~Const. Miu: „Andreea Popia – Azurul inimii“

Vrând să epateze – aşa cum îi este obiceiul – , în consideraţiile sale de pe coperta a IV-a a plachetei de versuri semnate de Andreea Popia – Azurul inimii, prof. dr. Tudor Opriş declamă: În corul liric al adolescenţilor Medgidiei conduşi cu măiestrie şi dăruire de profesorul Abdulea Petcu, se detaşează vocea cu inflexiuni serafice a Andreei Popia.” (s.n.). În graba sa de a evidenţia unicitatea „vocii” adolescentei, semnatarul celor trei fraze menite a certifica valoarea acesteia face o greşeală impardonabilă: oare să nu ştie Tudor Opriş că în contextul frazei, prepoziţia în e folosită greşi (în exprimând adiţiunea), când corect ar fi trebuit să apară din (prepoziţia aceasta, în context, marcând excluziunea) ?

Aşa-zişii îndrumători culturali ar trebui să aibă mai multă grijă în exprimare şi, în special, când este vorba de minime consideraţii critice, necesare pentru iniţierea cititorului în scriitura unui poet debutant. De ce spunem asta? Pentru că în a treia frază a aceluiaşi T. Opriş, am sesizat o altă greşeală, de astă dată gramaticală: „Versul aerian (adjectiv neinspirat, care dă naştere la deriziune! – n.n.) şi suplu, scriitura delicat caligrafiat, imaginile simple dar expresive (…) sporesc dimpotrivă graţia şi farmecul unei poezii autentice…” (s. n.). De reţinut că i se conferă cuvântului subliniat de noi (caligrafiat) statut de adverb, când în mod normal ar fi trebuit să fie atribut („…scriitura caligrafiată delicat…”), mai cu seamă că aşa cum apare în fraza construită de T. Opriş, în contextul ei, dă naştere la ambiguitate. Se înţelege că poeta ar fi urmărit de fapt caligrafia scriiturii, iar în acest caz ar fi fost normal să i se publice în facsimil caligrafia!

Placheta semnată de Andreea Popia (laureată a Concursului de creaţie literară ARIPI DE DOR, ediţia a II-a, mai 2007, organizat de redacţia revistei METAMORFOZE, concurs la care a obţinut Premiul I, secţiunea POEZIE) este structurată în trei secvenţe: I. Amintiri, II. Tu, III. Gânduri.

Cea mai izbutită creaţie din prima secvenţă (care îi şi dă titlul acesteia) este Amintiri. În prima parte, tonul nostalgic este suport pentru evocarea unui timp când „încă ştiam/ să râd,/ să vreau;/ să plâng…” (p. 3). Dramatismul din partea a doua a poeziei transpare din punerea în paralel (în antinomie) a componentelor temporale – trecut vs viitor : „Zâmbesc amar/ amintirii ce va să vină: / a zilei d azi, / de mâine sau/ poimâine, / a zilei când/ nu voi mai şti/ nici măcar/ să-mi amintesc.” (p. 3).

În a doua secvenţă a plachetei, găsim două creaţii, care se remarcă prin înclinaţia spre pictural, în dorinţa de a realiza portretistica partenerului: „Am încercat să te pictez, / dar pensula/ a devenit creion/ şi am început/ să scriu culori/ care îţi povesteau/ chipul.” (Lipsă de inspiraţie, p. 20). În alt loc – Chip – , uzitând de imagini vegetale, Andreea Popia realizează un portret ce relevă sensibilitatea „pictorului”: „Lumina verde din ochii tăi/ te făcea să pari/ un fir de iarbă/ într-o dimineaţă/ de primăvară/ cu soare şi rouă” (p. 26). Poezia Metamorfoze ilustrează metaforic vorbele lui Nicolae Steinhardt – „Prin alţii, spre sine!” : „M-am metamorfozat/ într-un fluture/ trist/ încercând să-ţi/ închidă ochii…/ Am păstrat în mine/ gene de frumos7 şi aripi cu soare./ Ajută-mă să devin/ Fluture!” (p. 26).

Unele creaţii din a treia secvenţă par să anunţe o nouă etapă a creaţiei Andreei Popia. Este vorba de prezenţa ironiei înţelegătoare, fie la adresa semenilor (ca în poezia Noi), fie la adresa lui homo sapiens, care în zilele noastre se consideră semizeu (ca în poezia Memento…). În prima creaţie, folosirea pluralului noi, dezvăluie falsa implicare, spre a se detaşa, prin ironie de cei a căror conştiinţă e una dubitativă: „Pictăm cu vise/ ziduri de rugăciune/ către o divinitate/ de carene îndoim/ zilnic.” (p. 45). În a doua, tonalitatea este, de astă dată, rece şi detaşată, devenind direct-acuzatoare, în final: „Nisipul clepsidrei se scurge; / timpul trece – / Uitare. / Va fi curând numai/ Tăcere. / Homo sapiens/ a uitat/ să privească/ acele ceasornicului/ şi se crede/ Veşnic.” (p. 52).

Prof. Dr. CONST. MIU