~Tania Ramon: „Aşa. Într-o doară“

Fierbinţeala cafelei subtil se strecoară

Prin solzii de şarpe ce spintecă-n mine

Vârtejul de ape. Bătrâneţea, -ntr-o doară,

Amestecă zaţul şi nu se abţine

S-arunce fitile şi junghiuri. Boţită,

Resimt vânzoleala din ochiul de fiară

Al nopţii ce-şi fată puieţii-n răchită

Când luna îşi face păcatul ei, iară,

Furând din lumină, lucind nefecioară.

Dar sorb din cafea. N-aş fi nicăierea

`nghiţind bătrâneţea. Aşa. Într-o doară.

Amestec în zaţul ce-mi confirmă părerea

Că viaţa pripită nici nu ştie să moară.

Ne întîlniserăm în sfîrşit faţă în faţă. Din neconcretul materiei, se făcuseră treptat două jumătăţi de soare în două jumătăţi de tren buchisind sunete afone, în jumătăţi de gară mestecînd un infern de oameni, de căutări, de aşteptări, de nesiguranţă, de temeri. De o masă.
Fără prejudecăţi. La cîte întîlniri ne planificăm zilnic oamenii pe care vrem să-i cunoaştem, ar trebui ca acestea să fie o bagatelă. O chestie pe care ne ştergem picioarele cînd vrem să intrăm într-o încăpere şi de care ne împiedecăm cînd vrem să ieşim. Ups!
Masa la care eram aşezaţi părea să fie cea care aterizase în universul nostru de cărţi, noi eram cei de-ai casei, învăţaţi cu răsfoitul, cu lectura în diagonală, cu extrasul esenţei ca la un cabinet de urgenţă. Iar pe ea, între noi doi stînd sprijiniţi pe coate, erau cele doua cupe de ceai fierbinte şi aromat, lîngă un ceainic cu trompa de elefant imperial şi o zaharniţă, toate cu acelaşi ornament pe albul lor de porţelan. Cochet. Nu mă sfiam să îl privesc. Să am impresia că îl mîngîi cu privirea uşoară ca o pană, ca într-o joacă să îl necăjesc că nu ştie cu ce pai sau frunză îl ating pe frunte, pe pleoape. Să-i urmăresc liniile feţei, una cobora printre sprîncenele stufoase, printre ochii verzui umbriţi ca de înserare luînd forma unui nas ferm, o alta-i rotunjea maxilarul, cele ale gîtului coborau lipite de gulerul cămăşii în carouri, tot mai jos, tot mai departe, subţiri, îngroşate, lărgindu-se apoi gata să se reverse în mare printr-o deltă cu mii de braţe fluide, subţiri, înflorate cu vegetaţie şi mister, cu senzaţii de libertate şi sălbăticie, acolo nu poţi intra decît cu barca, plutind, asumîndu-ţi riscuri, dar unde pescuitul e savuros cu cît e mai primitiv. Îmi lăsam privirea să lunece şi-mi plăcea că o simt caldă călcînd pe faţa lui ca prin iarbă. Atîtea dimineţi de munte, pline de rouă, tăvălisem prin tălpile mele desculţe numai pentru acel fior de răcoare şi nedumerire pentru ceea ce ar fi putut urma. El îmi simţea privirea cum păşeşte asemenea unor tocuri într-un spaţiu cu ecou, poc!, poc!, elegant şi sigur, dar nu îşi trăda puţina nervozitate sau mai degrabă stîngacia de a nu şti ce sa facă în faţa unei priviri atît de directe, fără acea clipire şăgalnică în care te poţi juca interpretînd. Şi-o ascundea povestind şi gesticulînd uşor cu mîinile.
Parcă se însera de cîte ori îşi prindea privirea în colţul de cer al ochilor mei albaştri. Putea fi tristeţe. Putea fi orice. Primăveri bulversate de vînt, petale strivite de frig, nopţi în care norii îţi astupă fereastra şi-ţi înghit aerul, dimineţi în care nici cafeaua nu te mai amăgeşte că zilele sunt totuşi la fel. Zîmbeam. De cîte ori turna ceai în ceaşca lui, aburul scăpat urca cuprinzîndu-i obrazul în rotocoale, ca nişte atingeri de palme şi-i înfiora tenul subţire si străveziu, proaspăt bărbierit, cu semne de mamă pe alocuri. Dacă am fi fost afară, în lumina soarelui, aş fi putut vedea pe faţa lui acel fior de cireş înflorit cînd îl bate raza pe un umăr.
Ce naiba! Sunt ani pe care nu mi-i amintesc nici ca cifră. În care nu stiu ce am făcut concret, privesc prin memorie caietele, străzile, hainele rămase mici şi nu mi le mai ştiu. De unde, cine, cum de ce le mai am. De parcă în urma noastră, în locul fiecărui minut trăit, nu ar rămîne decat instantanee surprinse de neprofesionişti. În foarte multe din ele nu se vede decît un copac, o casă fără uşi şi ferestre distincte, o siluetă, prima carte, mama, tata, o bancă, mîini, vecini, rude, o privire, mingea, jumătăţi din fiecare, urîte, iubite, ignorate, parfumate, sau doar acel sentiment de submarin în care te-ai furişat ţinînd mînă cînd la ochi, cînd la gură, cînd la urechi. Fotografii semnate în alb. Munţi. Tone. Privirea mea, ciudat de caldă, strîngea acum ca într-un creuzet fierbinte totul: culoare, pigmenţi, gesturi, parfum, felul cum îşi mişca buzele, cum clipea, cum îi tresărea un muşchi puţin sub ureche cînd se gîndea la cîte ceva. În detaliu. Frămîntasem cîndva între notele unei melodii ascultate pînă la epuizare, o privire. Cu zîmbet cu tot. Îmi băgasem mîna pînă la cot ca să o pot întoarce pe toate feţele, să o pot citi din orice parte, să o pot colora. Eram plină de nuanţe si note muzicale pe mîini, pe faţă, căutînd imprudent perfecţiunea. Atunci fusesem prea tînără. Apoi mi-am adus amintite de tot mai puţine lucruri, doar cînd aruncasem florile, sau cînd mă trezisem într-un pat străin, aşteptînd un taxi fugind de acasă, o listă de examen în care eram sub linie, toate aşa ca pe nişte fotografii rupte cu furie.
Ca în poanta cu bustul pe un cal, stăteam de ceva timp şi noi suspendaţi deasupra mesei, văzîndu-ne doar de la brîu în sus. Şi călătoream aşa. El se simţea bine povestind, eu, privindu-l.
Mai ales că nu puteam trece de peretele acestei vieţi legaţi fiind de ceaiul fierbinte, de timpul ce ne constrîngea întîlnirea. Şi de nepricepere. Nu urmăream nimic: joc, strategie, îmi trăiam doar momentele acelea fără prejudecăţi, fără complexe.
Mi-am pus ochelarii să citesc cu atenţie un paragraf. Parcă închisesem cartea din care tocmai voiam să citesc deşi o ţineam deschisă. Literele veneau mari spre mine, într-un stol clar definit ce îmi vorbea de toamnă şi gînduri. Dar nici o linie nu se mai unduia emanînd căldură. Nici ceasul electronic de pe perete nu şi-a mai schimbat cifrele, nici chelneriţa nu a mai făcut ceai, nici clienţi nu mai erau, nu mai erau nici meridiane pe care soarele să circule doar pe dreapta.. Ochelarii îmi aduceau mai aproape literele, ceştile, cărţile, oamenii la modul fizic dar ceva se împărţise. Era tot în faţa mea sprijinit pe coate, concentrat la ceea ce îmi povestea, rămas însă dincolo. Nici vocea nu i se mai distingea clar. O fîşie de pămînt ce se îndepărtează de o alta care se scufundă inexplicabil. Vedeam nedumerirea din privirea lui printre ştrasurile de culoare închisă ale irisului, genele curbate atît de feminin, urmele de cearcăn amestecate cu riduri uşoare dar căldura privirii mele, ce luase de atîtea ori formă de aripă, de braţe, de îngeri, de părere, nu îl mai putea atinge. Brusc, casabilă, abia se aduna de pe fundul ceştii goale de ceai.

Se lovise de sticlă.

O altă privire, purtînd alţi ochelari, privind în oglindă, dînd de alţi ochelari, au îmbrăcat haina compromisului în jocul cu mărgele de sticlă.

Sau privind spre soarele ce-mi poartă ochelarii…aşa, într-o doară…