~Mirela Nicoleta Hîncianu: Poeme noi

ELEGIA TOAMNEI
Plouă…ploaie…îngândurată, sprijin tristeţea cu podul palmei şi las ochii împăienjeniţi de focul fulgerului să-mi tune gandurile năvalnic, să umplu vidul cerului meu lipsit de albastru cu picăturile binecuvântate ale ploii.

Caldarâmul umed oglindeşte siluetele diforme ale clădirilor cenuşii cu ochi de geam pe care se preling într-o linişte solemnă, picături reci, de ploaie.

Ascult paşii striviţi pe caldarâm de oameni cenuşii cu zâmbetul spălat de ploaie într-un rictus abia vizibil.

Peisajul toamnei în care pictorul a risipit soarele pe trupul frunzelor pare împestriţat cu pete de inimă roşiatică, petece de zvâcnire pe trupul pământului.

Mi-e frig, răceala din inimă învăluie cu chipul ploii trunchiurile copacilor…

Dansez.

Ploaia îmi deschide portativul sonor al picurilor. Ascult, andante, sonata ploii şi încerc să recompun un cântec al primaverii de atunci de când soarele legăna cu raze vii, viaţa şi urca cu seva trăirii în trupuri firave de plante. Fiecare parte din caldarâmul cu piatră cubică are o rezonanţă ciudată, melodioasă, trist de melodioasă.

Elegia toamnei o cântă lacrimile cerului atât de înduioşător încât mica statuie dintr-un loc nu departe de privirea mea pare că plânge şi ochii din piatra fără viaţă par că aduc pe chip expresia melancoliei.

Vântul aduce urechilor frânturi de gânduri din marea călătorie dintotdeauna, din tot locul şi de niciunde.

O zi de toamnă în care nimic nu-i spectaculos şi totuşi fiecare tuşă de pe tabloul naturii pare că plânge nostalgia vieţii, lupta pământului cu cerul, lupta cu taina viului, firii.

Lupta dintre început şi sfârşit, ciclitatea viului sfârşeşte odată cu toamna atunci când zdrenţe palid-ruginii se depun ca un imens plasture pe obrazul pământiu al Terrei.

La mijloc nu există decât ploaia şi oamenii, fiinţe triste cu vid galben în loc de suflet şi cerul, norii care plâng pentru oameni…ca să umple golul lăsat de culoarea toamnei înaintea îmbălsămării albe a iernii.

Rânduri despre toamnă, rânduri cu toamnă. Dansul ploii, ploaie rece, îngheţul iernii şi apoi răsadurile verzi ale primăverii care alină setea pământului cu trupul lor.

De fapt, toamna plânge viaţa, iarna o zămisleşte iar primăvara reînvie inima pământului care se coace în inima macilor şi-n trupul firului de grâu.

Ciclitate…naştere-renaştere.

Cu chipul sprijinit în podul palmei privesc, fără lacrimi, cerul.

Doar răni nedefinite sângerează, alb, cerul…sunt păsările care rup orizontul în căutarea ţărilor unde renaşte viaţa.

Un cuib gol, palme cu înc-o brazdă de timp şi doi ochi cu zăpada albastră a cerului-oglindă au rămas în loc de toamnă…şi doar culoarea scursă în clepsidra timpului în trupul nisipului…

Toamna este timpul elegiilor lacustre…

_____________

MĂ ÎNTORC DE UNDE-AM PLECAT ÎN LUME
O, lume neînţeleasă!
Orbi cu ochii seci de lumină,
arcuri de curcubeu
veştejite în culoarea ruginie
a timpului trecut.
Mistere cu iz de deja-vu,
sfera imperfecţiunii umane
concentrată în bulgărele de foc
al soarelui.
Ninsoare cu fulgi de cenuşă
şi cercurile greoaie ale neputinţei.
Respir,
caut desfătarea liniştii.
Adorm,
strivesc sub pleoape
ultima rămăşiţă a realităţii.
în vis,
culeg din stalactite
ultima floare a inimii
de gheaţă.

Mă întorc de unde-am plecat
în lume…

_____________

MESTECĂM SECUNDE

reprimând timpul

într-o pastilă de vorbe

ronţăite într-o doară,

cântând într-o toamnă

că de fapt viaţa n-are haz

şi face caz de ne-cazul

adunării de sterpe idealuri

în locul în care mijeau

până mai departe

draperiile luminii

seci acum

de-o pată galbenă de soare…

doar gândul de a fi

mă usucă de toamnă

ca pe o frunză

fabricată din hârtie creponată,

rest la împărţirea

timpului de trăit în lume….

________________

DACĂ LITERELE

ar arde

în

crematoriul

tăcerii

aş reinventa

alfabetul

decupându-l

din inima-mi

şi aş scrie

oamenilor

pansament

pentru rănile

sângerânde

de suflet.

Aş păstra

pentru mine

doar punctul

roşu

de la capăt

de rând

s-o dăruiesc

ca început

pentru

fiecare

bucurie…

________________

UNEORI…
uneori deschid o fereastră

ca şi cum aş deschide

ochii către mine

şi nu văd decât lumini în depărtări

ale unor lumi desprinse ca filele vechi

de pe cotoare de cărţi uitate

doar sunet…doar răcoare…doar lumină

mă întorc acolo de unde am plecat în lume

străină-mi sunt şi doar crengile

mai spun o poveste de demult

pe când…mă plimbam în grădinile

cu flori deschise din irişi

şi păsări care încă nu răneau

cu aripile

albastrul cerului…

doar linişte simt cum creşte

ca pasărea cea albă

oarbă de taina zborului.

________________

SCRIU CUVINTE CU PANA RĂTĂCITĂ
a păsării albe, pedepsită de timp
în câmpul cu maci să caute
iubirea ascunsă-n corole de asfinţit.

La marginea nopţii
cos haina visului din norii
cu trup de lacrimi neplȃnse
din ţinutul zăpezilor tăcerii…

Plec tâmpla lângă trunchiul gutuiului,
acolo unde în taina visului
desluşesc doina frunzelor
îndurerate de rugina toamnei…

Suflete hoinar al meu,
nu plânge:
e doar toamnă
şi-un vis…

MIRELA NICOLETA HÎNCIANU