~Cezarina Adamescu: „Pământ de stea – şi duh de poezie“

RONALD GASPARIC, Rămân pământ de soare, poeme. Ediţie îngrijită de Vasile Andru. Prefeţe de Cezar Ivănescu  şi Vasile Andru, Editura Paralela 45, 2007
Moto: „Pe sufletul meu fumegând / timpul miroase a cruce” (Imagini, 2)
Ronald Gasparic umple un spaţiu gol lăsat în literatura română de pleiada de poeţi care, plecând, au devenit stele surâzătoare, începând cu Daniel Turcea, Sorin Mărculescu, Anta-Raluca Buzinschi, Petru Aruştei, Paul Emanuel, Dan David, care, aşa cum spunea poetul Cezar Ivănescu:  „De la Iulia Haşdeu la Nicolae Labiş şi de la acesta la Dan David sau Aurel Dumitraşcu, literatura română a edificat mitul tragic al poetului tânăr”.

În Portetul pe care i-l face Vasile  Andru în prefaţa volumului Rămân pământ de soare, poeme, Editura Paralela 45, 2007, se spune:

„A trăit 21 de ani. A scris poezie şi eseu. L-au atras electronica şi rugăciunea.

Aşa s-ar rezuma, în trei propoziţii, cea mai scurtă biografie a lui Ronald Gasparic.

S-a născut la 23 martie 1970, dintr-o familie de intelectuali. La 11 ani, în 1981, obţine un premiu pentru poezie de la revista „Cronica”. Aici publică primul poem. De atunci a publicat, în fiecare an, în reviste, între care „Amfiteatru”; „Contemporanul”, „Limba şi literatura română”; „Luceafărul”,  poezie reflexivă despre locul său în lume. A fost student la Iaşi, la facultatea de Elecro-energetică. Era pasionat de muzică, filozofie, calculatoare.

Moare la 24 iulie 1991, victimă a unei agresiuni bestiale: în vacanţă, în Brăila, este bătut şi ucis de fiul unui  fost locotenent-colonel de miliţie, împreună cu câţiva complici, foşti colegi de clasă. Ronald este ucis ca-n balada clasică, după apus de soare. Pe o stradă din oraşul dunărean. Şi tot ca-n baladă, este ucis fără motiv, sau pentru motivul că cel mai bun poate fi jertfă.”

Într-un anume fel, destinul lui Ronald Gasparic se aseamănă cu destinul însuşi al Poeziei, nu atât prin  tragismul sfârşitului, cât prin fragilitatea, şi totodată forţa, prin caracterul premonitoriu al mesajului liric rămas, vai! atât, din tânărul superb care a vrut, cu versul său, să omoare lumina. Adică s-o supună, s-o îngenunche, să-şi facă provizii de ea, pentru ceasul întunericului care va veni foarte curând.

S-a visat pământ de soare, pământ de stele, pământ de  ape, pământul lunii, pământ de lut, pământ de carne şi duh. Pământ însufleţit de Duh de Poezie. Duh de cuvânt. Duhul secundei grăbite. Timpul său s-a scurs pe cuvinte. „Umilind visul” cu „silabe de lacrimi”. Lumina străpunsă de pumnal, lumina lăuntrică.

„Un înger cu aripi de pământ”, acesta a fost Ronald Gasparic.

În viziunea acestui  copil teribil al Poeziei, Lumina este o Pasăre a Existenţei/ când eu nu sunt/ decât trilul ei/ în întuneric” (Definiţie).

El, tânărul imberb, „mai bătrân decât veşnicia”, cel care spune: „eu nu sunt/ decât o strălucire în întuneric” (Ce ne facem?)

Conştient de lumina pe care o radia fiinţa sa împrejur, lumina izvorâtă din sine, ca o aură pe frunte de sfânt, cea care nu se împuţinează şi nu cunoaşte întuneric, ci răzbate printre ziduri, iată cum se autodefineşte într-o scurtă schiţă de portret liric: „Poetul/ în  universul său straniu/  Corabie/ cu trup şi suflet/ şi aripi/ de eternitate”. (Umbră de rază).

Cel care a spus în chip surprinzător: „Gândul se pierde prin sânge/ Stropind viaţa cu suflet/ Iar versul îşi continuă Infinitul” (Forme).

Asemenea cuvinte sunt sortite să rămână, aşa cum a rămas în inimile şi conştiinţele contemporanilor săi, poetul: „M-am apucat într-o zi de lună/ Şi am văzut un soare mort/ De atunci în  fiecare zi îmi fac mormântul/ Îl luminez cu plante şi-i aduc jertfe./ Un soare mort înseamnă pământ/ Încep să dispar, inima mi-e ceaţă/ iar corpul o stea// Vocea îmi plânge în mâini/ Rămân pământ de soare şi/ Călăuză îmi sunt.” (Rămân pământ de soare).

Poetul se recunoaşte: „Un exilat ştiindu-şi viaţa pe de rost.// Sub cer de cer/ Un strop de univers însângerat” (Rememorări la timp zero) (Funcţie dirrac).

Absolut cutremurător e poemul Ursitoarele în care tânărul Ronald Gasparic, conştient parcă de tragismul destinului său frânt, spune: „Un suflet trist se aşterne pe pleoape./ Ce soartă cumplită mi-au spus ursitoarele./ Ce chin născut cu mine!// Voi străbate lumea aceasta infinită/ Căci nemuritoarele gânduri/ Îmi beau sângele cosmic.// Sunt lacrima planetei ce curge din ochi de stele/ Prelinsă de obrajii codrilor ce se închid când dorm/ Şi mort, mă voi naşte din pământul meu de pământ// Bătrân, voi rătăci căutându-mi sfârşitul/ Strigându-mi în somn ursitoarele/ Voi râde scăpat dintre ele, murind în trecut.” Un  alt poem-oglindă, la fel de edificator prin luciditatea şi directeţea lui este Eu: „În trei puncte stătea sprijinit/ Sufletul meu/ A căzut o stea/ Şi a mai rămas agăţat în  două puncte/ Sufletul meu./ A mai căzut o stea/ Şi am rămas aproape eu./ Iar când se va stinge/ Ultima fărâmă de iubire/ Sufletul meu va zbura.” De remarcat seninătatea, neîncrâncenarea tânărului care vorbeşte despre moarte la fel de firesc  ca despre naştere.

Ca şi Pablo Neruda,  Ronald Gasparic a simţit ispita de „a fi un om infinit”. Şi într-adevăr, poezia lui, trimisă ca un arc în infinit este expresia unor victorii şi înfrângeri care fac din om raţiunea de a fi a universului.

Zguduitoare în  perspectiva destinului frânt nepermis de curând, sunt poemele acestui tânăr, prevestind, nu o dată, sfârşitul prematur: „Dragostea mea, gând de lebădă/ Înger născut pentru a sfârşi/ Dintr-un răsărit de soare în raza de lună/ vers împlinit în ideea morţii ce va fi” (***).

Cât de limpede răsare ideea aceasta, precum  şi aceea a împlinirii prin creaţie. Creaţie în care viaţa poetului – şi s-a vădit din plin acest lucru – se prelungeşte într-o alonjă subtilă, într-un viitor care nu-şi îngăduie să uite trecutul. Prezent nu există. Doar aceste delimitări convenţionale – trecut-viitor, în are alunecă, precum butucul pe scoc, ultimul rest, puţinul atât de preţios, nestemat are a rămas în amintire, în carne în sufletul  celor care l-au cunoscut şi iubit, al celor care s-au bucurat de prezenţa, vai!  atât de fugitivă  a sa, în această lume!

Pentru ceilalţi – descoperirea unui poet autentic, sensibil, intuitiv, exersat, în care naturalul, firescul era la el acasă, un copil teribil al Poeziei, aşa cum am mai spus. Dar trebuia oare să fie străpuns ca de un vârf de silex – pentru a afla acest lucru? E greu de făcut speculaţii şi prognosticuri, la ce nivel ar fi ajuns.  A fost comparat adeseori cu Labiş, prin tragismul destinului şi vârsta – aceeaşi  – la care şi-au luat amândoi rămas bun de la viaţă. De talia cui ar fi ajuns, dacă drumul său nu s-ar fi curmat atât de brusc, nu poate şti nimeni. Ori, mai bine, să gândim că, trăind, şi-ar fi depăşit cu mult, propria sa înălţime spirituală. Cel mai sigur este că, demersul său în poezie, ar fi fost singular, cu totul original, sedimentându-şi o operă durabilă, profundă, menită oricărui dicţionar al literaturii române şi universale.

Nu e de mirare, aşadar, că Ronald Gasparic îşi scria, încă de la primele poeme, scrijelate pe aluatul de suflet, drumul, ca un crug al stelei, înălţându-se în căderea sa: „În noaptea nefiinţei/ Când moartea se recreează din viaţă/ Mă-nstrăinez de pământ/ Învolburat de existenţă/ Urmând înspăimântat/ Doar timpul despărţit de spaţiu.” (Drum).

Aproape cu teamă citesc şi mă-nfior, cât de clar avea viziunea morţii acest copil nepereche: „Cândva îmi veţi striga numele/ Şi eu nu voi răspunde decât cu fiinţa mea,/ Pe care nu o  veţi mai simţi, ci doar înţelege./ Cândva vă voi striga eu, dar atunci nu voi fi/ Decât ecoul strigătului vostru.// Poate odată veţi înţelege că nimeni nu/ m-a trăit şi nu m-a omorât./ Poate odată veţi înţelege că numele/ pe care l-aţi strigat e semnul durerii/ şi al fericirii, e semnul   trăirii mele/ dincolo de dimineţi şi înainte de apusuri.// Numai atunci mă veţi iubi şi numai atunci/ va exista pentru voi trăirea mea pe pământ.” (Numele).

Cum e şi firesc, poetul iubea viaţa (şi cum altfel?) până la durere, până mi presus de propria fiinţă: „Am înţeles întotdeauna/ că pentru a simţi iubirea/ trebuie s-o iubeşti.// Şi pentru asta/ viaţa are mai puţin sens/ decât iubirea.// Eu iubesc şi voi iubi mereu/ atât de mult încât acum/ nu mai trăiesc.” (Iubire).

Cel ce-şi cerea, cu doar un an înainte de plecarea sa, „dreptul de a dăinui”, care făcea „un  apel la veşnicie”, solicitând circumstanţe atenuante, ajuns în faţa „juraţilor nemuririi”, aducând „ca singur alibi/ al existenţei mele pe pământ/ viaţa” (Apel), tânărul poet, căzut în Universul oblic, al cărui verb fundamental a fost verbul  A FI, în diferitele sale ipostaze, moduri, timpuri, persoane şi sinonimele lui A FI,  A EXISTA, A SE  AFLA, A SE GĂSI, A DĂINUI.

A  doua secvenţă a volumului, intitulată Universul oblic, are ca moto:  „Doamne Dumnezeule,/ nu mă lăsa să-Ţi fiu neînţeles/ Doamne Dumnezeule,/ nu mă lăsa să-mi fii neînţeles”.

Şi în timp ce: „Cuvântul sărută mâna poetului”, el spune: „Eternitatea mă salută/ În fiecare dimineaţă a sfârşitului/ Picătura din ploaia de stele/ Învăluind absurdul în  speranţă./ Încerc să dau definiţia/ Divinităţii mele negrăite/ Pe apusul gândului de umbră.” (Gând despre ideea de sine).

Şi aceste versuri care ar putea lăsa perplex pe oricare cititor, prin  stranietatea lor:  „Eu,/ Acceptând/ Moartea desăvârşită/ În schimbul/ unei vieţi/…nemurindu-mă” (***).

Şi iată cât de frumos se autodefineşte poetul: „un înger cu aripi de pământ” în poemul: Între nord şi neplâns (II): „Am cântat iarba  prin rouă/ Ce pusese stăpânire pe dorul din mine/ Şi sufletul meu mi se curbase/ Asemenea unui spaţiu plâns.// Pe afară mi-aleargă fără trup/ sufletul tău/ Îngândurat că nu-s decât/ Un înger cu aripi de pământ”.

În câte ipostaze nu-l întâlnim de-a lungul volumului! „Eu, cerşetor la porţile Cerului/ îmi voi rupe sufletul de la gură/ Împărţindu-l/ între razele tale botezate pe pământ” (Pe chipul tău).

Poetul s-a vrut un emul al lui Nichita, după cum mărturiseşte în  Imagini, 2: „V. Nichita, nimeni altul, nimeni altul/ nu-i nemărginire/ singur”.

Dar şi poemul Desnuda, „Atunci când te dezbraci/ De umbra amintirilor/ Şi amintirea mea/ Te îmbrăţişează ca şi cum/ Amândoi ne-am fi născut/ Din acelaşi izvor de pământ./ Te sărută imaginea mea/ Pe tine nefiindă/  În sfera ce cu tine/ Pe tine te cuprinde.”

Şi parcă din adâncul de dincolo, poetul ne vorbeşte, nouă, celor rămaşi, vai! să-i rostim ultimele cuvinte: „Credeam în pasărea oarbă a tinereţii/ Reuşind cu totul să mă desprind/ Am văzut moartea cu ajutorul morţii/ Am murit totuşi încă sunt viu/ Cât timp nu sunt distrus total/ Materia a luat locul la altă parte/ Am omorât această pasăre ca să schimb/ Am omorât-o, am întrecut-o dar nu am/ reuşit s-o elimin./ A rămas moartă dar totuşi a rămas/ Poţi să mori dar tu rămâi  iar ea dispare./ Oare totul este infinit?/ Ar însemna să fim şi  noi infiniţi cu/  o mică pauză ca să reuşim să consumăm/ ceea ce am creat/ Cobor scările şi am ajuns de unde am plecat./ De la naştere am pornit sub naştere am ajuns/ M-am născut din nou din nou dar acum sunt născut mort./ Am iubit o floare dar ea era fără miros/ O floare frumoasă dar nemuritoare la fel ca mine/ Eu rămân altfel decât sunt/ Ea rămâne la fel cum e. Ne asemănăm/ eu prin suflet iar ea prin frumuseţe.” (Bilanţul de naşteri).

Ori, altă oară: „Şi încă străpuns/ de blestemul întregirii//…// Şi chiar moartea de voi fi/ În viaţa vremii/ Voi învia şi voi săruta/ întâmplarea” (Mereu aceiaşi).

Poezia de dragoste îşi găseşte o expresie fericită la acest tânăr poet: „Găsită-ntr-un căuş ce s-a golit de trai/ Iubito, te păstrez în vatra de cuvinte/ Şi dacă poţi să mai rămâi când nu mă ai/ Să nu mă blestemi că te am în minte” (Şoapte).

Dar chiar şi în poemul de dragoste persistă o stranietate, dincolo de realul-imaginar, ceva unic şi crud şi sfânt şi deosebit de dureros în esenţă: „Fata aceea  plecase când ajunse la capăt/ Şi se întoarse şi iar plecase/ Fata aceea era foarte frumoasă/ Şi nici nu alerga ci mergea foarte încet/ foarte încet/ Şi capul în faţă-i era plecat/ nu foarte plecat/ Şi poate trăia fata aceea/ dar foarte încet// (…) Ea – de câţiva ani de când murise/ Şi eu câţiva ani de când mă născusem/ Şi cum diferenţa de ani era mică/ ne-am căsătorit/ Şi poate că trăiam fericiţi/ Dacă  ne vedeam măcar o dată/ O singură dată// Eram fericiţi, prea fericiţi/ Pentru anotimpul în care trăiam/ Se întâmpla prima dată,/ Acest anotimp nu-l ştiam/ Nici la poli nici la ecuator/ Nu-l întâlnisem// Şi eram foarte fericiţi/ Căci nu era nici prea cald/ Nici prea multe umbre/ Aveam doar puţină emoţie/ Pentru că nici locul, nici anotimpul/ în care trăiam/ Nu-l cunoşteam// Plecase de mult de foarte mult timp/ O uitasem aproape/ Cu toate acestea în fiecare zi ea intra/ La mine în casă/ Dar ea nu mă vedea, şi nici n-o vedeam/ Plecase de mult de foarte mult timp/ O uitasem aproape/ Dar ea venea la mine acasă/ şi ne iubeam şi visam”[Fata aceea].

Un ciclu intitulat Ţara magicienilor ne poartă spre un ţinut în care, aşa cum spune titlul, se întâmplă lucruri nemaivăzute: „În ţara magicienilor totul se vindea/ Unul îşi vindea respirarea sa de zeci de ani/ Pentru a nu mai simţi aerul aceleiaşi vieţi./ Altul îşi vindea privirea, iar altul atingerea pe pământ/ Memoria, visele erau de vânzare.// Cineva îşi vindea temperatura mâinilor,/ Pielea înfiorată a sufletului care adia ca vântul/ Suflet pe care l-am cunoscut sau pe care am vrut să-l cunosc.// Şi atunci am văzut sufletul meu/ Rătăcind acolo unde adia sufletul său/ Atunci respirarea mea nu mai exista/ Şi nici privirea şi nici atingerea ei pe pământ.” (În ţara magicienilor I).

Se pare că acest tărâm este cel al copilăriei, al suavităţilor de care nu s-a rupt încă definitiv: „Magicienii aveau degetele întinse în imaginea gândului/ meu/ Pentru a prinde răceala nopţii în care m-am născut./ Acolo au fost dimineţile în care plângeam stâncile roase/ de valuri/ Aşa cum lacrimile rodeau stâncile obrajilor mei/ Iar lacrimile mele erau ca marea,/ Eu născându-mă din nou, în răceala nopţii/ Unde magicienii aveau degetele întinse în imaginea/ gândului meu.” (În ţara magicienilor 3).

Ronald Gasparic a crezut în Cuvânt, în Poezia care s-a dovedit raţiunea existenţei sale: „Aşteptaţi până se va scrie/ ultima poezie a lumii/ şi atunci,/ doar atunci/ ascultaţi/ bătăile aripilor/ unui fluture” (Niciodată). Bătăi care, iată, spune Ronald, „bat odată cu inima./ Să nu ascultaţi niciodată/ bătăile aripilor unui fluture/ pentru că el/ ca şi mine/ caută lumina/ până când/ până când/ aripile lui/ se vor cuibări în falduri/ ca o inimă curbată în falduri/ într-o secundă de profeţie” (Niciodată).

Şi, în altă poezie – filiaţia faţă de Nichita Stănescu este evidentă: „Nu lăsaţi lacrimile să cadă/ pe poeziile poetului/ pentru că el,/ poetul,/ va crede că poeziile plâng/ iar poeziile,/ poeziile poetului/ nu plâng niciodată” (Nu lăsaţi).

Iar altă dată, despre misiunea profetică a poetului, Ronald Gasparic scrie: „Între aripa unui poet şi pământ/ toate poeziile se vor scrie/ se scriu/ pentru că/ poetul e un profet./ Astfel, dacă va ninge,/ Se va spune că fluturele şi poetul/ n-au murit,/ pentru ca/ zborurile lor de fluture,/ poeziile lor de poet/ să rămână/ eterne în veşnicia lor,/ veşnice în eternitatea lor.” (Astfel, dacă va ninge).

Motivul fluturelui este foarte frecvent în lirica lui Ronald Gasparic şi nu e de mirare, căci el simbolizează frumuseţea, fecunditatea, zborul  dar şi efemeritatea existenţei.

Fluturele este asociat însă cu poetul care polenizează cuvintele din care vor ieşi mai târziu, flori proaspete, înmiresmate, ce-l vor atrage cu parfumul lor.

Unele poeme par un strigăt de împotrivire în faţa implacabilei condiţii omeneşti, supusă degradării, decrepitudinii şi morţii. Este un fel de simbioză între zăpadă, fluture şi poezie, artistic redată în câteva poeme:  „Afară ninge/ Şi fluturii,/ Şi fluturii/ cu aripile lor plutitoare/ n-au murit./ Ei nu mor niciodată când ninge/ pentru că undeva prin ninsoare trebuie să existe/ o lampă arzând/ unde fluturii,/ unde fluturii/ să-şi usuce/ aripile lor plutitoare.” (Aripile lor plutitoare). Şi în alt poem: „Un fluture/ a atins cu aripa lui/ un copac, un pământ şi o stea/ şi fiecare cuvânta/ cu un singur cuvânt,/ doar cu un singur cuvânt/ cu limba lor de/ copac,/ pământ/ şi stea/ în limba lor de/ copac,/ pământ/ şi stea./ Printre cele cinci degete de poet,/ printre cele două aripi de fluture/ ecoul zăpezii/ căzând,/ ningând/ se strecoară în lumea misterelor,/ în  lumea misterelor/ acolo unde există/ zăpada, fluturele şi poezia.” (Zăpada, fluturele şi poezia).

Toată lirica lui Roland Gasparic se învârte, firesc, între starea de dinainte de naştere, de după naştere şi  starea de murire. „Acolo unde jos este hotărârea de a mă naşte/ Cu degetele mâinilor desfăcute/ Pline de noroiul pruncului ce-am fost,/ Neştiind că ploaia nicicând nu-mi va inunda/ lacrimile plânsului meu.// Acolo jos eşti tu plângândă/ Ca o fereastră udă de ploaia/ Ce pâlpâia în spatele umbrei mele/ Acolo jos eşti tu/ O vară apusă odată cu răsăritul,/ Iubind universul atât de oblic/ Ce m-a adus la tine/ Pe mine cel care n-a ştiut  niciodată/ Că ploaia nu-mi va uda nicicând/ Lacrimile plânsului meu.” (Universul oblic).

Ronald Gasparic se declară la un moment dat un „trudabur al nimănui”

Poemul Primăvara mâhnită a toamnei, „-Primăvară mâhnită a toamnei,/ Astăzi nu mai cântăm şi nu mai dansăm/Odată cu aripile crescute în ochi,/ Şi tot astăzi trebuind să murim/ Cu două anotimpuri ale vieţii de a fi/ Cu două anotimpuri ale existenţei de a vieţui.// -Primăvară mâhnită a toamnei,/ Nu-mi este frică de crengile copacilor tăi înalţi./ Zburând voi atinge norii,/ Şi ştii de ce?/ Pentru că sunt un trubadur al nimănui/ Pe întinsul glaciaţiunii atât de uscate.//-Primăvară mâhnită a toamnei,/ Eşti zeul naturii existente/ Iar eu doar acela care te iubesc.”

Sentimentul religios al poetului transpare în cele mai multe poeme: „M-am retras pe Pământ/ Între nisipul pe care îl simt între degete,/ Şi steaua pe care o aud strigându-mă.// M-am retras pe Pământ, pieritor al durerii/ Şi nu în Sinele meu pentru că astfel/ Nu mai aveam nimic de sacrificat,/ Iar privindu-Te, Doamne, ca pe cineva minunat,/ N-aveam să-mi plâng niciodată fiinţa, spunându-Ţi:// -Nu există loc pe Pământ în care/ Să nu-ţi iubesc Sinele prin care/ Eu am putut exista.” (Pământul).

În alt superb poem Nonrugăciune, care, de fapt, este o chemare către Înalt, Ronald Gasparic spune: „Mi-am rupt sufletul de la gură/ Ca să-l împart cu tine pământ/ Cerşetor la porţile cerului/ Marele Liber ale cărui sclave/ -Albastre stele de tristeţe- / Dezbrăcate de falsele podoabe/ Ale luminii provizorii/ Păstrează dorul veşnic al strălucirii/ Din botezul naşterii de raze.// Sărman dezrădăcinat al nemărginirii/ În care ochii ţi-au săpat răni de rugă/ Şi printre pierdute nefiinţe amorfe/ Încerci să-ţi întreci propria-ţi tălmăcire/ Micimea ta obsesie a măririi mele/ Îmi spulberă trupul/ Pe scurte cărări de himere/ Viaţa se duce cu drumuri de stele.”

De asemenea, în poemul Iluminat I, iese în evidenţă sentimentul religios.

O suită de poeme de dragoste dau mărturie că poetul a trăit plenar, a iubit, a suferit, a trecut prin toate coridoarele dragostei:  Banca de pe ţărmul iubirii; Vedere-Revedere; Iubito, Îmbrăţişarea; Fericirea ş.a.

„Iubită e dragostea pe care am iubit-o” – spune Ronald Gasparic. Cum altădată, cu opt secole în urmă, Sfântul Francisc de Assisi a spus: „Şi mult trebuie iubită  Iubirea Aceluia care ne-a iubit”; şi care se lamenta deseori: „Iubirea nu e de ajuns iubită!”.

„Întâi am avut o singură aripă care îmi crescuse deasupra/ ochilor/ Şi ochii mei au zburat mai sus decât vedeam/ Apoi o altă aripă despărţindu-mi gleznele/ Învăţându-mă să alerg mai repede ca trupul,/ Mi-am dorit aripi pentru fiecare parte a Sinelui meu.// …// Le-am strigat şi le-am implorat până când/ Una din aripi mi-a strâns mâinile atât de strâns/ Încât am simţit durerea strigătului şi a implorării.//…// Numele meu a fost rostit pentru a se naşte/ Numele meu l-am rostit  pentru a-l naşte.//…// Deasupra mea a nins cu fulgi negri/ Iar zăpada din jurul meu a fost neagră./ Cea mai frumoasă culoare mi-a fost hărăzită/ Iubind-o, pentru că numai iubind culoarea dragostei,/ Iubeşti soarta ce-ţi sărută naşterea,/ Apoi viaţa, apoi moartea.” (Povestea vieţii mele).

Un poem amplu în care se relevă sentimentul cosmic este Corul întregului univers, în care viziunea poetului este că omul se confundă cu pământul, într-o simbioză specifică,  fiecare trăind destinul celuilalt: „Eu şi pământul am început să trăim/ Fiecare prin destinul celuilalt, iubindu-ne/ Prin Cerul care ne acoperea inima  noastră,/ Inimă de Om sau de Pământ, aplecată sub Cer.” E vorba aici de o entropie Pământ-Om-Cer, legaţi unul de celălalt, fără putinţă de separare.

Şi mai bine reiese această entropie  pe parcursul poemului, în versurile următoare: „Atunci am spus:/-dacă Cerul e jos eu sunt Cer/-dacă Omul e sus eu sunt Om,/ Atunci Pământule,tu Pământule ai spus:/  -dacă Cerul e jos eu sunt Cer/ -dacă Pământul e sus eu sunt Pământ/ Şi am strigat amândoi:/ -Cer bogat în stele, stea bogată în ceruri,/ Lasă-ne să ne creăm secole/ Scufundate în Florile Pustiului ce suntem,/ Lasă-ne să ne numărăm secundele prin tăcere/ Pentru a mai câştiga măcar o clipă din veşnicia ta de Cer.” (Corul întregului univers).

Sau în aceste versuri: „Cu carnea în trupul meu de Om, cu pământul în trupul tău/ de Pământ/ Am murmurat şoapta poeziei noastre:/ Ce folos că-n vers/ Toamna umblă în trupurile noastre/ Ca într-o undă de pământ/ Pentru o clipă de repaus/ A cosmosului ce sunt/ Mai departe de moarte/ şi prea aproape cu-a fi.” (Corul întregului univers).

Poemul vieţii lui, cântat de Corul întregului Univers este deosebit de răscolitor: „-Vorbeşte măcar o dată despre tine Cerule,/ Cântă măcar o dată despre mine, Cor al întregului Univers,//-Despre mine cânt, pentru că eu nu sunt decât vocile/ Morţilor înălţaţi în Univers;/ Iar tu Om nu eşti primul vieţuitor/ Şi nici primul muritor,/ Lasă-mă să cânt, lasă-mă să cânt poemul vieţii tale/ Poemul Universului unic pe care ţi l-am creat.// Eu şi pământul meu pe urmele întoarse de Cer/ Am văzut gândul fugind pe trepte de timp/ În spaţiul ce-l înconjur, dilatându-se de lângă amintiri.// Şi astfel am prins trecutul, prezentul şi viitorul/ În cea mai frumoasă/ Poezie de dragoste/ Oferită/ Imposibilului.// Şi am fost atât de plecat/ Încât plecarea existentă în mine/ Mă recunoaşte pe mine/

Cântând acum în Corul întregului Univers/ Pentru alt muritor/ Poate mai puţin tânăr/ ca mine.”

Rareori mi-a fost dat să descopăr o viziune mai profundă a cosmosului, ca în acest poem filozofic.

Personaj central – Cerul – este preponderent în lirica lui Ronald Gasparic. Iar omul – fragment de Univers trăieşte cu  strania nevoinţă de a se reîntoarce din întregul din care a fost smuls prin  naştere.

Această viziune cosmică apare de mai multe ori în poemul Imagini din memorie, poem remarcabil prin profunzimea ideilor şi a trăirilor. Şi aici se mai naşte o idee notabilă: aceea a descoperirii Eului în universul numit Universul Copil, precum şi universul îndepărtat numit Universul Oglindă.

În ultima parte: Bătrân de-atâta copilărie pierdută – sunt preponderente poeziile de dragoste, dar şi cele filosofico-meditative asupra sinelui şi asupra vieţii şi morţii, a rostului omului în Univers: „Se-ntâmplă/ Să fiu/ Şansa oferită/ de eternitate” (***) – spune Ronald Gasparic.

Şi într-adevăr, şansa lui este de a dăinui.

În Apă topindă poetul spune: „Destinul e singur iar cerul tot/ cerne singurătatea Eului meu”.

În Strofă pentru Iisus Ronald Gasparic reliefează altă idee notabilă: aceea a jertfei de sine-n creaţie: „Egalitatea răstignirii cu versul – această/ Nestructurată moarte”.

O stranie idee a dedublării se regăseşte în poemul Pasăre Phoenix, întoarce-te!: „Astăzi am fost eu./ Şi eu cu mine am trecut pe lângă voi./ Eu, învăluit în umbra-mi prevestindu-mă”.

Numeroase poeme în proză precum: Gloata, Meşterul Manole, Pasăre Phoenix, întoarce-te!; Apă topindă; Imagini din memorie – sunt pretexte pentru a expune gândul picurat în strofe. O altfel de interpretare a baladei argeşene – foarte originală se află în Meşterul Manole.

Iar în poemul Şi eu, nimeni… poetul spune: „Şi eu nimeni/ trăind etern/ Cu moarte şi istorie/ Cu naştere şi eternitate/ Prevestindu-mi viitorul imposibil/ Copil de atâta bătrâneţe pierdută/ Recreându-mă din razele/ Incertitudinii/ Şi-mpodobit cu gândul,/ Eu, învăluit în umbră-mi.”

Ronald Gasparic a reuşit, aşa cum a spus Monica Lovinescu în scrisoarea către tatăl poetului, datată Paris, 28 septembrie 1996, „o supravieţuire prin operă şi legându-i numele, prin concursul de poezie, de generaţia poetică în care ar fi trebuit să i se afirme harul”.

În dialogul său cu eternitatea, Ronald Gasparic ne trimite semnale binevoitoare, transpuse liric şi e în stare,  chiar şi după plecarea sa, să ne tulbure sufletul, semn  că lirica sa remarcabilă îi va prelungi, aşa cum şi-a dorit, existenţa.

Volumul postum beneficiază de girul unor importante personalităţi ale literaturii române, Cezar Ivănescu şi Vasile Andru care i-au scris cele două prefeţe şi de un aparat critic generos, cu anexe, în care semnează: Vasile Andru, Cezar Ivănescu, Nicolae Turtureanu, Athena Bondoc-Teognoste, Liana Buligan, Ioan Holban,  Costin Tuchilă, Ion Murgeanu Radu Cernătescu, Doina Todorovici,  Alex. Ştefănescu, toate aceste referinţe apărând în presa literară a vremii.

La Brăila se organizează Festivalul-concurs româno-canadian „Ronald Gasparic, la care participă concurenţi şi personalităţi din lumea întreagă. De asemenea, dovadă a popularităţii de care se bucură acest tânăr poet în lume, sunt serile de poezie organizate în memoria lui în Canada şi în ţară.

Se cuvine să-i dăm şi noi cinstea  pe care o merită.

„Nu e greu să mori. E greu să trăiesc mort. Şi eu dacă nu scriu, mor” – aşa scria Pavel Dan, autorul cărţii „Urcan Bărânul” – un alt mit tragic al literaturii române, mort la 30 de ani, cuvinte ce i s-ar putea atribui şi lui Ronald Gasparic. Dar el a  trăit şi trăieşte în inimile noastre, prin tot ce a scris şi ne-a lăsat,  cărţi care astăzi, graţie unor personalităţi binevoitoare ale culturii româneşti, ne sunt puse la dispoziţie, împreună cu un bogat material bio-bibliografic.

Înconjurat de acea aură tragică specifică  celor plecaţi prea devreme, poetul Ronald Gasparic ne-a lăsat în  auz, precum Micul Prinţ, râsul fără de seamăn pe lume al stelelor şi, când vom privi la ele, uimiţi, vom ghici, negreşit, pe  care din ele s-a strămutat, pentru un timp sau pentru o veşnicie.
Galaţi, 4 septembrie 2008

CEZARINA ADAMESCU