~Elena Buica: „Cutezanţa noului: literatura imobiliarului“

La prima întâlnire cu scrierile semnate Artur Silvestri despre imobiliare „Loc şi persoană – Eseuri despre geografia tainică“ apărut în anul 2008, m-am oprit un moment ca să iau distanţa cuvenită ca atunci când vrei să vezi un tablou cu atenţia sporită. Am pipăit cu ochii minţii prin conţinutul cărţii şi mă temeam că subiectul nu mi-ar putea oferi prea multă „poezie“. Dar pentru că aveam în minte cunoştinţa despre valoarea omului de cultură care şi-a pus semnătura, mi-am zis că aici trebuie să fie ceva ce nu poate încăpea în calapoadele cunoscute şi ca atare, voi întâlni cutezanţa noului. Din prima pagină am despris că asemenea gânduri au mai dat târcoale şi ălora, aşa după cum mărturiseşte autorul în capitolul introductiv intitulat: „Scurt eseu despre vorbirea „în două limbi“. Autorul ne dezvăluie: „Ani de-a rândul mulţi dintre cei care mă cunoşteau – dar care aparţineau „lumii literare“ priveau cu oarecare compasiune scrierile mele „din viaţa de afaceri“ pe care, fără măcar să le răsfoiască, le socoteau a fi ca un fel de „rătăcire“ într-o pădure obscură unde domnesc Banii şi principiile necurate. Era ca un fel de înţelegere a unei drame intelectuale trăite de un „fârtate“ de-al lor care a trebuit să îşi denatureze talentul ce i-l dăduse Dumnezeu spre a-şi câştiga pâinea într-un fel convenabil în zilele noastre atât de nesigure şi de răscolite în rădăcini. Iar mai departe: … „un intelectual respectabil îmi dădea a înţelege că, în loc să mă ocup de „mari sinteze culturale“, unde aş fi putut să dau cărţi importante, am ales să mă ocup cu „imobiliarul“. Chiar în maniera de a pronunţa acest cuvânt – care ar fi însemnat „înţelegerea cu „Viţelul de Aur“ – arată o anumită rezervă dacă nu chiar o mică intonaţie conţinând dispreţ“.

După terminarea lecturii, i-am trimis autorului următoarele însemnări:

Am bănuiala că persoanele care au văzut în scrierile semnate Artur Silvestri despre „imobiliar“ drept o scădere a exigenţelor literare s-au grăbit să îşi spună părerea fără să citească măcar cu minimum de atenţie. Se poate să fi trecut aşa de uşor peste o idee fundamentală a scrisului? Nu despre ce scrii este important, ci ceea ce spui şi cum spui. Poţi să scrii despre un ac cât se poate de mic, dar ceea ce spui să te plimbe într-un univers uriaş. Poţi să îţi alegi un subiect despre care s-au scris mii şi mii de tomuri, subiect „tocit“ prin folosinţă, cum este iubirea, să zicem, şi despre care crezi că s-a spus totul, dar ce spui şi cum spui să fie o răscolitoare lectură ce te poate urmări zile în şir.

Când am făcut primele lecturi pe această temă, am avut impresia că mă aflu în faţa unei noutăţi revelatoare…

Ce face autorul Artur Silvestri este să aştearnă în scris, cu remarcabil talent, astfel de comentarii, nu numai despre case, ci şi despre locuri şi oameni care formează un tot. Îmbină informaţia, cu esteticul, cu istoria, cu obiceiurile şi tradiţiile, cu elemente de psihologie, filosofie, folclor, literatură scrisă, sau despre ocupaţia oamenilor etc. toate într-un limbaj al scriitorului cu o cultură întinsă pe arii largi şi cu creionul exersat.

Frumuseţea acestor scrieri îşi are izvorul, tocmai în ceea ce unele persoane nu au observat: un nou mod de a vorbi despre case, ceea ce-i conferă modernitate şi originalitate, împletindu-le cu elementele de largă cultură, îmbrăcate într-o aleasă exprimare.

Am continuat însemnările despre acest gen de scrieri după ce am făcut şi lectura următorului volum apărut: „Opera non grata. Eseuri despre „geografia jafului“, ocupaţie şi neo-migratori“, 2008“.

Şi această carte mi-a făcut o mare plăcere, pentru că autorul, „nedisciplinatul intelectual“, prin scrierile sale „scoase din contingent“, a creat o nouă specie literară, care se pare, îi derutează pe unii cititori nedeprinşi cu acceptarea prea lesne a noutăţilor. Pe bună dreptate, autorul notează: „Acolo unde mulţi văd numai pricepere în a descrie în imediat şi în pragmatic există şi un strat care atârnă greu şi este cultivat cu stăruinţă, înălţând materia din contingent“.

Cu atât mai mult sunt de apreciat aceste scrieri, cu cât ele constituie un adevarat pionerat în acest domeniu. Din ele desprindem „sforţarea de a pune „ceva“ acolo unde nu se află decât superficialitate gălăgioasă, calcule din spatele uşilor închise … spirit balcanic de învârteală şi profit fără efort“.

Satisfacţia lecturii îşi are izvoarele şi în „spectacol intelectual, formula memorabilă, aptitudinea de a face din materii prea de tot pestriţe şi cu aparenţa de necompatibil, literatura“. Eu aş mai adăuga: este o literatură de profundă meditaţie, căci lumea clădirilor este „o lume palpitantă, ce pasionează ca şi un roman prin desfăşurările ei de necrezut“. Sunt eseuri care vorbesc despre societatea românească într-un limbaj şlefuit de aleasă cultură, dar coborând în înţelesurile mai adânci ale faptelor de viaţă, adevărata filosofie şi psihologie socială, prognoze istorice, sociologie culturală, o frescă a societăţii româneşti. Nu de puţine ori glasul se ridică acuzator împotriva celor care sluţesc Bucureştiul pentru mulţi, mulţi ani înainte şi locuitorii lui vor fi nevoiţi să trăiască apăsaţi de „realitatea ororilor care nu se mai modifică“, dar şi pentru că în România „s-au furat şi ouăle de sub găină“ sau împotriva celora care „şi-au creat onorabilitatea prin hoţie“.

Valoarea scrierilor este subliniată şi de „furii“ care „vizitează pe întuneric“ aceste scrieri şi apoi pleacă cu părţi substanţiale din ele, uitând să spună cui aparţin.

Eu am certitudinea că aceste scrieri vor lăsa o „dâră mai adâncă în ţărâna întotdeauna umedă a istoriei care nu ascultă de nimic“.

ELENA BUICĂ – Toronto, Canada