~Mitriţă Creţu (Mitridate) despre Valentina Becart

Gânduri de început pentru o nouă zidire în Cuvânt

În sfârşit, ideea cuprinderii într-un nou volum de versuri a creaţiei poetice, mai vechi sau mai recente, semnate de doamna Valentina Bişog – a biruit. Cum ar fi zis bătrânul cărturar: ”biruit-a gândul”. A biruit gândul curat şi proaspăt, după atâtea îndoieli de sine, ezitări.

Şi iată-i din nou acasă pe copiii spirituali, care se risipiseră fortuit prin lume. E un triumf indubitabil al slovei “alese şi culese” cu trudă şi cu migală; iar autoarea vine în întâmpinarea noastră, a cititorilor săi de ieri, de azi, -dintotdeauna-, cu ofranda unor poeme cu totul aparte.

Dorinţa vie şi neostoită a cititorilor de poezie bună şi foarte bună a mai cunoscut o împlinire; în standurile librăriilor şi în rafturile bibliotecilor se răsfaţă noul volum de versuri, concentrat într-o supermetaforă, ce devine şi titlu: „Două lacrimi de cer….”.

Înveşmântate în ţinuta de gală a modernităţii, poemele Valentinei Bişog îşi permit uneori, după ruperi abrupte de ritm, volute originale prin clasicism şi se revarsă torenţial în matca apelor încă învolburate ale postmodernismului. Acest ”parcurs” generează el însuşi identitatea creaţiei. Este, poate, şi farmecul inconfundabil al demersului liric recunoscut de cititor.

Universul liric este populat cu teme îndeobşte întâlnite la marii clasici ai literaturii române şi universale – de fapt, la toţi poeţii lumii. Atracţia dominatoare asupra lectorului vine dintr-un fluid secret al emoţiei, care comunică şi “se comunică”. Numai ajunse la rădăcina zidirii poetice, sentimentele se coagulează în mărturisiri descătuşate, făcute în faţa unui confident suprem, câmpul imaculat al fiecărei pagini nescrise încă.

În versuri precum cele ale poemului „Străină ţară-mi eşti”, dar şi în altele, răzbat ecouri ale cântecului de jale, de la doină la bocet, un simţământ al desţărării, accente de litanie, care duc cu gândul la Plângerile psalmistului:

„Chiar de-s pribeag… prin locuri neştiute,

Pe mâini străine-nicicând-

Eu nu pot să te dau!

O, Românie!”

Abisurile sufleteşti, descoperite la vreme de o critică atentă, în poezia feministă a unei Magda Isanos, Maria Banuş şi Ileana Mălăncioiu, dar nu numai, sunt repere definitorii şi în volumul supus  aici „analizei”.

Arderile „de tot” se regăsesc ca un leitmotiv în unele poeme de dragoste visată, dar şi în accentele unei senzualităţi fruste.

„De-ai şti cum inima-mi cântă-

Gândindu-mă la ceasul „acela” de taină!

Tu eşti lumina nopţii mele

De singurătate…

Izvorul de apă vie-

La care-mi potolesc „setea de dragoste”,

Raza de bucurie reaprinsă…

în dosul unei lacrimi.”

(Scrisoare)

Marea Trecere se face cu detaşare şi discreţie, ca pentru”Ultimul drum”, zestrea trecerii se rezumă la un bagaj pseudopauper, o boccea -„o basma verde de borangic”, simbolistică şi heraldică a micro/macrocosmosului personal:

„cele patru colţuri

le-am înnodat de patru ori

…………………………..

Fiecare colţ are o semnificaţie anume-

……………………………..

Voi lua bocceaua cu mine pe Ultimul Drum-

Nu se ştie niciodată când ai nevoie.

(Basmaua de borangic)

Pământul străin, plin de necunoscute, neprietenos şi arid , devine în mod miraculos pământul făgăduinţei, purtător de rod; jertfa de sine a creatorului zămisleşte două lacrimi „de cer”. Rezultă lupta contrariilor – cea dintre teluric şi astral:

„Două picături

de cer-

au limpezit retina

în care…

…s-a cuibărit lumina”

Sustrasă unor „modele”uzitate de covârşitoarea mulţime a Condeierilor, autoarea îşi scrie poemele altfel, cu „abateri” de la normă:

„Mi-am dezbrăcat hainele

Ce-aveau… dureros impregnat

izul nociv al robiei –

şi le-am zvârlit – pe ţărmul vieţii –

pregătindu-mă să trec dincolo

gol-goluţ…

fără amintiri, fără regrete.”

(Sluga)

Sluga-Spânul-Timpul este în crezul autoarei un păcălit, un netot, atitudinea vindicativă depăşeşte neantizarea prin veşnicirea  eului poetic,  prin artă.

Tradiţia formală, scriitura obişnuită n-o mai satisfac. Poeta nu se lasă sedusă de formele fără fond ale clasicismului şi neoclasicismului. I se pare potrivit ca fluxul ideatic să afluiască direct la trăirea cititorului.

În „ţara poeţilor”, stilul poetesei poartă însemne de unicat. Versul liber a devenit o libertate asumată conştient în abordarea şi subordonarea tehnicilor lirice – fir roşu al întregii creaţii.

Tratarea în maniera tributară unui orizont de aşteptare tradiţional a receptorului de mesaj poetic poate duce la aparente capcane de interpretare (de insinuare) a fondului liric. Aspectul prozastic este o escamotare a încărcăturii emoţionale şi o noutate comunicativă; numai o simplă înşiruire a titlurilor poemelor volumului picturează un conglomerat de metafore comparabile doar cu celebrele poeme într-un vers ale lui  Ion Pillat. (Suflet necântat; Pagina albă a zilei; Simfonia culorii; Lupii suri ai nopţii; Ciute albe –din inimă-mi se vor adăpa; etc)

Taine, Umbre, Stele fără nume, exploziile de lumină din „brâiele de foc” sau „Fulgerele creaţiei”, „Lacrimile de Zei” sunt numai câteva mănunchiuri de flori şi iubire, trimise mai întâi către ”O, Voi Poeţi”, de fapt, destinatar fiind îndeobşte iubitorul vorbei măiestrit dantelate.

Să-i dorim ca „Lacrimile de Cer” să se înnobileze cu veşmântul diamantin al nadirului împlinirilor poetice viitoare. Să spunem odată cu poetul: gajul suprem rămâne deocamdată un iscoditor spirit al adâncurilor – al prăpăstiilor sufleteşti, uimindu-ne pe toţi cei care o înţelegem.

Dumbrava-Lespezi,

26 noiembrie 2007

Profesor, MITRIŢĂ CREŢU (MITRIDATE)