor.

Sînt vinovate astrele cumva

cã mi-a alunecat zodia

sau de vinã sînt eu?

Cine mai ştie!

Dar este cert cã trebuia

sã am un septembrie numai al meu

sã prind culorile toamnei, sã le dizolv în mine.

Cã mi s-a greşit zodia –

numai de bine!

N-am tînjit dupã concret.

M-am nãscut cu douã luni mai devreme

ca sã prind o zodie

de poet.
_______________

DIALOG

Sufletul bate cîmpii

gîndul suferã

inima e un organ transplantabil

(prin urmare nu neapãrat necesar!)

dorul rimeazã cu un nor

ce se destramã într-o clipã…

(versul alb versus rimã –

ah, ce lux!

şi totuşi…)

– Cu ce te mai joci azi, suflete?

– Cu gîzele care trec strada pe verde

cu pekinezul pe care trebuie sã-l imortalizez

în dicţionar

înlocuind cuvîntul „prieten“…

(acum gata cu luxul!)

…cu rãţuşca de cauciuc ce pluteşte-n cada cu spumã

cu o şaradã

(cã nici o glumã, ştiţi, nu e glumã)

sau chiar cu o gumã

de mestecat

din care sã fac baloane uriaşe ce se sparg

şi se lipesc apoi de nas

cu un sentiment de pripas

gãsit, ca un nasture,-n iarbã

cu o barbã

de Moş Crãciun personal

cu boboceii de gîscã îmbrãcaţi pentru bal

cu o jucãrie nouã ce mi se permite doar mie

(versificaţie uşoarã, nu poezie!)

cu chitara albastrã la care nu ştiu sã cînt

cu toate stelele de pe planeta Pãmînt

şi cu întrebãrile toate

(cel mai greu se ajunge la simplitate –

şi ãsta nu e un sfat!

E un fapt constatat

coborînd munţi şi escaladînd vãi

cu mii de julituri şi vînãtãi

şi lecţii ne-nvãţate, ãhãi…)

şi cu toate

jucãriile din sac

la un loc…

– Ce faci?!

– Ce crezi cã fac?!

Mã joc!
_______________

MI-E FRICÃ

Mi-e fricã.

Oamenii îşi trãiesc viaţa atît de firesc…

Îi privesc

şi nu înţeleg.

Mi-e fricã de tot ce e-n jur.

Ar trebui, poate, sã mai cresc.

Mi-e fricã de-ntuneric

ca şi de luminã.

Mi-e fricã de orice fiinţã strãinã

ce intrã-n cîmpul meu magnetic.

Şi de mine mi-e fricã.

Sînt poate un sceptic

cu inima micã

şi cu cel de-al treilea ochi (aproape) smuls.

Ca şi cum nici asta n-ar fi fost de ajuns,

azi-noapte hoţii mi-au prãdat casa

şi mi-au furat sertarul cu amintiri.

Mi-e fricã de viaţã, de rime, de priviri

mi-e fricã de viaţã ca de un exerciţiu

foarte greu.

Mi se pare mereu cã eu nu sînt eu.

Mi-e fricã de puterea inimii

asupra minţii.

Viaţa nu e cum ne-au povestit-o pãrinţii.

Viaţa e… ce e viaţa?

E poate prada unui lup flãmînd

în care, mîine, îşi va-nfige dinţii. Mîine?

Ei, un pic de speranţã, acolo, nu stricã!

Pînã mîine, recunosc:

(Nu) mi-e fricã!
_______________

FIINŢA MEA

Imaculatã şi uşoarã

puternicã-n naivitate

trandafir fãrã ghimpi

cavaler fãrã cetate

copil c-o stropitoare-n mînã

o ciuturã îndrãgostitã de fîntînã

alean fãrã timp, fãrã timpi,

burete tot înghiţind starea de graţie

cu ochii rãsfrîngînd doar primãveri…

Fiinţa mea de ieri.

Fiinţa mea de azi?

Nostalgic înclinînd spre ieri

şi cu speranţã cãtre mîine

dar, vai, nu se mai vede bine

dintre mãrãcini şi ruine…

Cît angrenajul inimii mai ţine

şi cît pãdurea are încã brazi,

ai grijã, suflete, de mine,

de fiinţa mea de azi!

O, cîtã frumuseţe presimt cã va fi

pielea şi ochii mei vor înflori

poeţii-şi vor expune operele-n pieţe

şi prozatorii le vor da bineţe

iar eu… voi sta la taraba mea zi de zi

radioasã şi, precum v-am spus, înfloritã,

vînzînd poezii contra frunze…

De n-aş fi pierdut cheia visului…

Astãzi n-am bani de pîine.

…credincioasã prin definiţie singurãtãţii

ca un cîine –

fiinţa mea de mîine.
_______________

INTRADUCTIBIL

Intraductibile sînt bãtãile inimii.

Intraductibil, dorul. Aleanul nu se spune.

Cu undiţa nu poţi prinde cuvinte.

Nici o minciunã pe sine nu se minte.

Nici o rãsplatã nu vine anume.

El spunea mereu: „Grãbeşte-te-ncet!“.

Alunec pe cuvinte deci, alunec,

poate aşa voi deveni poet.

Intraductibilã e muzica, atunci cînd vine

de la un zeu.

Intraductibilã voi fi şi eu

dar nu mã mîndresc deloc.

Viaţa e o sferã, inima un poloboc,

o definiţie – deschidere de lacãt…

Toate sînt doar în treacãt

timpul nu alege decît

pietrele strãlucitoare, şlefuite, din rîul ce duce

sus în deal, la rãscruce de vînt.

„Iar te grãbeşti!“, mã ceartã Creatorul

de armonii.

„Iar nu vrei, iar nu ştii,

iar nu pricepi nimic!

– Mai lasã-mã doar un pic,

aproape-am înţeles!

– Asta nu-i bine! E-aproape ieftin sã discut

cu tine!

Îmi trebuie doar o scamatorie cu sfori,

o incantaţie – de şapte ori,

şi toatã sarea dintr-o salinã

pentr-o mîncare aleasã…

Vreo şapte basme cu zmei,

un truc cu şapte porumbei,

o razã de soare rãsfrîntã-n fîntînã,

un cîntec cîntat cu şapte degete de la o mînã,

o floare de uitã-mã, un strop de nevin…

Vezi? E nevoie de foarte puţin

sã te transform într-un traducãtor inspirat!

Aşa zicea… dar ce pãcat,

meseria de traducãtor nu mai există!

Şi nici cuvîntul „trist“, ca sã fiu tristã,

şi nici incandescentã n-am dreptul sã fiu!

S-au pierdut toate cuvintele,

au fost furate din dicţionare.

Cheia e la el, şi îl doare,

e o rãspundere prea mare,

nu e drept, luaţi-i cheia!

De ce sã fie la el?!

– Tocmai de aceea, tocmai de aceea!

mi-au rãspuns, din vãzduh,

nişte voci suprarealistic de feminine.

Dar el sãri, aproape de cuvîntul „revoltat“:

Nu vezi, nu vezi?! Cheia e chiar la tine!

Era sã trec, era sã nu observ, era sã…

Sã strig muzei grãbite: „Lasã-mã!“…

Azi mã grãbesc, da’ foarte, foarte-ncet…

Numai în limba lui

poţi citi un poet.
_______________

MATEMATICÃ

Omul a inventat matematica

sau matematica l-a inventat pe om?

Funcţii, şiruri, necunoscute.

Mulţimi.

Mulţimi incluse, disjuncte sau vide.

Mãrimi. Plus-minus infinit.

Sinusoide, cercuri, drepte paralele.

Puncte.

Puncte infime în univers.

Unghiuri, arcuri, raze.

Drepte. Linii frînte.

Îţi recunoşti propria viaţã?
_______________

RETRO

Zilele astea aş avea nevoie de o nouã faţã.

Retroactivã e durerea mea

o piramidã-aşteaptã în zadar

cheia misterelor s-a pierdut – şi ce liberi am fi

dacã n-ar exista oglindã şi calendar!

Inutilã viaţã de obiect confiscat –

nu e bine sã posezi în neştire –

retrocesiv e marele zeu, retrogradã inima

(existã oare retroiubire?).

Înapoi, tot înapoi,

e noua lozincã, am pierdut ceva blînd

abur otrãvitor s-a lãsat peste noi

slujeşte-mã-n continuare, gînd!

Ce retro sunã, demodat şi fad,

salveaza-mã, Muzicã, zeitate supremã!

Poezia e cu mult prea săracã…

Dã-i gurii o prãjiturã cu cremã,

o ciocolatã, ceva, ca sã tacã!

Dã-i inimii atîta: un cîntec

şi-aşterne pe-o foaie, pe-o mie de foi ofilite

partitura de neplagiat din adîncuri,

retrospectiva unei vieţi netrãite.

Retro e orice ieri faţã de azi

retro amintirea, retro copilãria pierdutã,

retro viaţa.

Sã aşteptãm, deci, ca pe-un trofeu, dimineaţa

şi vom fi iarãşi în tendinţe.

(Retro nu poate fi nicicum

melancolia-n care,-adesea, cazi…)

Zilele astea aş avea nevoie de o nouã faţã.

De un nou suflet am nevoie azi.
_______________

IUBIRE

fãrã moto

Refren:

Dreptul la iubire ne e dat.

(tra, la, la…)

Dreptul la permanenţa iubirii

(aici intrã viorile…)

trebuie cîştigat.

Iubirea a fost cîndva

religia mea.

De mîine n-am sã mai cred în iubire.

Cum sã crezi într-un Dumnezeu

pe care nu l-ai vãzut niciodatã?

Iubire, teoria mea

îndelung studiatã

aplicatã

pe cîteva fiinţe întîmplãtoare

şi în final nedemonstratã

doar incitîndu-mã mai tare

la cãutare.

Neîmplinitã dragoste

minciunã roz

ce ne-a fost datã

sã rezistãm în astã lume

ce s-ar fi vrut asexuatã

de nu s-ar fi produs cîndva

o micã eroare

în istoria vieţii.

Acum s-ar cuveni sã sparg pereţii

pînã dau de stele

dar ce-am sã fac apoi cu ele?

Pãcat

de cîtã energie-am consumat

visînd…

Aş fi putut clãdi cu ea castele

ori mînãstiri

în care sã mã zidesc ca pe-o Anã.

…şi trece viaţa mea fãrã prihanã

la fel ca cea de pãcãtoasã trece.

Colivia de aur e rece,

ibricul unde-a fost ceai e fierbinte, dar gol.

Nu mai existã spiriduşi în alcool.

De mîine n-o sã mai cred în iubire

de mîine sînt un ateu

exilat.

De mîine am sã cred cã-n stele

lucrurile toate deja s-au aşezat.

Straturi-straturi, cuminţi, înţelepte,

aşa cum îmi place mie.

De mîine am sã cred… în ce?

În… Prietenie!

Prietenã voi fi cu lumea toatã!

Doar cu tine nu, iubire,

religia mea dărîmată…
_______________

SFERA PERFECTÃ

Fericirea mea nu se gãseşte pe sine.

Forma mea interioarã nu-şi hotãrãşte matriţa.

Fiinţa mea subzistã pe-un schelet de-ntrebare.

Femeia ce se presupune c-aş fi nu uitã fetiţa.

Trupul meu e-n neconcordanţã cu mine.

Timpul se contractă tocmai cînd am nevoie de el.

Trofeul promis pentru virtutea singurãtãţii întîrzie.

Tentaţia abandonãrii se-aruncã asupra unei vieţi fãrã ţel.

Sferã perfectã nu existã.

Sufletul e un biet canar în colivie.

Sîngele fierbe pînã la explozie.

Sãnãtatea nepãsãrii nu mi se cuvine şi mie.

Cuvintele se-neacã de emoţie şi nãvãlesc peste mine.

Calul alb al libertãţii cade-n genunchi de ruşine.
_______________

ŞOPÎRLA

Sunã bizar

un animal miraculos

pe care nu toţi ştiu sã-l vadã

cursiv şi rece şi frumos

pînã la teamã.

E dimineaţã iar –

copilãria zilei,

nevinovatã, crudã.

În iarba udã,

şopîrla se ascunde, verde.

Copilul (Tu? Se poate, dar…) o vede.

O prinde-n mîini şi rîde în neştire

iar teama se transformã

în uimire.

El a-nvãţat la şcoalã

despre-al şopîrlei mit.

Demonstrativ şi fãrã milã,

c-atîta este de uimit,

îi taie-un pic din coadã.

De peste inocenţã şi trãdare

copilul curios ar vrea sã vadã

miraculoasa ei regenerare.

Şopîrla cade-n iarbã, aproape-nvinsã.

O vreme, nimic nu se întîmplã.

Copilul simte-acut în tîmplã

vinovãţia cum zvîcneşte.

Nimic nu creşte

-n loc de coadã!

„Poate mai trebuie un timp sã treacã“.

Şopîrla bearcã

nici nu moare, nici nu trãieşte.

Se-ascunde-n iarba verde, udã,

avidã poate sã audã

un „iartã-mã“ pe şopîrleşte.

Dar dacã, într-un joc pervers, partea tãiatã

i-ar creşte în alt loc sau în alt fel,

imprevizibil şi diform,

îngrozitor pînã şi-n somn?

Şi iar ai încerca s-o mutilezi

şi tot aşa

i-ar creşte partea smulsã-altundeva

şi ai sã vezi, şi ai s-o crezi,

un monstru mic

un haos umblãtor

rãzbunîndu-şi un întreg popor

de fiinþe mici şi fãrã apãrare?

Privirea poate fi înşelãtoare

durerea – o mutantã ce nu doare

efectul-cauzã o simplã stare,

rãspuns la vina fãrã de-ntrebare…

Şi dacã, binemeritat, rãul fãcut

se va întoarce-apoi asupra ta,

şi toþi din tine ar tãia

aleator, sinistru, cîte-o parte?

Şi tu, ştiinţific, te-ai regenera

mult mai presus de groazã şi de moarte

sau poate numai ţi-ar pãrea

membre-fantomã cã îţi cresc –

o mînã pe-abdomen, o inimã pe frunte,

un ochi pe stern, o unghie pe-o coastã

(o, preafrumoasã-anatomie-a noastrã!)…

Vei deveni chiar tu şopîrla-monstru

şi-ai înþelege-n fine cine e:

chinuit, renãscut, cu-nveliş de-mprumut,

regenerat strîmb dupã fiecare eşec,

sufletul nostru.
_______________

RECOMPENSE

Stã artistul şi priveşte

din hamacul lui

marea care n-are peşte

zvonul care nu zvoneşte

haina care stã hai-hui

umbra care nu umbreşte

cerul care nu cerşeşte

valul care nu-nveleşte

puiul la ranã sã-l pui.

Stã artistul şi gîndeşte

din castelul lui

de ce visul se deşirã

de ce lumea nu se mirã

de ce gîndul nu stã-n cui?

Stã artistul şi ofteazã

din temniţa lui

cîte stele mor, uitate,

cîte şanţuri nesãpate

ratãri cãtre libertate

cui sã i le spui?

Sînt artist? se-ntreabã-artistul

Viaţã, tu mã vrei?

Viaţã, încap şi eu în tine?

Cît de-n serios mã iei?

Viaţa nu-i o zeitate

ca sã-i ceri minuni

viaţa e un coş cu oameni

care-odatã au fost buni.

Ce e viaţa? Un moş hîtru care te viseazã

şi-uneori, fãrã de veste

te recompenseazã

fiindcã n-ai uitat ce-i jocul şi joaca ce este

cu un cîntec

c-o-ntrebare

sau… cu o poveste.
_______________

LA MAREA JUDECATÃ
La marea judecatã

greşit numitã „moarte“

spăşit sãrut pãmîntul şi-ntreb:

– Doamne, cu ce am greşit?

Am trãit mulţumit,

am fãcut un copil

frumos şi curat,

n-am, Doamne, nici un pãcat!

Ţi-am sacrificat mielul de Paşte,

am tãiat bradul de Crãciun,

am fost cel mai drept, cel mai bun!

– N-am nevoie de sacrificiile voastre barbare!

Cartea-i fãcutã din pomul tãiat,

copilul e luat din carte,

bradul şi mielul – egal moarte…

Te pedepsesc pentru prostie!

Vai, mie,

iadul îşi deschide porţile,

mã invitã sã calc

pe pavajul lui de intenţii bune.

O cohortã de dracuşori cu aripi de înger

mã-ndeamnã anume

nu cumva sã greşesc

şi s-o cotesc înspre rai.

„Ce frumos e aici, habar n-ai!“

În faţa mea, pe-un perete,

o pancartã cu adevãrul suprem,

cu misterul niciodatã pãtruns:

„Sã te dãruieşti în iubire

ar fi fost de ajuns…“
_______________

CADA

Am umplut cada cu apã.

Am pus spumã, am pus sare

şi ulei de lăcrămioare.

Cada dã peste rãscoale!

Dac-aş fi fãcut un duş…

Sau în lacul din pãdure

de m-aş arunca acuş’…

C-o vioarã şi-un arcuş

şi mînjit cu suc de mure

Arhimede mã învaţã:

„Nu te arunca în viaţã

ca-ntr-o cadã plinã-ochi

cã volumul tãu, în apã,

bine n-o sã mai încapã…“

Sã nu-i fie de deochi!

Şi-unde, Doamne, o sã plece

fiinţa mea de apã rece?!

Cada mã ademeneşte.

N-are valuri, n-are peşte

doar ulei de lãcrãmioare,

spumã, sare,-arome fine…

Baia-i gata. Ce minune!

Doar pe mine

am uitat, zãu, a mã pune…

LUMINIŢA ZAHARIA