~Valentina Becart: „Blestemul Saturnian“

Şi poate mă veţi  întreba: cine sunt eu?

Eu?  Nimeni!…

Nu vă miraţi aşa! A fost doar o glumă…

Sigur sunt un “cuvânt rătăcit” ce-a zăcut adormit pe limba mamei până când – într-un moment de neatenţie – m-a născut…

Credeţi că s-a bucurat? Da’ de unde? Se uita la mine consternată, smulgându-şi părul din cap. După chinul facerii, încă lăuză – se plimba cu paşi repezi prin odaie, bolborosind întruna:

“Nu ştiu cum s-a întâmplat! Ce mă fac! Ce mă fac!”…

Obosită de atâta umblătură şi bodogăneală s-a aşezat pe un colţ de pat, ceva mai departe de mine… ca să mă poată privi mai bine!

Începusem să scâncesc şi să mă foiesc în scutecul îngălbenit de vreme… Din salteaua ruptă pe alocuri, ieşeau la suprafaţă paiele şi fânul care căpătaseră  culori ciudate. Am început să strâmb din nas din cauza izului de  mucegai – pe care l-a sesizat … chiar şi mama.

“Ar fi bine să mai schimb, cât de cât, aşternuturile! Cine ştie!? Poate mă trezesc cu vreo vecină curioasă, care ţine musai… să vadă “minunea asta!” În timp ce mama cugeta atât de profund, eu, vie fiind… am început să “molfăi” colţul unui şervet ţesut din cânepă, şervet cu care îmi acoperise faţa.

“Copiii foarte mici trebuie să doarmă mult!” îşi spunea mama în gând… şi pentru asta – cel mai bun somnifer şi la îndemână – era “întunericul”…

“Cu cât mai întuneric, cu atât mai bine!” ofta sărmana mama, sperând că în acest fel – n-am să văd exact cum stau lucrurile… şi cine ştie , “Doamne-ajută”… nici foame n-o să-mi fie.

Ţi-ai găsit!

Tocmai moţăia pe marginea patului cu mâinile în poală, când am început să ţip… făcând o gură cât o “şură”.

“Taci, bestie mică!” că-i stârneşti şi pe ceilalţi pe care, cu chiu cu vai… am reuşit să-i amăgesc, hrănindu-i cu te miri ce… ca mai apoi  să-i trimit la culcare.

Dar ce credeţi? … că eram singura “gură” în casă? Da’ de unde! Mi-au luat-o înainte încă şase-şapte “guri” care au băgat spaima în mama, şi cât ţinea ziulica se căina mereu  şi se întreba: “De unde, Doamne, să fac rost de atâta mâncare?”

* *

Şi credeţi voi că aceste făpturi făceau cea mai mare gălăgie? Greşit! Total greşit… La casa noastră, cel mai tare urla “sărăcia”. Pe la toate colţurile dădeai peste ea. Cel mai acut îşi făcea simţită prezenţa atunci când “blestematul” de vânt… îşi “vâra coada” pe sub pragul uşii şi prin geamurile sparte din “greşeală” cu pietre…

“Ce să-i faci! Asta e viaţa. Copiii au nevoie şi de joacă.”

Dar ce spun eu! Se întâmpla destul de des – ca tata să domine peste toate urletele şi peste toată această hărmălaie.Cel mai agresiv… era în nopţile când venea acasă  pe mai multe cărări – nu pentru că rătăcea drumul… motivul era altul. Nu putea scăpa de câţiva prieteni insistenţi care-l invitau să-şi “înece amarul”, în câteva pahare, la cârciuma din colţ.

Mama se ascundea repede sub pat… lăsându-ne pe noi în voia sorţii. Creaturi mici – dar instinctul de conservare… ne avertiza că e mai bine  să păstrăm ţipetele pentru o ocazie mai potrivită!

Noaptea se aşternea peste toate aceste “întâmplări mărunte”, adâncind pe fiecare într-un somn lin şi dulce sau într-un “coşmar”…

O!

Dimineaţa era minunată când toţi ai casei dormeau.  Era cea mai blândă şi duioasă îmbrăţişare! Dar… cocoşul dracului! A început să cânte cât îl ţinea pliscul: “cu-cu rigu! Cu-cu rigu!”

Şi mirajul unei linişti rupte din rai… a dispărut ca prin farmec. Mama, buimacă de somn, s-a lovit cu capul de scândurile patului, uitând pentru o clipă… că acolo şi-a făcut culcuş peste noapte.

Noi, copiii, creaturi în creştere şi formare – am început să ţipăm, să silabisim şi chiar să formulăm o frază întreagă – pe diferite tonalităţi; când mai joase, când mai înalte…

“Ma-mă! Mamă! Unde eşti? Vreau să fac pipi! Mi-e foame!”

Şi fiecare pe limba lui… a început să “orăcăie” că-ţi venea s-o iei la sănătoasa!

“Paştele mamii voastre! Gura! Unde-i mumă-ta?

Femeie! Unde eşti? Striga tata cu o voce de clopot dogit…

Fă-i să tacă – că de nu – rup un ciomag de spinarea ta!”

Mama, cu inima cât un purice… încerca să se descurce cum putea: pe unii îi lua în braţe şi-i pupa, pe alţii îi dojenea, iar  cei mai îndărătnici primeau câteva palme la fudul gol… de răsuna casa.

“Mama voastră de bestii! M-am săturat până peste cap! Într-o bună zi am să fug în celălalt capăt de lume…” Şi cât era ziua de lungă – blestema şi plângea, ştergându-şi lacrimile pe ascuns, cu colţurile şorţului sau ale basmalei.

 

* *

Pe mine, mama m-a iubit cel mai mult! A avut grijă să-mi pună „blestemele” chiar în scutece… În inocenţa mea –  le-am purtat şi le-am păstrat… ca pe singura „zestre” pe care mi-au putut-o oferi!

Grele „blestemele” astea! Abia le mai pot duce! M-au cocârjat… şi au făcut din viaţa mea o „sperietoare”.

* *

„Să vă ferească Dumnezeu de „Blestemul Saturnian!”…

 

VALENTINA BECART