Serie nouă, an II, nr. 11/2008: „SĂ ÎNFLOREASCĂ O MIE DE FLORI“

• Al. Florin Ţene: „Tot ce era de spus…“,poeme în proză de Ana Moldovan
• Cezarina Adamescu: „Copiii Mariei – copiii paradisului. In memoriam: Ştefan Munteanu – spre un tărâm neştiut“
• Tania Ramon: „Netoamne“
• Anca Negru: „A respira“
• Valentina Becart: Poeme de toamnă
• Mirela Nicoleta Hîncianu: Poeme noi
• Monica Sumalan: Poeme
• Angela Baciu: „Prima seară“
• Menut Maximinian: „Între cer şi pământ“
• Liliana Alexandru: Poeme noi
• Lia-Dana Bălan: „Vanitas Vanitatum“
• Daniel Mitru: „Narcis“
• Celestin Cheran: „O viaţă de sfânt“

Al. Florin Ţene: „Tot ce era de spus…“,poeme în proză de Ana Moldovan

La început de drum în literatură,Ana Moldovan debutează cu volumul Tot ce era de spus…(Poeme în proză),cu o pstfaţă de Artur Silvestri(Naturaleţea unui element de floare sălbatică),apăruă la prestigioasa Editură Carpathia Press,2008,în colecţia Primul cuvânt.Aceasta face parte din programul generos iniţiat de scriitorul şi filozoful Artur Silvestri din cadrul ARP-Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi conţine exclusive volume de debut ale scriitorilor români,indiferent de genul în care aceştia se exprimă.Programul va continua să promoveze cărţi de debut finanţate de ARP:

Prozodia poematică,sau mai degrabă zis poeme în proză ,ale Anei Moldovan se coagulează ca un jurnal intim şi capricios,de fapt sunt clipe de timp surprinse de starea eului poetei.Sunt ,de fapt, clic-clacuri ale unui aparat de fotografiat care surprinde momentul stării inponderabile ale sufletului. Trăiri metaforice,cum spuneam ,tip jurnal al cărui personaj este eul autoarei,astfel poemele sunt o literatură de o spontaneitate de dicteu(Artur Silvestri).

În tensiunea dintre concept şi imagine,această poezie,dezvăluie în fapt,o vibraţie mai adâncă,între spirit şi mediul înconjurător:Şi aluneci încet între mătăniile acelea,prin corturi verde închis,luminate alene de două lumini triunghiulare…(Corturi verzi).Visceralul resimte cerebralitatea ca presiune convenţională:Râurile crescute flămânde de istorie,priveam apa bulversată de panica acvatică,pe cer doar tavane rupte de nori meschini ne aminteau iar(Tăcere). >>>>

Cezarina Adamescu: „Copiii Mariei – copiii paradisului. In memoriam: Ştefan Munteanu – spre un tărâm neştiut“

„Spre un tărâm neştiut” – astfel şi-a intitulat, de bună seamă în chip premonitoriu, volumul de versuri Ştefan Munteanu, cu doar câteva luni înainte de marea călătorie înspre acel meleag de neaflat decât în clipa supremă.

Sunt întâmplări care ne marchează fundamental existenţa. Sunt clipe care rămân scrijelate pe orologiu şi când îţi arunci privirea, vezi urme roşii încrustate pe acele de ceasornic.

Sunt amintiri care dor până la os, până-n măduvă, până dincolo de cuvinte, mai departe de orişice gând, străbătând spaţiul dintre un suflet şi altul aidoma, într-un micron de secundă.

Cu ce te alegi după trecere?

Cu ce rămâi după ce durerea mai aţipeşte;

Un pumn de cuvinte color strălucind în vitralii.

Un mănunchi de flori înmiresmate, a căror adiere se simte de departe.

Flori care refuză vestejirea.

Nu putem accepta murirea bobocului înainte de a înflori, înainte de a rodi şi de a face seminţe. E prea dureros. Prea multe stihiile. O floare ruptă din lujerul încă fragil, ne întristează. Nu şi-a împlinit menirea. Nu i s-a îngăduit să bucure ochiul, inima, nările cu frumuseţea, cu gingăşia, cu parfumul sau cu dulceaţa.

Ai fi îndreptăţit să ceri o explicaţie. N-o faci. Nici Iov n-a făcut-o. A acceptat tăcut şi grav, voinţa divină. >>>>

Tania Ramon: „Netoamne“

NETOAMNE
Încerc, cum ştii, să-mi amintesc de toamne
îngenunchiate-n brumă, însă m-ai oprit:
mai sunt poveşti, mai e şi-un doamne-doamne
ce şade pe undeva, da-i fîstîcit

de reguli şi butoane, ştii tu- zei păgîni,
ce ne montează vieţile-n clişee.
Cînd noi ne coborîm pe pîrtie în fîntîni,

treziţi de mistica întîmplare ce e,
vorbeşti de vals de parcă toamna a venit

numai pe bonturi şi nu frunze, poezii
dezleagă din copaci. Nici nu aş fi zărit
cum ninge cu aramă în fantezii

de timpul n-ar fi devenit bonom subit,
să ne absolve de tristeţi c-un Doamne
îngenunchiat în brumă ce nu ne-a oprit
să ne iubim. Şi-acu`-nfloresc netoamne. >>>>

Anca Negru: „A respira“

Nu mai pot respira. Respir degeaba. Respir din instinct. Sufletul meu renunţă. Renunţă din ce în ce mai adânc, renunţă mai ferm, renunţă pentru totdeauna… a respira e prea mult pentru mine, a respira este mai presus de vrerea şi putinţa mea, nu mai vreau suflu, nu mai pot suporta aer vital, nările nu mai vor şi nu mai pot îndura zgomotul aerului, fiinţa suflului, iubirea vieţuirii… Neputinţă, contaminare, materie… Îmi este imposibil să mai suflu, nu este mai presus de credinţă aerul… Aerul… Eterica substanţă, inutilă şi vană. Orgoliul nemuririi vrerii şi putinţei. Nu, nu-mi mai pot îngădui să respir. Nimicnicie, ispita smereniei. Nu mai vreau vieţuirea, nu imi mai doresc umanul, nu mai pot îndura aerul fiinţei… Ură peste credinţă, vrere şi putinţă, ură univocă, ură anti-sine, ură pură şi irevocabilă. Nu mai vreau să respir. Aş vrea să mă sufoc, aş vrea să-mi înec nefiinţa, aş vrea să-mi asfixiez ura şi necredinţa, aş vrea să mor curând. Cât mai curând! Aer satanic, tu dai viaţă urii şi neîncrederii, nefiinţei şi neantului, vanităţii şi voinţei, putinţei şi nimicniciei! Nu mai îmi doresc să simt aerul, nu îmi mai pot permite suflul, nu mai pot îndura respiraţia morţii… Moartea fiinţei în sine, moartea adevărului. Crima neputinţei, vina vrerii, aer… Inutil şi van… Materie vie, deşartă şi contaminatoare, ură putridă şi perfidă, voie de nestăvilit… Nu mai pot respira. De acum încolo voi respira mai rar, din ce în ce mai rar… Nu merit să respir! Nu îmi este îngăduit să respir! Aerul e prea subtil, prea eteric… prea scump! Mult prea scump pentru mine… Îmi este imposibil să mai respir, suflul se stinge iremediabil… fiinţa curge iremediabil… esenţa devine materie… Nu mai respir! >>>>

Valentina Becart: Poeme de toamnă

ÎNTÂLNIRE NEAŞTEPTATĂ…

Am întâlnit-o la colţ de stradă…

Stătea rezemată de trunchiul unui copac visător –

Privea frunzele ruginii – aripi de fluturi –

Cu zborul lin, spulberate de vântul nostalgic.

În soarele palid, părea atât de…

Zdrenţuită şi de ruginită!

A întins o mână spre albastrul cerului,

Vrând parcă să prindă – o rază de soare –

În pumnul de frunze şi iarbă,

Ce mai păstra ca o taină – visul verde!

Un gând – ca o umbră cenuşie,

Îmi şoptea înduioşat – că cerşeşte!

M-am apropiat…călcând sfios,

Frunzele – fluturi agonizând –

Să nu le trezesc somnul adânc,

Şi clipa de inerţie – ceasul pustiu… >>>>

Mirela Nicoleta Hîncianu: Poeme noi

MAREA MATERNĂ

Mângâiere mi-e mâna,

mama metamorfozeazâ marea,

meteoriţi mor mustrător

măcinând margeanul marin.

meduzele mişcă malul

menuetul mistic

măsoară melodios

momentul mişcării mareei…

Marinarii munciţi

mângâie molatic

mirese-muguri marini

memorând mirific

mangaiere maternă.

Minutele mor

mistuind minutarul

mai mişcă medieval,

marea, mamă, marinarii… >>>>

Monica Sumalan: Poeme

RĂMÂI

Să nu pleci prea târziu,

Nici prea devreme

Rămâi,

la umbra viselor albastre,

Când clipa tremurătoare,

Atinge stelele cu degete de liră.

Rămâi,

In amintirea ce ma-anină

un cantec trist,

cu unduiri de rouă.

_____________

POVESTE

A venit toamna ,

langa stelele care ne compun surasul

langa ochii care vorbesc

in taina

despre noi,cei de azi cei de ieri. >>>>

Angela Baciu: „Prima seară“

II

Gafaia.

jucase o partida de tenis de masa cu prietenii, gandurile o luasera razna, se gandea la ea…

instinctul il sfatuia sa nu lase femeia aceasta sa-i scape, trebuia s-o cunoasca, mandria ei, privirea directa, dar plina de intelesuri ascundea poate zeci de masti…ce se afla dincolo ? ii va ceda ? ce rol va juca fiecare

care va fi mutarea urmatoare ?

ii placea cartea primita in dar de la ea, o rasfoi cu o mare dorinta de cunoastere, deja stia multe din biografia ei de scriitoare, dar, de fapt, nu stia mai nimic, parca si mai misterioasa devenise…ii vazuse si cateva fotografii, acelasi chip, acelasi zambet…neschimbat aproape in cinsprezece ani…

nu,

nu nu o va scapa…va lupta pentru ea, dar va refuza sa se lase prins in misterul ei, va fi atent…poate ii si va spune acest lucru, nu-si va dori decat o noapte vie…doar atat…si atunci o va face sa-i cerseasca dorintele, mangaierile, sa se abandoneze in bratele sale, sa guste placerea de a o atinge oricand si-ar dori el…

nu, nu se va lasa prins in misterul ei… >>>>

Menut Maximinian: „Între cer şi pământ“

Sunt oameni pe care zorii îi prind visând cu ochii larg deschişi.
Sunt oameni ce zugrăvesc cu pensula minţii imagini inedite sau doar banale, dar cărora apoi le dau viaţă. Scriitori, pictori, cameramani sau doar simpli fotografi poartă un singur nume: artişti!

Dar dintre toţi… A fi poet este , fără doar şi poate, ochiul care soarbe profunzimea ideii adaptând-o în timp şi spaţiu. Reflexia gândirii separă fărâma de ostilitate şi puzderie de imagini se derulează în mintea artistului . Uneori, scandalizat de duplicitatea firii umane sau de zgomotul unui râs ironic, îşi încrucişează mâinile cu un vag sentiment al pierderii, al goliciunii. Apreciezi valoarea deosebită a omului ce imortalizează imaginea ideii în câteva cuvinte înşirate cu dibăcie în rânduri suprapuse.

” E viaţa mea în toate . . . ! ” pare să spună ultimul vers dintr-un poem, înainte ca tu să-ţi dai seama că mintea şi imaginaţia vor deschide ochiului tău imaginea vie a unor cuvinte.
Poetul, descătuşat parcă de orice constrângeri, se dedică libertăţii şi magiei cuvântului. Mărturiseşte în poezie sentimentul durerii sau al frustrării întemniţat cu bună ştiinţă de zbuciumul unui suflet însetat.
Poezia poate fi comparată cu un bărbat tânăr, şarmant şi … liber, sau cu o femeie frumoasă uşor frustrată de tendinţele modei. De ce, de unde şi până unde, chiar dacă avem de-a face cu “Versuri târzii”. >>>>

Liliana Alexandru: Poeme noi

PARFUM DE PRIMĂVARĂ

Parfumul crinului te-mbie,

Sub floarea albă ce adie,

Polenul galben, de stamine,

Încearcă starea, să-ţi aline.

Petala roz, de trandafir

Ce-ai mirosit-o într-o doară,

Te farmecă şi gându-ţi zboară

Şi ţi se pare din senin

c-al amăgirii, strop venin

s- a scurs… pierdut,

împrăştiindu-se-n vazduh.

Parfum de primăvară,

Lăsând în urmă, doar neprevăzut,

Şi flori de mai, ce te-nconjoară,

Uitat, eşti nevăzut…

Pluteşti…, e prima oară! >>>>

Lia-Dana Bălan: „Vanitas Vanitatum“

Sunt în viaţă şi totuşi atât de departe de ea. Mă las purtată de fluiditatea timpului cu jar în priviri şi cenuşă în suflet. Sunt conştientă de insignifianţa condiţiei mele în raport cu legile universului. Parcă am suspendat o secundă, m-am ascuns cu totul în ea. E timpul meu, lumea mea în care doar eu ştiu definiţia ereziei, iluzoriului, ideaticului… timpului. Când reuşeşti să cuprinzi într-o secundă întreaga ta fiinţă, ea se prelungeşte de-a lungul vieţii. Aici secunda primeşte conotaţii atât spaţiale, cât şi temporale, devine univers al cărui contur e trasat de coordonatele fiinţei, dar şi de urmele lăsate pe perdeaua timpului. Fiinţă… ce cuvânt rotund, atât de plin de el însuşi. Îşi este suficient sieşi, nu are nevoie de nicio completare. E un cuvânt viu, care aproape că se varsă pe foaie şi pătează sufletul cititorului.

Privesc pe geam şi văd florile de gheaţă. Ştiu că în suflet mi-au răsărit demult, adânc în structura fiinţei mele. Sunt ca o tumoare malignă, răsar pretutindeni, vor să mă subjuge. Eu le-am semănat în momentul în care m-am agăţat de acel semn de întrebare, de frică să nu cad în neştiinţă, în mediocritate. „Fericiţi cei care nu se tem să-şi arate neştiinţa”, dar eu nu puteam să mă răstignesc de bună voie în superficial. Ar fi fost ca o sinucidere. Nu puteam să ucid dorinţa de cunoaştere, ea ne face vii. Dar are un cuţit ascuns, l-am simţit pe pielea mea, el mi-a tăiat aripile. >>>>

Daniel Mitru: „Narcis“

Sincer să fiu, nu sunt deloc surprins când vă văd ochii larg deschişi de mirare. Ştiţi povestea, dar sunteţi la fel de uimiţi ca şi mine şi la fel de implicaţi ca şi mine. Deşi o ştiţi atât de bine, încă mai vreţi să o auziţi, pentru că vă implică un pic şi pe voi, nu-i aşa? Şi mă exploataţi cu şiretenie, făcându-mă să cred că sunt atât de priceput la a o spune încât să pară proaspătă şi diferită. Sau că este aproape gata, mai având numai foarte puţin până să se termine, lipsându-i doar mici amănunte ca sa aibă sfârşitul acela perfect… Aşa că ce putem face? Voi o să pretindeţi că nu o ştiţi, eu o să pretind că nu o ştiţi… Oricum, chiar este o poveste care merită spusă, şi am să o spun în felul meu. Deci, hai să începem.

Nu are rost să vă mai întreb dacă ştiţi casa aceea arătoasă din centru, dar hai să pretindem că nu ştim că e chiar casa în care ne aflăm. Dar ce spun eu aici, nu e o casă, e cel puţin un conac! Aşa că e normal să o ştie toată lumea. E foarte arătoasă şi sclipitor de albă, e chiar esenţa bunului gust modelată într-o formă de beton. Şi e a lui, a lui Narcis – aş fi putut să zic la fel de bine „a voastră”. Evident că toată lumea îl ştie pe Narcis. E un fel de celebritate emergentă, ca să zicem aşa. Norocul lui tot înfloreşte de ceva timp. Acum le are pe toate: bani, succes, respect de sine, admiraţia celorlalţi. Şi să nu omitem minunăţia aceea de casă!

Dar nu a fost întotdeauna aşa. Nu, nu o să încep să vă spun povestea vieţii lui. Nu ar avea rost, pentru că o ştiţi la fel de bine ca şi mine. Vă spun doar că omul ăsta mă impresionează profund. Şi el e conştient că impresionează oamenii. E, să zicem aşa, dreptul lui, din moment ce e stăpânul unei asemenea case. Nimeni nu trece prin faţa ei fără să arunce o privire, fără să admire. Şi e, parcă, un adevărat spectacol să păşeşti agale şi să o învălui cu privirea. >>>>

Celestin Cheran: „O viaţă de sfânt“

Se-ntinse în pat şi adormi, se afla în vecinătatea morţii fără să se sperie, visa cum creşte, cum se destinde ca o mare, înflorind de perle, rotunjindu-se ca un cântec, ca o jucărie, pâtecul său împrumută chipul lunii, în el se-nnaripa zgomotul noii vieţi, mâna i se prinse de veioză şi ţâşni în întuneric spărgând o stea, bec sub care jucau poker câţiva îngeri, aceştia se enervaseră şi-l scuipară de sus, aşa avea să devină un sfânt, cu o aluniţă pe post de nimb deasupra sprâncenii stângi.

Sfânt, dar sfânt care iubea, care-şi împărtăşea trupul, care credea în femeie, care nu împărţea doar vorbe de duh, nu se ascunse într-o chilie şi nici nu-şi făcea cruce la fiecare biserică ce-i ieşea în cale. Spunea şi nu, se încăpăţâna, arareori înjura, refuza oamenii, îi împingea de la el, nu-i îmbrâncea, închidea ochii şi se făcea că nu aude, se enerva, râdea şi bea, nu insulta, nu se lua la bătaie, fura doar tămâie, căci îi plăcea mirosul, se îmbăia în lapte, nu purta negru şi nici barbă, cânta frumos, deloc inspirat, ura, şi ăsta era singurul lucru pe care-l ura, ura tânguirile, irmosurile, acele feţe alungite, prea blajine şi iertătoare, acele feţe slabe, bolnăvicioase, expresie a unui ochi de apă stătut. Nu dădea bani la cerşetori, pentru că nu i se făcea milă de handicap, nici măcar nu se uita la ei, nu mai plângea de ani de zile, i se părea inutil, iubea bijuteriile, şi mai presus de orice mâinile de bijutier, grepfrutul şi imprimeul amărui-parfumat de pe degete, nu se spăla pe mâini, le savura, nu era ordonat, dar căuta să fie curat, pe mâini în special, mâinile cu care se masturbase în adolescenţă, vindecându-se prin cântatul la pian. >>>>