Monica Sumalan: „Opal“

A fost freamătul vântului care alina iarba arsă de  soarele verii.

În suflet primeai speranţa şi odată cu ea binecuvântarea  unui moment suprem. Ai iubit si mai iubeşti încă cu buze presărate de rouă, atâtea zile din calendar primăveri  în care verdele se împletea cu  gândul naturii.

Mai iubeşti încă, iar pasiunea  pare sa nu fi dispărut. Viaţa pe care o trăieşti ţi-a dăruit atâtea clipe şi atâtea amintiri.

Ai trăit şi ochii  tai au lăcrimat in exil.

Iubeşti chipul unui înger care te veghează. O floare de opal  străluceşte, petala ei iţi mângâie chipul,

El e undeva unde nu există timp, undeva unde regretul e o iluzie, undeva unde  speranţa are sens.

Nu te opri  din surâsul tău, nu renunţa la  iubire ,nu îmbrăţişa deznădejdea. Totul te clădeşte pe dinăuntru, într-o zidire  care seamănă cu o catedrală

Sufletul tău se  cufundă în contemplaţie, sufletul tău  schingiuit  are puterea sublimă a renaşterii.

Undeva  timpul îşi priveşte oglindirea, undeva o apă curgătoare  suspină printre pietrele ei, un gând  răzbate din nefiinţă.

Iubeşti mai iubeşti încă  pe boltă stelele se aprind într-un dans feciorelnic, înserarea  durează atât de puţin.

A fost iubire, a fost amintirea unei  clipe senine, bătaia unei inimi  firave, lacrima  unei stele  care plânge. Un chip  al florii albastre săgetate de tristeţe, de trecerea ei  prin această lume.

MONICA SUMALAN