~Valentina Becart: „Cuvinte învechite“

CUVINTE ÎNVECHITE

Înstrăinat mi-e cuvântul

abia aşternut pe hârtie

şi altul se smulge din tăcere

aruncându-se – ca-ntr-un carusel

în vârtejul timpului…

************

Şi lumina smerită

mângâie mâna

ce promite gândului

împovărat de zboruri şi iubire

vise tainice

îngemănate cu focul

vise…

ce vor întâmpina liniştea severă

a dimineţii

cu surâsul dăltuit – ca o floare

pe buzele-i rănite…

************

E ora sentinţei…

************

La masa de scris

cărturarul

purtând pe chip – măreţia tăcerii

cu greu îşi ridică privirea

obosită

de pe hârtia îngălbenită

de timp şi…  singurătate…

şi cu mână trandafirie

mai şterge o literă decolorată

ce-i răscoleşte arsura

din sufletul stins…

************

… suflet – aprins pentru o clipă

de chemarea tremurată a luminii

panicată

de strigătul sfâşietor al amurgului

amurgului…

din ciclul (poeme becartiene)

……………………………………………

SUB BOLTA TIMPULUI

Pe sub bolta timpului

mă strecuram

ca o adiere de vânt

– nu învăţasem să scriu primul cuvânt –

şi-mi amintesc cum cineva

îmi citea dintr-o carte

despre îngeri

despre iadul pavat cu flăcări

şi-mi povestea

despre neamuri

îngropate în cimitirul din vale

şi… că-n lume e jale…

************

Eu nu înţelegeam nimic

dădeam din umeri

şi nedumerit

ştergeam o lacrimă din ochii

povestitorului

ce-mi mângâia… îngândurat

părul bălai

************

Şi anotimpurile au trecut

cu întregul lor alai

… de ceva vreme

în grădiniţa casei

au înflorit câteva narcise, câteva lalele,

(aveam să le  dăruiesc iubitei mele, fostă colegă de liceu)

************

Dar…

în satul meu

ceva se schimbase

povestitorul încărunţise

şi-mi spunea duios: „copile bălai!”

ai crescut ca bradul de falnic şi frumos

şi nu mai poţi trece

cu aceeaşi uşurinţă

vechiul prag…

************

O! dar cât îmi era de drag!

îl priveam atent în ochii blânzi

îl îmbrăţişam bărbăteşte

şi-apoi ne aşezam pe prispă

să-i ascult ultima veste…

************

Nu ştiu ce anume îmi spunea

… despre cele câteva neamuri

… despre prietenii din copilărie

toţi plecaţi spre neant, spre veşnicie…

despre – bolta timpului –

ce l-a gârbovit

şi mi-a tot povestit,

tot povestit….

************

Eu ascultam… şi n-ascultam

pe sub arcade de vis mă furişam

ştiam că purtam în buzunarul stâng

cheile vieţii…

Oh! şi-mi imaginam cum

toate comorile lumii

în inima-mi încrezătoare

aveam să le strâng…

şi ca o adiere lină de vânt

mă strecuram în noua poveste

************

… acolo în cimitirul din vale

la dreapta mamei…

************

Îmi amintesc şi azi

aceste ultime cuvinte

când stăteam cu tata pe prag

şi povesteam….

……………

Şi nepotul bălai

îmi şterge o lacrimă

cu mânuţa lui caldă şi mică

şi gingaş bărbia îmi ridică

privindu-mă atent

cu ochişorii lui – în care cerul se-oglindeşte

şi drăgăstos… la ureche îmi şopteşte:

„ bunicule! tu ai să mergi în rai”

nu există iad după moarte

tu mi-ai citit… dintr-o carte…

Valentina Becart