Ionuţ Caragea: „Internetul, suport al spiritului uman“ – Interviu cu Al. Florin Ţene

Interviu cu scriitorul Al.Florin ŢENE, Preşedintele LIGII SCRIITORILOR din România

1.Credeţi că asistăm odată cu apariţia internetului şi la o nouă mişcare literară mondială?

1-Apariţia internetului a revoluţionat modul rapid de trasmitere a informaţiilor,dar şi al literaturii,în general al cunpoaşterii operelor de artă,în cele mai îndepărtate colţuri ale Terrei.Acest mod tehnic de trasmitere este un mijloc de comunicare cu o rază de acţiune fără precedent,capabil să împletească mediile culturale mai strâns ca oricând.Dacă inventarea tiparniţei a deschis drumul primei mari revoluţii în sfera comunicării dintre oameni,apoi televiziunea, acum prin apariţia internetului a fost declanşată a treia mare revoluţie de acest fel.

Odată cu dezvoltarea internetului a apărut şi cititorul de internet şi,tot odată,scriitorul pe internet.Astfel internetul a început să formeze două categorii,aşa cum apariţia tiparniţei a format scriitorul de carte şi cititorul de carte,înlocuind menestrelii şi ascultătorii acestora.De fapt ,internetul poate fi considerat drept ce mai recentă dintr-o serie de schimbări evolutive petrecute de-alungul secolelor în domeniul formelor de comunicare.Trecerea de la comunicarea orală la cea scrisă,cea de la scris la tipar şi apoi cea de la tipar la comunicarea prin radio,televiziune şi apoi  internetul s-ar putea să pară a fi evoluţii destul de neutre. În acest context internetul are o influenţă asupra mişcării literare mondiale ca suport electronic influenţând stilul lucrărilor care vor devenii mai concis şi alert,inclusiv esteticul.Va apare o interferenţă a culturilor care se va reflecta şi în literatură.Peste ani va apare o nouă mişcare literară în care specificul naţional va fi mult estompat. >>>>

Irina Livian: „Ofensiva Inculturii“

pereţii strigă necontenit o întrebare pe care au încetat să o mai pună

cei ce ar putea să mai facă ceva

,,arta,literatura,

tot ce impresionează latura estetică nu mai sunt

sădite, udate, îngrijite?,,

eu ce pot să răspund?doar glasul revoltei

metafizice a poporului cândva cult

se ridică şi spune:

în locul acestora avem ceva mai bun,

avem televiziune,

reviste proaste,

vedete autohtone ce se doresc interesante,

adorate,

care cresc precum buruienile, udate de roua

ignoranţei, cărţile nu mai reprezintă

nimic,

au murit pe frontul

pe care se dă

lupta finală.

cărţile nu mai reprezintă nimic…

doar hârtie şi copertă,

titlu şi cuprins,

obiecte ce îşi găsesc o ocupaţie >>>>

Victorita Duţu: „Doamne, să văd!“

Oare ce a trait omul acela care, aruncat fiind în scăldătoarea Siluamului, la porunca Mântuitorului Hristos, acesta a început să vadă ?

Cât de îndepărtaţi suntem şi noi de adevărata lumină şi de puterea de a vedea.  Cât de mult ne dorim uneori, ca aruncaţi în scăldătoarea acestei lumi, să putem vedea înţelesul ei, să putem trăi viaţa care duce la înviere.

Viaţa, în limitarea ei, prin concretul pe care îl traversează, impune bariere de netrecut omului, care se mulţumeşte doar cu puterea de sugerare a concretului. Asemeni orbului de dinainte de marea întâlnire cu adevărul vieţii, trăim şi noi în concretul care se face drum cu paşi număraţi, călcat de la un  loc la altul.

Cât de curat trebuie să fi fost omul acela în inimă, de s-a bucurat de o asemenea măreţie, încat gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin el. Cât de mare a fost umilirea şi părăsirea lui şi cât de nevinovat era, de Mântuitorul Hristos şi-a arătat grandoarea şi măreţia prin el.  Cât de mari i-au fost durerea şi suferinţa lui dar în aceeaşi măsură şi bucuria şi fericirea lui la întâlnirea magnifică cu lumina luminii, cu Fiul Omului.

« Crezi tu în Fiul Omului ?

Cine este Acela, să mă închin Lui ?

Cel ce-ţi vorbeşte, cel din faţa ta ! »

Magnific dialog ce traversează toate timpurile istoriei, până în străfundurile inimii noastre.

Omul de astăzi trăieşte în spaţii limitate şi mici, strâmte şi aglomerate. Conectat la aparate de dimineaţă până seara, se pare că singura lui preocupare silită sau acceptată de bună voie este aceea de a face ca un sistem foarte bine gândit de alţii asemenea lui, să funcţioneze. >>>>

Paul Polidor: „Poemul ca o vindecare“

Cu  o prezentare de Melania Cuc, Agero

Puţini sunt poeţii din lumea asta mare, care reuşesc să întrunească într-un vers atâta durere şi bucurie, îngemănare ca într-un trup de porumbel două aripi ce ştiu să bată sincronic până la ultima suflare. Paul Polidor este un poet mare. Este poet prin fiecare respiraţie prin care pleacă şi revine, revine şi pleacă  din şi în lumea înconjurătoare. Face acest exerciţiu cu tremur de frunză şi cu urlet de fiară, scrie cu peniţa de cristal pe un portativ ale cărui note sunt vibraţiile  sufletului său de Artist. Paul Polidor s-a impus în Literatură prin sinceritate, talent şi glăsuirea sa nepereche. El nu bravează, nu  şochează, nu arată cu degetul, nu îşi asumă dreptul să judece. Poetul Paul Polidor cumpăneşte cu dragoste, cu iubire şi mirare aproape ingenuă lumea care îl răneşte dar mai ales, lumea care îl bucură. Sa ne bucuram şi noi de poemele acestui Domn al Versului prin care omul se regăseşte invariabil într-o lume mai frumoasă, mai bună.

Melania Cuc, redacţia AGERO

1. PURITATE

Se scutură garoafele o pulbere de rozuri

Sub albinări de clipe şi desfrunziri de aştri

Desfrânge-mă supleţii neante de frumos,

Suspină-mă în stâncă amurgă de sihaştri… >>>>

Oana Oţelea: „Teama“

E noapte şi lumina lunii se răsfrânge deasupra străzilor pustii şi umede de zăpada aproape topită. Un aer rece îţi trece prin tot corpul trezindu-te la viaţă. Răcoarea serii apare încetul cu încetul. Totul e pustiu şi umed, rece şi mort.

Mă îmbrac repede cu blugii mei preferaţi, apoi îmi pieptăn părul şi îmi iau bluza mea movă în care mă simt cel mai comod. După asta începe partea care îmi solicită mai mult – machiajul… Cotrobăi repede prin toate fardurile surorii mele şi găsesc un mov, care se potrivete de minune cu bluza mea! Dupa ce mi-am conturat ochii cu negru, m-am dat cu rimel şi mi-am pus tot ce aveam de luat în gentuţa mea cea mică. Când eram pregătită de a ieşi din cameră apare mama mea care mă întreabă dacă nu ar trebui să meargă cu mine tata, pentru că afară e cam întuneric… Normal că pentru a ajunge în siguranţă la 3 blocuri distanţă aveam nevoie de: însoţitor, mai ales că era doar ora 6, iar pe străzi era destulă lumină şi puţini oameni. Iar cei care mişunau pe străzi erau oamenii grăbiţi ce veneau de la servici cu o viteză incredibilă spre casă. Aşa că se înţelege toată exagerarea din partea mamei…

Ii zic lu’ tata să meargă cu tine?

Ce? Nu e nevoie!

Dar e târziu şi deja s-a întunecat, ar fi mai bine, hai îi zic?

Nu!! Nu e nevoie!….Acuma înţeleg cu cine seamănă sor’mea!! Numai ea e paranoică!

Nu e paranoică! Ea e realistă! Cu capul pe umeri! Se cunoaşte că ea se mai uită la T.V. şi vede ce se întâmplă în lumea asta, nu e cu capul în nori ca tine!! >>>>

Liviu Florian Jianu: Poezii

SUNT OAMENI

Actorului Florin Piersic

Sunt oameni ce-ti inalta coloana vertebrala,

Iti dau din ei putere, din boala grea, te scoala –

Sunt oameni mult mai tineri, decat sunt azi, studentii,

Care ne dau doar lectii – de frumusetea vietii –

Sunt oameni ce-s de toate: bunici, si tati, si poate

Actori ce nasc pe scena nepoti, si stranepoate –

Sufleuri sunt, si regizori, sunt stari, si in etate

De-ajung sa joace viata, sunt si eternitate –

Sunt armonii de-o clipa, si simfonia vie

Care paseste tandru, si cald, in vesnicie –

Sunt oameni, si-ar fi ingeri, dar ingerii nu pot

Sa-si joace viata-n teatru, cu sufletul, cu tot –

Sunt oameni care urca, si oameni ce coboara,

O masca, o idée, o viata, bunaoara –

Sunt oameni si iluzii, n-au timp nici pentru moarte,

Si daca mor – nu-i credeti!… – ei joaca, mai departe! – >>>>

Cristian Lisandru: Poeme

IUBIND PRIN CRIZĂ…

Pierdut prin părul tău, conserv iubire,

Mă limitez la sentimentul pur

Şi văd întreaga lume-n clar-obscur,

Plasat între eşec şi fericire…

Te mângâi ca şi cum mereu te-aş pierde,

Sărutul meu – pecete pe obraz,

Trăiesc prin bucurie şi necaz

Şi-n lumea mea e iarba veşnic verde…

Îţi spun că vine criza peste noi,

Că e buget de austeritate,

Aş cumpăra un vis, dar nu se poate,

Vom strânge, iar, cureaua amândoi…

Se calcă omenirea în picioare

Pentru un antricot din galantar,

Vom pune sentimente pe grătar,

Şi vom cânta că dragostea nu moare…

Pierdut prin părul tău, conserv iubire,

Vreau s-o păstrez atunci când va fi rău,

Când nu vei mai dori să fiu al tău

Şi-mi vei trimite gând de părăsire…

Vin sindicatele să facă grevă,

În stradă se discută despre hoţi

Şi-ai vrea să nu ai griji, dar nu mai poţi, >>>>

Ana Maria Rau: Poezii

DE-AŞ FI De-aş fi un petic din vechiul pământ,

Din drumu-mi opri-m-aş, o doină să-ţi cânt.

De-aş fi întinsul şi-albastrul senin,

Eterna mea viaţă aş vrea să-ţi închin.

De-aş fi munţii-nalţi şi codrul cel des,

Frunzişu-mi lăsa-l-aş, în cale să-ţi ies.

De-aş fi raza blândă şi caldă, de-aş fi…

M-aş rupe din soare, la tine-aş veni.

De-aş fi şi măiastra pasăre-n zbor,

Spre tine-aş pluti, să cânt mai cu dor,

La tine-aş veni cu tine să mor…

________________ NEÎMPLINIRE De câte ori am încercat să te găsesc…

Un înger negru în ochi m-a privit.

De câte ori, spre tine am vrut să păşesc,

În ceaţă te-ai pierdut, lăsând în urmă-un suflet chinuit.

De câte ori spre universul tău aripele-am întins…

Un spin în inimă-am simţit şi tu te-ai stins.

De câte ori în vis, spre tine-am îndrăznit să zbor,

O noapte-adâncă-n mreaja sa m-a prins şi-am vrut să mor.

De câte ori cu sufletul eu te-am chemat,

De-atâtea ori m-ai ocolit şi m-ai uitat… >>>>

Daniel Mitru: „Îngerul nepotrivit“

Când au intrat şi l-au văzut acolo, au ramas pentru un timp fără voce şi incapabili de vreun gând. Lipsiseră din cameră nu mai mult de câteva minute. Sunase cineva la uşă, iar Victor coborâse la parter ca să deschidă. Mona ieşise şi ea, curioasă, dar se oprise în capul scărilor, practic la trei paşi de uşa camerei. Totul durase cât antreprenorii – căci ei erau – aduseseră în hol sicriul minuscul şi schimbaseră vreo două vorbe cu Victor.

Iar acum stăteau amândoi în pragul uşii, vizi de reacţii, cu priviri inerte blocate înspre el. Evident că îi observase (nu, nu e ce gîndiseră pe moment, ci asta înţeleseseră ulterior), dar îi lăsase aşa, în liniştea aceea a lor şi a uimirii… Să fi stat astfel câteva minute. Apoi, în tăcerea bilaterală, i-au ajuns din urmă percepţia, capacitatea de analiză, curiozitatea. Îl cercetau şi vroiau să înţeleagă, iar el stătea acolo liniştit, aparent fără să îi pese de ei, în picioare la marginea patului, cu palma lui imensă de la mâna stângă pe fruntea rece a micuţului Robert. Era foarte înalt, fără să depăşească însă limitele normalului – ulterior, Victor avea să estimeze că doar fără 3-4 centimetri nu avea doi metri. Avea o faţă senină şi limpede, total lipsită de pilozităţi, cu ochi mari, întunecaţi, pe care îi ţinea pironiţi în tavan. Nu avea, aşadar, un chip neobişnuit, dar ceea ce era într-adevăr intrigant era culoarea pielii lui, de un roz fierbinte (după cum o nuanţă de roz avea şi straiul acela ciudat care îl acoperea) şi spatele lui ramificat în două aripi enorme ce păreau făcute dintr-un fel de sclipire solidificată. Tot la fel de neobişnuit era şi faptul că, după cine mai ştie cât timp, micuţul Robert părea că doarme liniştit la adăpostul palmei aceleia mari, fără să mai aibă atât de evident aerul de muribund.

După momente bune, când în sfârşit Victor îndrăzni să vorbească, tot ce se târî afară din gâtlejul său fu o voce mică, subţire ca un şarpe: >>>>

Silviu Vasilache: Interviu cu Angela Baciu

“Sunt o militantă pentru prietenia între scriitori”

Interviu cu poeta si publicista ANGELA BACIU din ROMANIA, cu ocazia primirii premiului UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA, filiala Iasi, pentru volumul publicistic “MARTURII DINTRE MILENII”

Realizat de Silviu VASILACHE

Silviu VASILACHE: D-na Angela Baciu, iată că se întâmplă din nou: un creator din Galaţi este apreciat …la Iaşi,mai exact ati fost invitata de UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA, filiala IASI. Ce înseamnă asta, că la bilanţul de sfârşit de an, cei de la Iaşi au adăugat puţină culoare?

Angela BACIU: Nu cred in bilanţuri! Sunt un om activ, optimist, încrezător în forţele mele. Cred că nici in ultima zi a vieţii mele nu mi-aş face bilanţul…şi atunci aş mai avea ceva de zis, de scris; indiferent  de ce mi-a dat sau luat viaţa, nu m-am gândit să dau înapoi, să-mi pun intrebări fară răspunsuri. Forţa si puterea mea interioară mi-au aratat mereu doar drumul din faţă. Nu cred in bilanţ, cred in fapte, proiecte duse la bun sfârşit, in toate cărţile sincere, în dialogurile şi bucuria de a mă intalni cu cititorii mei, in puterea cuvântului scris.

S. V: Care sunt deci faptele de creaţie pentru care i s-a recunoscut valoarea unui artist din Galaţi? (n.a.Angela Baciu nascuta la 14 martie 1970 in Braila), tot pentru starea de excepţie a poeziei? Ce ati facut la Iasi ? >>>>

Monica Sumalan: „Nufărul“

POEZIA LACRIMII

E greu să cuprinzi în cuvinte,tot ceea ce inseamnă omul si lucrarea sa pe acest pămant.

Sa aşterni cuvinte care să alcatuiască acel întreg simetric plin de semnificaţii,purtator de valori.

Există o poezie perfectă a omului  care vindecă privirea veninoasă a vecinului printr-un zâmbet,care răspunde urii cu iubire.

Sunt lacrimi incatuşate care aşa vor rămâne pe vecie.

E greu sa te înalţi deasupra durerii  să fii mai puernică decat ea,să uiţi de efemeritatea ta şi  a clipei  care ţi-a dăruit viaţa.

Zâmbetul e al Mântuitorului.

Poezia  se înfăptuieşte sub ochii  celor care privesc  zăpezile care  acoperă piscurile munţilor.

Ştim să iubim ?Ştim să iertăm?

Am învăţat să ne comparăm cu fiinţele acelea minuscule care fac nişte lucruri grandioase?

E a  noastră suferinţa pentru că ea ne-a învăţat să ne coborâm privirea şi să ne întoarcem la origini ,inocenţi  invăluiţi în dorinţa de a visa.

Sinceri deloc înrobiţi de patimi distrugătoare.

E greu să cuprinzi în cuvinte destoinicia unui om  care a ştiut să dăruiască în momente de cumpană toata acea alinare sufletească unică ,sublimă.

E greu să îi cuprinzi infinitul în albastrul ochilor. >>>>

Ion Mischevca: „Ingredientele unui tânăr activ“

Nu doar în gastronomie, ci şi în viaţă, contează cu ce începi, care e aluatul din care vrei să plămădeşti. Dacă e vorba de tine, cu atât mai mult. Nu-i lăsa pe alţii să te rumege şi nu te gândi să înghiţi orice gogoaşă. La urma urmei, „nu tot ce zboară se mănâncă”. Dar pentru a-ţi găsi un loc pe „tejgheaua pieţei” trebuie, în primul rând, să nu fii verde, ci suficient de copt pentru ca cei din jur să pună preţ pe ceea ce eşti. Ulterior, afirmă-te! Nu sta în umbră. Iar dacă alegi să faci parte dintr-o anume grămăjoară, ai mai multe şanse să tragi la cântar şi să nimereşti în sacoşa cumpărătorului, într-un cuvânt – să fii luat în seamă, căci unde-s doi – puterea creşte.

Bineînţeles că nu depinde doar de tine, că ai nevoie de un mediu favorabil dezvoltării tale, de un soare protector, de o ploaie mângâietoare şi, cu siguranţă, de un sol fertil. Prin urmare, nu-ţi uita rădăcinile, chiar dacă vântul bate într-o direcţie ademenitoare spre răsărit. E doar o boare care ne pune la încercare.

Contează mai puţin dacă eşti tânăr şi mult mai mult dacă te simţi ca atare. Şi asta nu se întâmplă atunci când se pune în aplicare visul / coşmarul pe care cineva l-a avut într-o noapte boreală / electorală, ci atunci când eşti în mişcare. Or, „mişcarea înseamnă viaţă”, iar viaţa ţi-e mai dragă în dimineaţa ei, adică în tinereţe.

De aici începe greul. În secolul vitezei este dificil să ţii pasul cu tot ce se întâmplă şi, inevitabil, ţi se întâmplă, ca urmare a globalizării. Astfel încât, pentru a nu face „un pas înainte şi doi înapoi”, pentru a nu irosi timp şi energie strigând de unul singur ca vârcolacul la luna plină, asociază-te, implică-te în diverse activităţi care te vor propulsa la nivel profesional şi te vor împlini în plan personal. >>>>

Baubec Izzet: Meditaţie

MEDITAŢIE

Îmi pare

că totu-n lume e

visare,

că cerul

străvechilor daci e

eterul,

în care mă scufund,

în marea

de sunet blând,

în lumina

Creatorului sfânt.

O picătură de zenit,

mi se strecoară

în sufletul meu

mântuit.

Stropi dulci

de visare

mă scaldă-n

amintiri amare.

Şi tot ne-nţelesul,

se-nţelege pe sine,

îmi curge mister

prin vine.

Lumina din umbre

devine contur,

în tenebre sumbre,

se-aude un murmur

de voci şi şoapte,

din străfundu-mi

abis

de noapte. >>>>

Camelia Radu: „Vântul în oglinda apei“

În fiecare dimineaţă, soarele se ridica maiestuos pe cer, îmbrăcînd în mantia lui strălucitoare întreg pămîntul. Iubirea lui călătorea peste munţi şi văi adînci, încălzind fiecare piatră şi fiecare fir de nisip. Pămîntul era copleşit de propria lui diversitate, de culorile nesfîrşite care străluceau în lumină. Soarele contempla povestea lumii, dar cel mai mult îi plăcea să-şi oglindească propriul chip în oglinda apei. De cîte ori razele sale atingeau luciul albastru, apa răspundea înmiit luminii sale, trimiţînd către el propria imagine, înmulţită şi povestită în raze de argint.

Însuşi cerul adînc, palpitînd nemărginit peste lume, îşi contempla ochiul violet în luciul apei, înţelegîndu-şi visul venit de departe, din veşnicie. Odată cu răsăritul de soare, în apă se privea şi muntele înţelept. Apa întorcea către lume imaginea solitară a răbdării, semnul pămîntean al detaşării şi al cunoaşterii. Muntele, aspiraţia pămîntului către veşnicie, răsărea din oglinda apei ca o speranţă a lumii către infinitul cunoaşterii.

Fără să ceară, apa era cea mai bogată. Avea iubirea soarelui, înţelepciunea muntelui, veşnicia cerului şi culorile statornice ale pămîntului. În oglinda ei, lumea îşi vedea chipul şi căpăta conştiinţă de sine, imaginea propriei coerenţe, a propriei poveşti. Soarele, pămîntul, cerul şi muntele îşi cunoşteau astfel chipul, înţelegîndu-şi sensul nevăzut. O linişte adîncă domnea peste lume, statornicită în momente desăvîrşite, limpezi, urmate apoi de perioade de linişte, în care creaţia şi visul despre sine se întîlneau, cunoscîndu-se şi întrepătrunzîndu-şi imaginile. Părea că nimic nu va tulbura această poveste armonioasă, veşnică, adîncă, statornică. >>>>

Valentina Becart: „Se răsturnase cerul ca o poartă (in memoriam Artur Silvestri)“

SE RĂSTURNASE CERUL CA O POARTĂ…

{in memoriam Artur Silvestri}

Se răsturnase cerul ca o poartă

la ieşirea din pădurea înverzită.

sub pleoapa zilei – ce privea uimită

tremura lumina… uşor înfiorată…

am şovăit…

dar zborul alb de îngeri

ne-a fascinat

şi plini de încântare – le-am zâmbit.

… şi ce sublimă a fost primirea noastră

în necuprins albastru

şi cât de tandru – două lacrimi străluceau –

în ochi senini de astru…

ne prinse strâns în braţe

– culoarea chemărilor spre casă –

şi inimile jubilând

în voia gândului senin

purtate ca un vis – se lasă… >>>>

Ana Maria Gibu: „Poetul înger“ (lui Grigore Vieru)

Un inger al cuvintelor s-a ridicat spre astre

Langa Luceafarul iubit al poeziei noastre .

S-a dus sa-si odihneasca aripile obosite

Ce l-au purtat prin lumea cuvintelor vrajite.

Cuvinte ce-ncalzite in inima-i curata

Ne-au picurat in suflet iubire adevarata

De tara, de credinta, de limba romaneasca

De mama, de copii, de casa parinteasca.

Sa-i dea Dumnezeu pace,si din inaltul zarii

Sa ne vegheze vesnic pamantul drag al tarii! >>>>

Celestin Cheran: „Omul evoluează“

Pomii se zgribuleau, scoarţa scârţâia uşor aducând după ea miros de poduri ferecate-n basme, fructele strănutară şi se rostogoliră jos, pieptănând neatent şi suav iarba.

Străzile începuseră să tremure, canalele plescăiau, obloanele băteau din ce în ce mai grav în case, dar în case oamenii erau deja obosiţi, deja beţi, deja ruinaţi, şi doar câţiva epuizaţi de atâta bogăţie şi succes.

Lumea mergea înainte deşi în scurt timp totul avea să se schimbe.

Treptat un fel de ameţeală cuprinse lumea, şi nu doar pe vecinul anost din spatele gardului, ci lumea de pe la ghişee, lumea de la terase, lumea din sub pasaje, lumea din oraş, şi din celălalt oraş, din ţară, şi ca să vezi, din întreaga lume.

Prognozele se aiuriseră cu totul, vânturile fumegau, mările îngheţau şi dezgheţau în neştire, temperaturile o luaseră razna, întunericul pălmuia aspru lumina, iar lumina se răzbuna orbind întunericul. Dar ce dracu se întâmplase?!

Semnele de circulaţie nu mai funcţionau ca înainte, cutremurele dese le schimbaseră poziţia. Traficul era un ţignal continuu.

Lumea nu se mai înţelegea, parcă toţi vorbeau chineză, nu se mai puteau distinge clar culorile, variaţiile de climă revoluţionau pielea, cerul căpătase o culoare necunoscută, pe care acum oamenii trebuiau să o înveţe. Curenţi năvalnici şuierau şi distrugeau vitrinele magazinelor, iar câţiva pictori inspiraţi pictau toate acestea lansând noi curente, îmbogăţindu-se.

Ştirile în genere erau aceleaşi, dar omul în sine se simţea altfel, şi nu neapărat diferit, aşa se simţea de mult timp, ci îl înstăpânise o senzaţie ciudată de genul unui urcuş-coborâş rivalizând cu spirale. Cam aşa ceva se întâmpla cu lumea Lui Dumnezeu. >>>>

Menuţ Maximinian: interviu cu scriitorul Al. Florin Ţene

„Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit…“

Interviu cu scriitroul Al.Florin ŢENE, preşedintele LIGII SCRIITORILOR din România

-Domnule Al.Florin Ţene cunoscând faptul că dumneavoastră aţi debutat cu poezie la vârsta de 18 ani în revista clujeană TRIBUNA, îmi permit să vă întreb, cât din viaţa omului este poezie?

Al.Florin Ţene-În luna mai se împlinesc 50 de ani de la debutul meu cu poezia Eu m-am născut când… De atunci tot scriu şi public. Având în vedere că omul prin construcţia sa psihică este o fire contemplativă şi imaginativă, că din cele mai vechi timpuri el a creeat mitul Edenului/Paradisului/Raiului, cu accepţiunea lor mitic-terestră, creştin-celestă sau secundă (apartenenţa dublă a omului la profan şi la sacru prin dualismul, cum zice Ion Popescu Brtădiceni, caracteristic materiei spirit), viaţa omului e plină de poezie. Finalmente Poezia a demarat pe teren magico-mitic, s-a dezvoltat ca idee sau ca viziune religioasă şi culminează ca idee sau viziune filosofică-utopică şi, după aceea, social-politică. Poezie este ducerea la grădiniţă a copilului, plimbarea cu familia în parc, cu prietena şi prietenii, întoarcerea acasă cu un buchet de flori, pescuitul pe marginea unei ape, privirea unui tablou, etc. Poezia îşi dezvăluie existenţa şi menirea în viaţa socială a omului, este inventarierea idealităţilor, iar poetul nu face decât, prin inspiraţie,transpiraţie şi talent să o aducă în semiotic, în paradisul cuvintelor. Poezia nu este numai muzică şi nici numai o suită de imagini. Nu este însă nici o simplă suită muzicală de gânduri. Este o suită muzicală de gânduri emoţionale. >>>>

Mirela Nicoleta Hîncianu: Poeme

COPACUL FRÂNT DIN TRUNCHIUL DE RUGINĂ

e desenat în mine cu mâna ta de plumb
să suflu viaţa către el? M-astâmpăr,
dorm frunzele-i în tample şi crengile mă dor,
să-l las să crească? Mă abţin –
mi-e fierul mâinii greu şi-i toamnă, în ruine,
să-l tai atunci din rădăcină? Mă tem
că moare primavara în ruga serii, plină
de-amara mea răşină şi-atunci
să îl ascult cum creşte şi vântul să-l aduc
să îi boteze cântul cu frunza de alun.

___________

RUGA SERII

cum ruga serii amuţi-n cuvinte
şi steaua-i grea, delirul vorbei creşte
doar munţii ning apusuri violente
şi dorm-adorm picturile rupestre
din ochiul patimirilor absente.

martir nu sunt, ci devorez, străine,

cruntele verbe-n cercuri, în cunună.
tăiate-n faguri ador doar alanine-
străpunsul cer de sabia străbună,
resuscitat în măr, dorit de-albine… >>>>

Jianu Liviu Florian: Poeme

CUI NE INCHINAM NOI

Mariei, Domnului Iisus,

Si Duhului cel Sfant din lume,

Si Tatalui, si inca-n plus,

Tuturor hotilor, anume –

Decat Treimea, mai presus

Suntem chiar noi, Cezarii care

La Cezari facem inchinare,

Si-i dam un cent, si lui Iisus –

Sfant, Sfant, Sfant, Sfant, acela care

Un cent, pe lume, isi da sie,

Si-si da muncita bogatie

Lui, Dumnezeului cel mare –

De-aceea nu avem fratie –

Doar lupta pentru noi ciosvarte,

Si roata Lumii se invarte

Cu noi lozinci la temelie – >>>>

Andreea Lăcătuş: Poeme

SCRIU…

Scriu textul viitorului meu.

Scenariu atent conceput,

scris în cerneală de suflet lichid.

Sentimente pe hârtie spre cer

ca negru pe alb.

Târăsc trecutul după mine – corvoadă,

aşa de greu, şi scurt, şi plumburiu…

Clipa de azi îmi gângureşte încă-n faşă.

La semafor, m-aşteaptă pilitură de dorinţe,

şi-un cui de vise împlinite… Sunt magnet.

Din partea cealaltă se-ndreaptă sonete…

Voi fi un sonet către tine grăind,

şi sunt într-un vifor de frunze şi şoapte,

îmi scriu clipe pline cu vise-egrete,

şi scriu, şi îmi scriu, şi te scriu, şi mă scriu… >>>>

Tania Ramon: „Locatarii“ (I)

Iar e cafeaua amară, iar ziua e cu programul ei prestabilit, fără surprize de genul x sau y iar e toamnă şi miroase a frunză, iar luna e în ultimul pătrar cînd sufletul e gata să se spargă în picături rotunde de asfalt. Toate o determină să se încrunte în oglindă. Sprîncenele uşor arcuite şi puţin dezordonate, era cazul să se penseze zilele astea, încadrează obrajii palizi si traşi de nesomn de parcă privindu-se in oglindă ar vedea o altă oglindă prelucrată în piele cu ramă de fire de păr cenuşiu şi uşor cîrlionţat de la felul cum dormise. Azi se mai dau încă treizeci de angajaţi afară, euro sigur se va umfla cu ceva unităţi. Să o vezi pe vecina de la doi, îşi zice în gînd, cum vine iar şi se vaită, că nu are sau că prea are. Depinde cum vezi lucrurile, nu are mai nimic de mîncare sau are numai datorii. Ar trebui să zicem doar că avem. Ea nu şi nu. Că diferă. Întotdeauna, grăbită, şi abia la plecare, îşi băga mîna în buzunarul de la piept, în suflet, adînc, cu mîneca uşor suflecată. Ar fi fost simplu să fi avut sentimentul că se îmbracă cu o nouă zi. Dar senzaţia era alta. Parca desfunda chiuveta, presînd, scurt, pe orificiu să vada ce a mai ramas, dacă sunt toate acolo. Da, erau, şi nostalgia, şi temerea şi repulsia şi puţina visare strînse să i-l înfunde sau să-i pună capac, niciodată nu erau limpezi denumirile, plecase şi Mişu lăsînd un bilet că-i părea rău că a făcut-o să se îndrăgostească, toate erau întoarse prin casă, luase doar o parte din lucruri ca să nu poată pricepe dacă mai revine sau nu sau să ştie şi ea de la ce i-a venit plecatul ăsta, de ce o presează amintirile şi de ce nici nu se duc pe canal în jos, măcar să nu mai ştie de ele. >>>>