Ioan Stoenică: „Goana după sânge“

Camera aceea era prea mare pentru a o cuprinde cu vederea, dar asta nu îi oprea să o admire deseori de acolo de sus, de la locul lor preferat… Stăteau pe colţul acela de dulap şi priveau oamenii întrând şi ieşind din cameră, vedeau copiii jucându-se pe sub masă şi pe alţii ca şi ei aşteptând seara…

Ei mereu fuseseră mai retraşi. Ceilalţi îi invitau să zboare împreună la masa, dar ei preferau să facă asta singuri… Învăţaseră că uneori e mai bine să stea ascunşi şi să aştepte, decât să se arunce înainte către o cină care de multe ori se termina tragic… Toţi ceilalţi zburau mereu, la treabă, la joacă, la masă, zburau… Zborul era cel mai eficient şi mai folosit mijloc de deplasare pentru cei ca ei. Dar ei erau altfel…

Privind oamenii cu mersul lor gingaş, văzându-i cum se mişcă atât de uşor folosindu-şi doar picioarele, cei doi ajunseseră să iubească ideea de mers… Astfel încât, datorită unei voinţe ce altora le părea nebunie, schimbară într-o zi zborul pe mers. Atingându-şi uşor aripile, se lăsau în jos către podea, şi mergeau… Nu des, căci oamenii erau periculoşi, dar poate asta era ceea ce-i făcuse să se schimbe… În timp ce alţii zburau banal de colo colo atrăgând perniţe aruncate de oameni să-i ucidă, ei doi învăţaseră să evite asta… Şi, aşa cum printre oameni găseai câţiva nebuni îndrăgostiţi care să zboare, aşa erau ei singurii ţânţari care să meargă… Poate faptul că se iubeau aşa mult le dăduse picioare, în timp ce alţii aveau doar aripi, sau poate faptul că acest mod de deplasare era mai puţin periculos, cert e că amândoi erau fascinaţi de mers… şi unul de celălalt…

Noaptea stăteau la locul lor şi ascultau… Când oamenii adormeau, începeau să meargă încet pe uşa dulapului până la podea… apoi traversau covorul acoperit de praf şi după multe minute ajungeau lângă pat… Tot timpul ăsta îi auzeau pe ceilalţi zburând, şi sunetul aripilor lor devenea periculos noaptea… Dar cei mai mulţi nu ştiau asta… se aruncau la atac dornici de sânge, şi de multe ori se auzea acel sunet macabru… Sunetul de palmă pe obraz, sunet ce anunţa moartea… Jap! Încă o victimă a cinei… Uneori mureau mulţi într-o singură noapte, căci zgomotul produs de aripile lor transforma zborul în pericol…

Ajunşi sus pe marginea patului, ei doi mai aşteptau o vreme… Priveau în întuneric umbrele lungi create de un bec ce lumina de-afară, şi-apoi se pregăteau de masă… Deşi mersul îi aducea pe corpul cinei fără să-i dea de gol, pericolul exista oricând, deci orice masă ar fi putut să fie ultima pentru unul din ei sau pentru amândoi… Atâta timp cât erau împreună însă, nimic nu mai conta…

Se atingeau uşor înainte de plecare, se mângâiau şi-şi spuneau vorbe de iubire, apoi ea mânca… Doar ea, căci masculii nu mănâncă sânge… El o privea mereu cu drag ţinându-i companie, şi era gata oricând să bâzâie pentru a distrage palma ucigaşă… De aceea venea cu ea, de aceea erau nedespărţiţi… Împreună la orice bine şi rău exterioare lor, căci în ei binele strălucea datorită dragostei ce şi-o purtau… Şi-apoi plecau mergând înapoi la locul lor…

Şi cei care-i vedeau mergând râdeau, căci ţânţarii judecau deseori ceea ce era diferit de ei. În zborul lor grăbit, ei nu stăteau să analizeze mersul încet al celor doi, căci ce-ar putea cineva să-nveţe de la doi nebuni îndrăgostiţi? Ceilalţi erau grăbiţi ca să mănânce, să crească mult, să adune, să aiba ce să lase-n urmă, în timp ce ei se bucurau pe un colţ de dulap de clipa dragă ce-o trăiau, şi lumea dornică de sânge dispreţuia fericirea pură din sufletele lor… Ei nu de sânge aveau nevoie-n primul rând…

Într-o zi, oamenii din acea casă puseră în priză un aparat micuţ şi roşu… Încet de pe tavan ţânţarii începeau să cadă, fiecare singur, regretând atâtea lucruri pe care nu apucaseră să le facă, fiecare disperat în calea forţei nevăzute ce le-ncleşta aripile spre moarte… Doar ei doi zâmbeau îmbrăţişaţi, şi adormiră…

Căci nu ştii niciodată când vine vremea palmei pe obraz…

Şi te poţi stinge cu ură-n suflet şi cu-n gol, încremenit de frică,

Sau poţi de ştii cum să trăieşti, când vine vremea,

Plângând din ochi să poţi şi-atunci să mai zâmbeşti…

Căci s-aduni sânge spre păstrare să-l poţi lăsa copiilor,

Nu-ţi umple inima de soare, şi n-o va umple nici pe-a lor…

În timp ce dragostea se pare, trăind adânc în corpul lor,

Transformă aripi în picioare, şi-n mers suav al lumii zbor…

IOAN STOENICĂ, 23 feb 2008