~Mirela Nicoleta Hîncianu: Poeme

COPACUL FRÂNT DIN TRUNCHIUL DE RUGINĂ

e desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viaţa către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tample şi crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abţin –
mi-e fierul mâinii greu şi-i toamnă, în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primavara în ruga serii, plină
de-amara mea răşină şi-atunci
să îl ascult cum creşte şi vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

___________

RUGA SERII

cum ruga serii amuţi-n cuvinte
şi steaua-i grea, delirul vorbei creşte
doar munţii ning apusuri violente
şi dorm-adorm picturile rupestre
din ochiul patimirilor absente.

martir nu sunt, ci devorez, străine,

cruntele verbe-n cercuri, în cunună.
tăiate-n faguri ador doar alanine-
străpunsul cer de sabia străbună,
resuscitat în măr, dorit de-albine…

___________

EU NU REGRET CĂ TREC DANSÂND PE APĂ

Eu nu regret că trec dansând pe apă

ştiind că cinci minute nevorbite

sunt cratere de ochi ce-n mine sapă

mutând un corp cu umbre-acoperite.

Eu n-o să plâng în neştiutul codru

când, despuiat de verdele mister,

suspin în ne-ntreruptul nostru şmotru,

zăpada să ne-acopere, atât mai sper.

E albă de cuvinte, ascunsă într-un zbor

un dans aprins în ruguri de fluturi de lumină

în lume călătoare, în paşi cuminţi de dor

şi-astup în amintire un vis şi o copilă –

Azi doar cu gândul mai vorbesc, încetişor.

Deasupra e zăpadă. E albă, inocentă,

dar îngropate-n tină aşteaptă mărţişor

albeaţa neînfrântă cu ceru-mi congruentă.

___________

CUVÂNTUL CELOR DEPARTE DE ŢARĂ
Cuvântul celor departe de ţară
sapă-n pământuri fără vreo vină
să sfarme ţărâna străină,
să caute pământul cel sfânt!

Castele de nisip, ţărmuri de mare,
scoici încuiate cu lanţuri de vânt
aşa este lumea celor departe de ţară
le mătură valul, lacrimi din gând!

Oriunde în lume sunt
străini sunt şi goi de slovele-haine,
chirilice litere poartă în ei, legământ
şi graiul străbunilor în inimă-i sfânt.

Doar ceru-i albastru deasupra
la fel cum e cel de acas`
prin oglinda de lacrimă-l văd
şi sus cu aripi de păsări trimit

spre ţară, un semn alb, o adiere de vânt
veni-voi când dorul îmi sapă-n…cuvânt.

___________

PURTA-VOI RUGĂCIUNE PE-O FRUNZĂ DE MĂSLIN

În împietrirea visului cel fără de simţire

duc grelele poveri pe umerii cei doi

ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi,

de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece

iar ceaţa lumii, deasă, doar umbra o petrece.

Sunt veştejite flori pe cale şi catrene

pe foile de ziar zac ude, în zadar, de vreme.

Mustesc azi bălţile de frunzele prea terne

ce galbene un soare ucis-au în trista lor cădere.

E dezolantă, cenuşie, udă,

azi piatra caldarâmului crăpată-n urmă

de paşi ce-au vrut lumina să răsară

dar întunericul le-a-nvăluit privirea-n seară.

Mai vino, Doamne, răsai din vise seci

cu Înălţarea Ta la ceruri o lume să salvezi

de pieritoarea viaţă. Al nemuririi glas

răsună peste inimi şi-n veci nu da răgaz

tristeţea mea să fie o pildă de urmat.

Tu, Tată, luminează ochii şi către sus, ridică-i

iar pânza bucuriei din cer ţese-o cu dor

pentru aceia vii care-n pământ aşează

sămânţa Ta ce-n lume, săditu-le-ai, Tu, lor

în trupuri sau pe braţe, în minte şi-al caselor pridvor.

Ascultă-mi, Doamne, ruga şi adun-ne în dar

o coală de hârtie, albă şi scrie-ne cu jar

că doar Iubirea izbăveşte omul de arzătorul Iad.

Eu doar ascut creionul şi-o mân-aşteaptă…dar…

mă-mpiedic în cuvinte şi şchiop alerg, pribeag,

către lumina Ta, Doamne, cu îngerii de mână

şi-n palmă doar c-un rest din crezul meu

că pe pământ încă mai sunt…ca om

şi simt, O, Doamne, simt ca pe-un blestem

o inimă mai grea ca piatra şi-o lacrimă de lemn…

Nu pot să plâng că mulţi n-ar înţelege

ce-i dorul către viaţă, când suferinţa creşte

că oamenii sunt tari ca marmura cea rece

şi-atunci doar pana îngerului meu

mai slobozeşte-un vers din sufletul prea greu

că-n zori de zi speranţa încă mai răsare

soarele-l trimit pe cer din inima mea care

şi-a scris de mult menirea în pagini de destin

pribeag voi fi în lume şi-n locul meu senin

purta-voi rugăciunea pe-o frunză de măslin….

___________

FRUNZELE CAD CA O PĂRERE

Frunzele

cad ca o părere

iar toamna

a robit galbenul

pe drumuri

presărate

cu felii de soare

încolţesc în mine

sâmburii

pentru primăvara

spre care alerg

din palme cresc

fluturi de lumină

cu aripi verzi pictate

pe-un răsărit

roşu…

___________

UN FLUTURE CA O CLIPĂ DE FERICIRE
Mergeam pe drumul fărp întoarcere
din mine către lumea de dincolo.
Pe drumul nevoinţei fireşti
am găsit o clepsidră spartă.
Am luat-o în mâini.
Am încercat să o ţin…
O clipă de nisip
s-a amestecat cu sângele.
Am simţit amorţeala visului
din care m-am trezit.

Pe perna mea
mai era o urmă de nisip
a cărării ramasă
dincoace de lume.
Am privit răsăritul.

Pumnul era strâns.
Când l-am desfăcut
a zburat un fluture.
Era o clipă de fericire.
Mă chema s-o urmaresc.
O caut şi acum.
Încă…

___________

DOAR TIMPUL ŞTIE CÂND

se va putea
desena
în inima ta

tăcută
sângerie
amintire
de cândva

doar
timpul
ştie
când

Desenul degetelor

degetele
desenează
desculţe
de începuturile
gândurilor

amiaza
galbenă
a vorbelor
încrustate
pe poteca
de pietre

de la marginea
hoinarului eu
în zborul
frunzelor
de toamnă…

___________

ANA

cu mâini

făcut-am

trup din lut

şi Ana

zămislit-am

din privire

un puls

din clopot

dangăt

am trezit

şi somnul

am adus

peste

lumina

din toate

a rămas

doar

vânt…

___________

DURERI NEŞTIUTE
În cinci minute de trăire

decupez  clipe ca din file de carte.

Destinul l-am scris

cu fulgi dintr-o iarnă

când suflul m-a trimis către viaţă.

Din părere de-a fi om îngropat în secunde,

şi crescute păsări în somnul cu vise,

cu dureri neştiute şi bucurii prea ascunse

mă chem. Mă caut. Mă găsesc

la rădăcina de vorbe

crestând riduri pe trunchi de copac

cu timpul stăpân peste mine

şi-o clepsidră în care curg fire de ani.

Adorm şi adiere de vânt,

cuminte se joacă prin plete.

Destul e că floarea de mac

s-a născut în mine şi creşte.

Durerea e plină de pace,

bucuria e, dar de lumină.

Aplecată către pământ merg în lume

cu ochii spre cer şi-n palme, ţărână.

Ridic vălul tristeţii

în nori cu ploaia să plângă,

din cer peste lume,

păcate s-alunge…
___________

DOAR CLIŞEE
mă gândeam la un joc în doi
în care cărţile
sunt doar simple păreri
de dame sau regi
sau chiar cifre
ale unui joc inventat
în reláşul
dintre două secunde
de linişte
din rostirea de vorbe
fără sens.

priveam spre fereastră…
ningea cu ghimpi de lumină
prin storurile trase.

acolo, în colţ
o urmă de vin
secase în aşteptarea
celui ce plecase
prea devreme
către o altă dimineaţă
în care cărţile
erau simple personaje
din basme
uitate
într-o coajă de nucă
amară…

vântul spulbera de fapt, totul…
doar clişee…

___________

LUNA SE-MPĂRŢEA ÎN TU…ÎN EU…
când seara, luna cobora spre
faldurile diafane ale ferestrei
între noi…exista atâta aer
încât împărţeam o respiraţie
iar…

iar luna zăcea ruptă-n două
şi din firimiturile ei de la cină
hrăneam îngerii
cu stropi de ploaie,
de vânt, de furtună…

noi eram departe,
în noi
privind prin geana întunericului
cum luna…s-ampărţit
în…tu…

___________

FRAGMENT DIN VINA DE A FI…

mi-era teama ca aripa

ce mi-a rămas din vina de a fi

se va frânge

atat de tare încât să strivească

şi ultima redută din calea firii…

mi-era teamă ca va arde atât de mult

încât cenuşa iertării o voi fi pierdut-o

pe drum de ape în calea albastră

a picăturii de cer ruptă din privirea-mi

în cruntă lacrimă şi-ne-nţeles suspin.

dar…dar am privit în mine

şi am îmbălsămat amintirea

într-o cutie rămasă

vestigiu al celor spuse

cândva

şi acum

o voi păstra

să-mi şoptească, peste ani

că frunzele au fost verzi, odată

iar florile existau doar pentru mine.

am ingropat sufletul

la rădăcina vântului

să hoinărească în depărtări

până când va ajunge

la poarta eternităţii…

în…eu…

___________

CÂND STELE CAD ÎN PAŞI DE HUMĂ

Când stele cad în paşi de humă

şi se topeşte-n largul mării, luna

ascund în urmele lăsate mainile…

şi e totuna…

ca şi atunci când ar muri lumina

şi cerul ar fi doar întuneric.

Crestez cu pleoape, trist, un cântec

pe recele versant, la sud de inimă

şi dac-aş spune totul din nimic

şi chiar nimic vrând totul ca să spun

tot n-ar şti vântul şi crengile-ar fi rupte

copacului ce-mi creşte-n loc de braţe

şi ochi în două scorburi, adânci şi goi

i-aş umple cu apa cerului de-aş şti

să plâng şuvoiul de neplâns

adânc înfipt în trupul unui nor!

Dar toate au câte-un trecut

şi lasă loc de viitor

când norii plâng pe-un cer strain

şi zâmbetul mai doarme încă

pe trupul lunii în cornul arcuit a dor.

Voi, frunzelor vegheaţi desculţe

un orizont prea palid, adormit

şi nu-l mânjiţi, vă rog…cu galben

când roşul sângerează-n asfinţit…