~Valentina Becart: „Tăcerea mesei rotunde…“

TĂCEREA MESEI ROTUNDE

La această masă rotundă

străjuieşte tăcerea

celor care

cu paşi hotărâţi şi braţe puternice

au pus la cale

cucerirea lumii.

La această masă rotundă

au ţinut sfat

şi cu suflet înflăcărat

au jurat –

că vor pune temelia

unei noi lumi

la care

cei mulţi – n-au visat, n-au cutezat!

La această masă rotundă

şi-au dat mâna

privindu-se în ochi pentru ultima oară…

şi-apoi

scrutând zările albastre

au pornit pe drumuri neumblate

ce-adulmecau –

tălpi ce încă n-au sângerat…

Şî  fiecare

urmându-şi calea

cu paşi mândri şi grei

s-a îndepărtat…

nebănuind răscrucea –

ce hohotind – cu braţele deschise

i-a aşteptat…

şi cu sărutul morţii –

fruntea senină – le-a încununat !

…………………………………………

.

La această masă rotundă

doar tăcerea

mai străjuieşte

albastru atât de senin al zărilor…

doar uitarea…

şi tresărirea umbrelor

când vântul serii

în legănări uşoare – şuşoteşte…

şuşoteşte!

__________________

CONDAMNAT –IN SINGURATATEA INALTIMILOR

Sunt vulpea prinsă-n capcană…

după zadarnica goană

prin hăţişuri

iar tu –

mult prea sus

spre a-mi auzi vaietul

şi mult prea înstrăinat

de sufletu-mi înfricoşat…

M-ai condamnat

să-mi „fur” existenţa…

mereu încolţită de hăitaşi

mereu gonind către scorburi –

să-mi vindec rănile

unei zile ce m-a „vânat”…

Dar va veni şi-un timp al judecăţii…

astăzi –de moarte –am scăpat

dar mâine

mâine în zori…

voi pleca din nou la vânat

voi adulmeca urme, paşi…

şi poate cineva îmi va azvârli

peste gard

câte ceva…spre a-mi potoli foamea…

Dar nu

nu s-a’ntâmplat…

ai privit nepăsător

şi pradă sorţii m-ai lăsat

şi ca o hoaţă –

prin hăţişuri – iar m-am strecurat

să-mi „fur” existenţa…

……………………………………

Eşti mult prea sus

şi eu  – prinsă-n capcană

şi-ncolţită de hăitaşi…

astăzi

goana mea va sfârşi –

aud paşi…

Cum să mă poţi salva

şi cum suferinţa să-mi poţi curma…

când tu insuţi

eşti un condamnat –

în singurătatea înălţimilor!

__________________

DIN ADANCURI – UN CANT URCA SPRE SOARE

Mi-ai închis sufletu-mi

în pământ putred

hienă –

ce-nghite flămândă

taine

sunet

culoare.

Nici o milă

pentru aurul agonisit

în inima-mi…

pradă

adâncurilor…

unde ceruri senine

se zbat –

căutând

drumul spre Soare –

Torturată

de propria-i cruzime…

chiar inima

pămăntului – va plezni –

tâşnind în lumină

mări şi oceane

şi-n lotcă nevăzută…

sufletu-mi

din nou – va pluti

legănat de valuri…

de valuri…

…ce cânt sfâşietor

‘nveşmântat

în culoare

urcă –

spre Soare…

spre Soare!

VALENTINA BECART